Profira Sadoveanu, fiica “În umbra stejarului”

Profira Sadoveanu s-a născut pe 21 mai 1906 la Fălticeni și a fost fiica lui Mihail Sadoveanu și a Ecaterinei Bâlu, prima fată dintre cei 11 copii ai cuplului. După ce a urmat cursurile liceale la Colegiul Național „Nicolae Gane” din Fălticeni și un an de studiu în particular, la Liceul „Oltea Doamna” din Iași, Profirița, cum i se spunea în familie, a absolvit Facultatea de Litere a Universității din Iași.

Căsătorită cu juristul Constantin Popa (Costăchel), tânăra s-a stabilit în București, în 1933 a debutat în „Universul literar și artistic” cu reportaje, folosind pseudonimul Valer Donea, și în același an a publicat romanul “Mormolocul”. Despre această decizie a povestit mai târziu: “Am părăsit părinţi, fraţi şi surori, am lăsat casă şi masă, am părăsit curtea de la Copou cu belşugul şi strălucirea ei şi m-am dus să locuiesc într-o chichineață de odăiţă de la nu ştiu al câtelea etaj, sub acoperiş, atât de strâmtă că n-aveai unde te mişca de pat, masă şi dulap. Dar mie nu-mi păsa. Eram aşa de plină de idei, de visuri şi de planuri, atât de bine mobilată pe dinăuntru — aş putea zice — că nu băgăm în seamă sărăcia în care trăiam. Scrisoarea de recomandaţie a tatei îmi deschisese larg porţile revistei “Adevărul literar şi artistic”, care îmi cerea să bat la uşile diferiţilor artişti şi oameni de seamă şi să-i prezint publicului după gustul meu, aşa fel ca cine mă citeşte să aibă impresia că el însuşi a călcat pragul aceluia căruia îi dedicasem reportajul. Nu-mi aduc aminte ce câştigam şi nici nu mă interesa. Intrasem într-o aventură care mă pasiona, mă punea într-un soi de exaltare, ce învingea timiditatea mea de provincială și fată crescută oarecum în sihăstrie, o sihăstrie în care arar intra câte-un drumeț rătăcit…”

Profira Sadoveanu a publicat în 1937 un volum de interviuri, “Domniile lor, domnii și doamnele” (1937) și a fost cea mai apropiată colaboratoare a scriitorului, devenindu-i editor, arhivar, bibliotecar și corector. A scris, de asemenea, cărți de memorialistică, evocând viața tatălui său (“Viața lui Mihail Sadoveanu”, 1957, “Ostrovul zimbrului”, 1966, “În umbra stejarului”, 1955, “Foc de artificii”, 1985, “Destăinuiri”, 1989), poeme în proză (“Ploi și ninsori, 1940”), poezii (“Somnul Pietrei”, 1971) și cărți pentru copii (“Balaurul alb”, 1955, “Ochelarii bunicii”, 1969).

În 1987, scriitoarea a acordat un interviu revistei Flacăra:

“…La Fălticeni, “oraş în care nu se întâmplă nimic”, noutăţile care l-au transformat într-o celulă vie a ţării sunt în progresie geometrică. Pentru viaţa culturală, galeria fălticinenilor de seamă (Eugen Lovinescu, Ion Creangă, care a urmat în oraş Şcoala de catiheţi, Grigore Vasiliu Birlic, Jules Cazaban, Matei Millo) s-a îmbogăţit cu o casă şi o livadă. Pe strada Rădăşeni la numărul 78 a locuit familia marelui Sadoveanu. Acum, cine vrea să se pătrundă de atmosfera de creaţie a scriitorului, împinge poarta şi intră. Eu, fiind primăvară, deschid o fereastră, cu ajutorul scriitoarei Profira Sadoveanu. “Ferestrele, ca toate dinprejur, aveau un chip şi un suflet aparte, fiecare. Aşa, fereastra din sufragerie era ursuză, cu spatele întors spre tot ce era ploaie, ninsoare, soare ori vânt, parc-ar fi spus: lăsaţi-mă în pace!”

