Primele însemnări despre încercările scriitorilor români de a se organiza într-o societate profesională le găsim în ziarele bucureștene din anul 1907. La acel moment, câteva glasuri cereau „înfrățirea și unirea tuturor, în vederea creării unei societăți „legal constituită, recunoscută ca atare de toată lumea, respectată și apreciată”.
În ziarul „Viitorul” din 4 decembrie 1907, prozatorul Virgil Caraivan își îndemna confrații: „Scriitorii să se unească toți într-un mănunchi, toți să formeze o societate în care să aibă putința de a se întâlni, de a se consfătui”.
În acea perioadă, scriitorii se întâlneau, de obicei, la Berăria Wilhelm, aflată pe strada Edgar Quinet, unde, de altfel, a luat naștere prima organizație de profil din țară. Inițiativa au avut-o Cincinat Pavelescu, Emil Gârleanu și Virgil Caraivan, cel din urmă publicând în 1939 o broșură în care a oferit amănunte despre eveniment și a reprodus procesul verbal de constituire:
„Subsemnații, adunându-ne astăzi, 28 aprilie 1908, pentru a întemeia Societatea Scriitorilor Români, am votat alăturatele statute și am ales următorul comitet: I. Adam, D. Anghel, I. A. Bassarabescu, I. Al. Brătescu-Voinești, V. Caraivan, I. Ciocârlan, L. Dauș, N. Dunăreanu, Al. Florescu, Em. Gârleanu, A. Gorovei, G. Murnu, Cincinat Pavelescu, C. Sandu-Aldea, A. Stavri, G. Silvan, din care au fost proclamați:
președinte: Cincinat Pavelescu;
vicepreședinți: G. Ranetti și D. Anghel;
cenzori: C. Sandu-Aldea și M. Sadoveanu;
chestori: I. Adam și G. Murnu;
secretari: Em. Gârleanu și L. Dauș;
bibliotecar: Șt. O. Iosif;
casier: V. Caraivan.
Drept care am încheiat acest proces verbal”
Documentul, aflăm de la Caraivan, „a fost scris în întregime de neuitatul poet Șt. O. Iosif și a fost iscălit de Cincinat Pavelescu, Ioan Adam, Virgil Caraivan, Emil Gârleanu, Ludovic Dauș, D. Anghel, C. Sandu-Aldea și Șt. O. Iosif”.
Probabil ceilalți scriitori menționați în procesul verbal și-au trimis ulterior adeziunile, fie prin telegrame și scrisori, fie personal, la următoarea ședință a Societății, „când, mai spune Caraivan, actul a fost învestit cu ștampila care avea inscripția: „Societatea Scriitorilor Români – întemeiată la 28 aprilie 1908″.
După constituire, s-a fixat ca sediu sala de conferințe a Institutului de arte grafice „Minerva”. Casierul V. Caraivan încasa aici cotizațiile membrilor și tot aici se lucra la îmbunătățirea statutelor și la întocmirea programelor de lucru. Câteva săptămâni mai târziu, un grup de membri ai Societății au organizat, în grădina unui restaurant de pe strada 11 Iunie, o masă colegială, la sfârșitul căreia participanții, subțiri la pungă, n-au putut colecta suma necesară plății „festinului” și atunci Președintele m-a invitat să plătesc eu, din casa Societății, 17 lei” (V. Caraivan).
Grupul nu a reușit însă să realizeze unirea mult dorită, cei mai mulți slujitori ai condeiului rămânând departe de merituoasa inițiativă. Le-a stârnit însă interesul și le-a arătat o direcție: organizarea într-o corporație prin care să-și exercite „apărarea drepturilor materiale“. Astfel, pe 2 septembrie 1909, 47 de scriitori s-au întrunit în amfiteatrul Liceului Lazăr din București și au pus temeliile noii Societăți a Scriitorilor Români. Femeile prezente la reuniune au fost Isabela Sadoveanu, Elena Farago, Natalia Iosif și Maria Cunțan.
În comitetul de conducere au fost aleși Mihail Sadoveanu, ca președinte, Dimitrie Anghel (vicepreședinte), Emil Gârleanu (secretar bibliotecar), E. Lovinescu și Cincinat Pavelescu (cenzori), iar în comitetul director au fost desemnați Artur Stavri, Octavian Goga, Șt. O. Iosif, Ilarie Chendi, Ion Minulescu și Zaharia Bârsan.
A doua zi, ziarul „Viitorul“ consemna: „În sfârșit, Societatea Scriitorilor Români s-a constituit. Zeița păcii universale trebuie să fie mulțumită de acest triumf. Azi, pe tărâmul cel mai de războaie din țara noastră a răsărit liniștitoarea ramură de măslin, în locul unde, până mai ieri, a fâlfâit, provocator, drapelul învrăjbirii. Scriitorii români s-au constituit în societate. Frații inamici s-au împăcat (…). Scriitorii români au înțeles în sfârșit că, în vremea aceasta de solidarizare, nu se pot menține, în mod onorabil, în lupta vieții, decât corpurile compacte, organizațiile puternice (…). Scriitorii au înălțat o societate pentru apărarea lor materială. Îi urăm Societății Scriitorilor Români succes desăvârșit.“
Organizația îi avea însă în rândurile ei doar pe scriitorii tineri, pentru că cei consacrați – Iorga, Coșbuc, Delavrancea, Caragiale, Slavici, Vlahuță și mulți alții – erau încă sceptici.