— Ca un veritabil cronicar al tatălui dumneavoastră, aţi înregistrat în scris absolut tot ce aţi considerat că prezintă interes. Şi în ultima dumneavoastră carte, “Planeta părăsită”, gravitează Fălticenii, tatăl dumneavoastră, livada, casa…

— Am mult din temperamentul tatei, din firea lui, altfel nu s-ar fi legat o prietenie atât de strânsă între noi. Dacă tata voia, de pildă, patine şi pulovere pentru toată casa, dintre toţi cei zece fraţi, pe mine mă lua la cumpărături… Eu aveam grijă de biblioteca lui, eu i-am făcut toate corecturile până după moartea mamei, când s-a recăsătorit. Încă înainte de a ști că citesc am fost… bibliotecarul tatei. Îmi cerea să-i dau Victor Hugo, îl luam din raft, știam unde se află Maupassant.

— Aţi trăit in lumea fantastică și reală a lui Mihail Sadoveanu. V-aţi ocupat cumva şi de nemuritoarele sale unelte de pescuit?

— Tata spunea că-i pare rău că nu sunt băiat, să-l însoţesc la vânătoare, la pescuit. Nici cu fratele meu, Miti, pictorul, care a murit la 53 de ani, nu mergea la vânat, ci juca numai şah. ÎI găsiţi pe Miti în cartea mea, “Foc de artificii”, unde reînviu pe mulţi din familie într-un mod, consider eu, original. Cartea e centrată pe un mister pe care-l dezleagă Topârceanu, bineînţeles cu tata în centru, eu fiind povestitorul…

— În pe colţuri ale ţării v-aţi petrecut viaţa?

— În Fălticeni, unde m-am născut, apoi perioada ieşeană. Din 1935, când aveam 29 de ani, sunt în aceeaşi casă în Bucureşti. Aici a locuit între 1936—1942 şi tatăl meu.

— În afară de dumneavoastră, cine a mai moştenit puterea netrecătoare a scrisului?

— Sora mea, Teodora, care face versuri de la 14 ani numai pentru plăcerea ei. Acum ar vrea să publice, dar e greu să mai debuteze… Despina, după ce a ieşit la pensie, a scris amintiri din copilărie şi adolescenţă reunite în volumul “Căluţii năzdrăvani” şi “Livezi în floare”. Fratele meu, care a murit în 1944, n-a apucat să scrie decât o singură carte, “Ca floarea timpului”. El, însă, promitea să fie un mare scriitor. Sora mea, Marioara, a încercat şi ea să scrie pe la 15—16 ani, mi-a dat un eşantion, eu l-am citit, acum n-aş mai face la fel, dar atunci eram foarte crudă şi am sfătuit-o să renunţe.

— Profira Sadoveanu, îndrăzneaţi să-i arătaţi maestrului ce scriaţi pe ascuns?

— Tata ştia că lucrez, deşi nu m-a întrebat niciodată. Când a fost gata prima mea carte, i-am citit-o. A ascultat, n-a corectat nici un cuvânt. Iubindu-i pe Flaubert şi pe Maupassant pentru stilul lor, unde nu se poate mişca un cuvânt fără să se strice totul, am scris şi eu cu aceeaşi dorinţă.

— Şi ce v-a spus?

— “Eu n-am avut mediul, n-a avut cine să mă îndrume. Tu poate ai să ajungi mai departe!”. Dar n-aş vrea să publicaţi acest lucru, să nu se interpreteze greşit…

— Am intrat în atmosfera sadoveniană de familie. Ce spuneţi de ziarista Profira Sadoveanu?

— Venisem la Bucureşti cu soţul meu, Costăchel, să fim de capul nostru. El era magistrat, dar nu-i plăcea această profesiune. M-am întâlnit cu Mihail Sevastos, nu-mi mai aduc aminte cum a fost, i-am propus eu, mi-a propus el colaborarea!? A rămas stabilit să scriu nişte reportaje sau interviuri, săptămânal, doi ani, cu pseudonimul Valer Donea.

— Mai ţineţi minte cu cine aţi deschis această lungă serie?

— Cu actorul G. Morţun.

— Şi interviurile dumneavoastră semănau cu cel pe care vi-l iau eu astăzi?