În 1911, s-au înscris încă 25 de membri, printre care Tudor Arghezi, N. Davidescu, Mihail Dragomirescu, Petre Dulfu, Gala Galaction, Ion Gorun, Ioan Slavici, Mihail Sorbul, Alice Călugăru, Constanța Hodoș, Claudia Milian și Sofia Nădejde, iar până în 1916, lista membrilor a ajuns la 106, printre noii veniți aflându-se Victor Eftimiu, Mihail Codreanu, Calistrat Hogaș, Alfred Moșoiu, Ioan Petrovici, Mircea Dem Rădulescu, Constantin Stere și George Topârceanu.
Prin strădania comitetelor succesive de conducere, Societatea Scriitorilor a reușit să strângă un fond modest din care să finanțeze una dintre prevederile statutare importante: ajutorarea materială a membrilor.
Pe 11 iunie 1922, președintele de la acel moment, Corneliu Moldovanu, avea bucuria să anunțe adunării generale: „Am realizat unul din principiile care au dus la înființarea Societății, am acordat primele pensii văduvelor și orfanilor scriitorilor dispăruți”.
Cele dintâi pensionare au fost văduvele scriitorilor Al. Macedonski, Emil Gârleanu și Ilarie Chendi. În 1923, numărul pensionarilor ajunsese la 121, iar în 1936, primeau pensii de la S.S.R. 7 scriitori aflați în viață și 12 văduve de scriitori, printre care Elena Gib Mihăescu, Margareta Panait Istrati și Elena Slavici.
În plus, din 1923, începuseră demersurile pentru realizarea unei Case a Scriitorilor, primul memoriu pentru susținerea acestei inițiative fiind întocmit de Cezar Petrescu și semnat de Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Jean Bart, Corneliu Moldovanu, Ion Minulescu, Ion Pillat și Camil Petrescu. Documentul le era adresat deputaților și menționa: „Scriitorul își câștigă viața mai greu decât alt muncitor intelectual. În țara românească o carte se plătește cu prețuri derizorii (4000 – 5000 de lei), deci munca pe un an este plătită cu echivalentul unei lefi pe o lună a unui contabil de bancă…”.
Demersul a fost continuat de Corneliu Moldovanu și Ionel Teodoreanu, care au întocmit, în 1938, un proiect de lege privind înființarea Casei de Retragere și Pensiuni a Scriitorului. Mihail Ralea, care pe atunci era ministru al muncii, și-a însușit proiectul și astfel a ajuns să fie votat, devenind lege pe 6 mai 1939. Principala prevedere: „Scopul Casei este de a plăti scriitorilor și urmașilor lor pensii de invaliditate și de bătrânețe, precum și ajutoare… Vor beneficia de prevederile legii numai scriitori care sunt membri ai Societății Scriitorilor Români…”.
Pe 19 februarie 1925, s-a constituit la București Societatea Scriitoarelor Române. Inițiativa a avut-o Adela Xenopol, sora lui Alexandru Xenopol, și a fost generată de nemulțumirile apărut în decursul anilor, scriitoarele socotindu-se trecute pe plan secund, din multe puncte de vedere ale activității lor profesionale. În noua organizație s-au înscris 94 de romanciere, nuveliste, autoare de piese de teatru, conferențiare, ziariste și traducătoare, printre care și patru vechi membre ale Societății Scriitorilor Români: Isabela Sadoveanu, Constanța Hodoș, Natalia Negru și Sofia Nădejde.
În noiembrie 1926, când a apărut primul număr al „Revistei Scriitoarelor”, Adela Xenopol scris în articolul «La merit egal, drept egal»: „Constatăm cu regret pentru colegii noștri că am ajuns un caz patologic: înlăturarea valorii feminine. Scriitoarea nu este încă învestită cu drepturile de valoare intelectuală. Scriitoarea, nefăcând politică, e mazilită de la toate drepturile ce i se cuvin. Întreb colegii: este reprezentată scriitoarea în comitetul teatral, la Casa Școalelor, în consiliile literare, în comitetele caselor de editură, la Academie? Noi ne-am afirmat ca talent și suntem egale scriitorilor, deci nu vom înceta să luptăm pentru drepturile cauzei noastre”.
„Revista Scriitoarelor” a apărut până la sfârșitul anului 1926, având colaborarea principalelor membre ale Societății: Hortensia Papadat-Bengescu, Claudia Milian, Ticu Arhip, Agatha Grigorescu, Alice Gabrielescu, Sanda Movilă și Maria Cunțan. Pe 1 ianuarie 1929, publicația a apărut cu un nou titlu: „Revista scriitoarelor și scriitorilor români”, semn că se stabilise o armonie și nedreptățile enunțate inițial fuseseră înlăturate.
Evenimentele de la 23 august 1944 au dus la întreruperea temporară a activității Societății Scriitorilor Români, N. I. Herescu, președintele de la acel moment, părăsind țara. În septembrie, conducerea a fost preluată de Victor Eftimiu, dar în următorii ani presiunile exercitate de autoritățile comuniste s-au făcut tot mai mult simțite.
Deși Fondul literar, înființat în ianuarie 1949, aducea reparații bine meritate prin acordarea de împrumuturi pentru perioada de pregătire a operelor literare, acordarea de ajutoare și pensii pentru caz de boală sau invaliditate, asigurarea familiei scriitorului în caz de deces, având un prim buget de 30.000.000 de lei, exact în acea perioadă zeci de scriitori și jurnaliști erau victime ale represiunii comuniste pentru delicte inventate precum “atitudinea permanent antidemocratică”, fiind interziși la publicare, alungați de la catedră sau din redacții, lăsați fără niciun venit sau chiar arestați.
Pe 25 martie 1949, s-a constituit Uniunea Scriitorilor din România, ca formă de organizare profesională a tuturor literaților din țară, al cărei prim președinte a fost ales Mihail Sadoveanu.
Surse:
Viitorul, 1907, 1908
Rampa, 1922
Ion Munteanu, Almanahul Literar, 1983