— Nu! Eu nu mă serveam de casetofon ca să înregistrez, mă bazam pe memoria mea imediată. Dacă am ceva deosebit, am această memorie a senzațiilor, a observațiilor. Era foarte greu să predau un reportaj de 18-20 de pagini săptămânal, cu toate că-l scriam dintr-o suflare. Valer Donea primea scrisori chiar de dragoste. În timpul acela am terminat şi o serie de nuvele care au apărut în “Ploi şi ninsori”, aşa că ziaristica m-a ajutat să mă descătuşez. Scriu uşor, ca şi tatăl meu. Stau întinsă pe divan, mă gândesc, mă duc la masă şi… transcriu. Toate poeziile vin pe lume plimbându-mă, apoi acasă le… transcriu.

— Ziaristica n-a avut forţă de atracţie pentru dumneavoastră încât să-i rămâneţi credincioasă întreaga viaţă?

— Nu mă exprima!

— Livada din Fălticeni, pentru mine este o altă… “Dumbravă minunată”!

— E ceva mai mică acum decât era când locuiam noi acolo, din 1909 până în 1918.

— Cine se îngrijea de livadă?

— Fratele tatei, Vasile Sadoveanu, care era agronom, și harnicul gospodar înnăscut Mihail Sadoveanu, împreună altoiau, aduceau pomii, întocmeau planul de bătaie.

— “Livada liniştii”, cum aţi numit-o, intră în circuitul valorilor sentimentale care întregesc cunoaşterea despre marele Mihail Sadoveanu.

— Casa şi livada vor fi, cât se mai poate după atâţia ani, aceleaşi. Teii sunt la locul lor. Organizatorii fălticineni, cărora le mulţumim încă o dată şi pe această cale, au venit să ne ceară cărţi, fotografii, ar fi vrut şi celebrul birou al tatei, cu postav verde. După 70 de ani, de unde? În camera tatei erau un pian, o dormeză, patru biblioteci şi o turnantă. Tata, când lucra, era ca posedat de toate dealurile, văile, câmpiile şi pădurile ce înviaseră din el. Cânta fără glas odată cu păsările, se legăna în vânt dimpreună cu florile şi pomii, strălucea ca razele de soare şi răpăia înfundat ca ploile furtunoase. Nu se putea ca tata să nu semene, atunci când scria, cu eroii cărţilor lui, cu Ştefan cel Mare, cu Nicoară Potcoavă, cu Simion Jder, cu vânătorii şi pescarii lui, cu umiliţii acestui pământ pe care se născuse şi-i era aşa de drag. Se scula câteodată din somn ca să mai însemne ceva pe paginile lui, zugrăvite aşa de frumos cu scrisu-i mărunt şi dantelat.

— La fel este şi scrisul dumneavoastră, fără lupă nu-l poate citi un om chiar cu vederea bună.

— Noi, copiii, făceam clacă şi copiam întotdeauna cartea nouă a tatii, pentru că zeţarii nu-i puteau descifra scrisul. Tata alegea titlurile cărţilor dinainte. Pe unele le-a purtat cu sine ani de zile, de pildă “Fraţii Jderi”. “Dumbrava minunată” a scris-o stând în pat, cu febră.

— Să mai insistăm şi să ne mai plimbăm pe strada Rădăşeni la numărul 78. Pentru mine este o lume de vrajă, în care pătrund ori de câte ori deschid o carte de Mihail Sadoveanu.

— Să mergem pe strada Rădăşeni în anul 1987. Pe primar, pe Costică Arteni, nu l-am cunoscut, dar pe Gheorghe Dăscălescu, directorul Muzeului orăşenesc, l-am întâlnit la mine în casă. Le-am dat cărţi de Mihail Sadoveanu şi de Profira. Titel Mitru, cumnatul tatii, le-a donat 1.270 de fotografii.

— Am vorbit cu Costică Arteni şi mi-a spus că a reuşit să găsească un birou al maestrului la Iaşi. A fost reparată şi “teribila sanie”. Iarna era… sania lui Mihail Sadoveanu şi vara… trăsura lui Mihail Sadoveanu.

— Aveţi şi pagini preferate din opera tatălui dumnevoastră sau dragostea filială adună totul în aceleaşi sentimente de admiraţie?

— Am şi eu preferinţele mele. Povestirile de vânătoare şi de pescuit sunt extraordinare. Cred că romanul “Fraţii Jderi”, din punct de vedere istoric, este monumental. Nuvelele sunt toate frumoase, el era, după părerea mea, un extraordinar nuvelist. “Creanga de aur” şi “Nopţi de sânziene” sunt cu totul deosebite. Când eram mică plângeam la unele pagini din “Şoimii”.

— Dintre marii scriitori care l-au înconjurat şi au venit la dumneavoastră în casă…

— Vă întrerup. Nu intrau mulţi la noi în casă pentru că tata, în afara obligaţiilor sociale, era un singuratic. Nu făcea vizite deloc. Era numai al nostru şi al colaboratorilor de la “Viaţa românească”. Ibrăileanu a venit o singură dată în casa noastră, ceea ce nu înseamnă că tata sau noi nu-l vedeam, dar la redacţie. Topârceanu se juca cu noi, era prietenul tatei şi al casei.

— Parc-am deschis o carte de poveşti şi intrăm tot mai adânc în istoria literară trăită de dumneavoastră…

— Cu Demostene Botez jucam volei, îşi ţinea echipamentul de sport în hall. Păstorel şi cu Philippide erau printre intimii noştri.

— Trece o zi fără să-l evocaţi pe tatăl dumneavoastră?

— Sunt atât de vii toate încât sunt mereu în livadă, la Fălticeni, la Iaşi. “Masa umbrelor” a lui Ionel Teodoneanu e prezentă. Acum mă “plimb” prin planete şi univers, stau mai puţin la odihnă în livada care mă mângâia duioasă, mă legăna în braţele-i de vânt şi-mi cânta dulce la ureche, cu glas de păsărele.

— Din această “plimbare” ce va ieşi pentru tipar?

— Am predat Editurii Eminescu un volum de 111 sonete, între timp am adunat un alt volum tot de… 111.

— Pentru uşurinţă aţi pus ca titlu 111 sau ascunde un tâlc?

— Aşa mi-a plăcut mie. Aş vrea să scriu şi nişte cărţi poliţiste, nu în genul Agathei Christie, dar, deşi am trăit fără spaima şi apăsarea calendarului, nu uit că împlinesc 81 de ani. Fantasmele mele, cum numesc eu galeria de portrete la care lucrez acum, sunt străbătute de o notă de senzaţional. Am o listă întreagă, dar îmi vine greu să găsesc poanta pentru fiecare personalitate pe care am cunoscut-o. La unii o am, dar nu ştiu dacă se cade s-o dezvălui.

— Fiorul liric este incontestabil structura de rezistenţă a scrisului dumneavoastră…

— Constantin Ciopraga mă crede un memorialist. Dacă-l cred și-i dau dreptate, atunci cine poate fi memorialist bun dacă nu cel ce simte atât de mult încât totul i se imprimă, pentru cât trăiește, ca o gheară? N-am scris decât despre întâmplări care m-au izbit sau pe care le-am cunoscut foarte bine și am intrat profund în mediul lor. Mai zac în mine petice de viaţă și vreau să le aduc la lumina tiparului…”

*** Carmen Dumitrescu, Flacăra, 3 martie 1987

Profira Sadoveanu a locuit începând din anul 1935 într-o casă de pe Strada Barbu Delavrancea (unde a stat și Mihail Sadoveanu din 1936 în 1942), imobil ce a fost naționalizat în 1950, astfel că familia a devenit chiriașă în fosta proprietate. În 1997, locuința a fost obținută în instanță de moștenitorii celui ce o deținuse în perioada interbelică. Scriitoarea, care avea în acel moment 91 de ani, și cumnatul ei, inginerul Paul Știubei (soțul surorii Theodora) au primit în compensație o garsonieră în cartierul Berceni. Profira Sadoveanu a încetat din viață pe 3 octombrie 2003, la vârsta de 97 de ani, și a fost înmormântată la Cimitirul Străulești II.