„Va fi o mare satisfacție și bucurie pentru mine să fac cunoștința unei ființe care a dat un atât de strălucit exemplu sexului nostru”. Aceste rânduri erau adresate pe la mijlocul secolului al XIX-lea de Regina Victoria a Angliei unei femei care a revoluționat asistența medicală din Europa.
Florence Nightingale s-a născut pe 12 mai 1820 la Florența, într-o familie britanică înstărită, părinții ei, William și Fanny Nightingale, având mai multe proprietăți imobiliare. Cele două fiice ale soților Nightingale au fost educate pentru a deveni viitoare doamne în aristocrația londoneză, dar Parthenope, sora cea mare, era interesată de desen, broderie și rețete culinare, în timp ce Florence își petrecea mult timp studiind latina, matematica și filosofia.
Dorința ei de a-și ajuta semenii a apărut încă din adolescență, o dovadă fiind însemnările din jurnalele acelor vremuri. Se simțea limitată și inutilă și își căuta ocupații care să îi ofere un sens vieții. Aceste aspirații nu se potriveau însă cu planurile mamei ei, care ar fi dorit să o mărite cât mai curând și îi căuta un pretendent de familie bună.
Anul 1837 a fost decisiv în viața tinerei. După cum reiese din jurnalul ei, pe 17 februarie a avut o revelație: „Dumnezeu mi-a vorbit și m-a chemat în slujba Lui”, a scris și în acel moment a hotărât să aleagă drumul carității. În anul 1839, cele două surori au fost prezentate la curtea regală de la Londra, mama lor dublându-și eforturile pentru a le mărita. Florence le-a mărturisit însă părinților că nu vrea să se căsătorească și că viața ei are o altă misiune, cea de asistentă medicală. Reacția părinților a fost vehementă, pentru că în epocă infirmierele erau desconsiderate, iar spitalul nu era nici pe departe cel mai potrivit loc pentru o doamnă respectabilă.
Soții Nightingale s-au opus categoric deciziei luate de tânără, interzicându-i orice acțiune în acest sens, dar, în taină, ea a adunat cât mai multe informații despre spitalele din Anglia, dotările instituțiilor și tratamentul oferit bolnavilor și și-a făcut un plan de creare a unui sistem medical total diferit față de ceea ce exista în acel moment.
Tânăra i-a cunoscut la Roma, în 1847, pe Sidney Herbert, secretarul de stat pentru Război al Angliei, și pe Liz, soția acestuia. În momentul în care a împlinit 31 de ani, Florence a decis să plece în Germania, ingnorând restricțiile impuse de familie, pentru a urma cursuri de asistență medicală. După întoarcerea la Londra, Liz Herbert a recomandat-o pentru funcția de directoare a spitalului pentru femei din Harley Street, iar instituția a fost transformată de Florence într-una modernă, cu bucătărie, grupuri sanitare, farmacie, lifturi și clopoței pentru ca pacienții să poată solicita ajutorul personalului medical.
Contribuția cea mai cunoscută a lui Florence la evoluția sistemului de îngrijire a suferinzilor a fost însă în timpul Războiului din Crimeea. Condițiile din spitalele pentru soldații răniți descrise de reporterul de război William Russell erau îngrozitoare, lipsea îngrijirea medicală de specialitate, iar igiena era cvasi-inexistentă. Englezii au aflat din presă despre problemele din spatele frontului și s-au revoltat, cerând insistent ca situația să se schimbe rapid.
Guvernul britanic a hotărât atunci să trimită pe cineva capabil să se ocupe de aceste chestiuni și cea mai potrivită persoană a fost Florence Nightingale. Femeia, însoțită de 38 dintre cele mai bune infirmiere formate de ea, a ajuns la spitalul de la Scutari pe 21 octombrie 1854.
Asistentele au descoperit că răniții erau, într-adevăr, prost îngrijiți și că personalul medical era complet demoralizat. În plus, medicii se confruntau cu o lipsă acută de medicamente, igiena era neglijată, iar infecțiile deveniseră extrem de răspândite.
Florence și colegele ei și-au început misiunea prin curățarea temeinică a spitalului și a echipamentelor medicale, precum și prin reorganizarea îngrijirii pacienților, dar în perioada în care femeile s-au aflat la Scutari, rata mortalității nu a scăzut, ba din contră, a început să crească.
În timpul primei ierni a lui Florence la Scutari au murit 4077 de soldați, majoritatea din cauza unor boli precum tifosul, holera și dizenteria, dar cel mai probabil de vină era lipsa grupurilor sanitare. O comisie sanitară a guvernului britanic a fost trimisă la un moment dat în zonă și a reglat aceste aspect, astfel că mortalitatea a fost puțin redusă. Doamna Nightingale era însă convinsă că rata mortalității era atât de mare din cauza alimentației proaste și a supraaglomerării.
O dată cu creșterea numărului de răniți aduși de pe front în spital, spiritul organizatoric al Florencei a fost apreciat de către doctori. În acea perioadă, și-a dobândit numele „Lady with the Lamp”, deoarece făcea turul de noapte al saloanelor având grijă să îi mângâie pe cei bolnavi măcar cu o vorbă bună.
„Ea este „îngerul salvator” al acestor spitale și, pe măsură ce forma ei subțire trece liniștită de-a lungul fiecărui coridor, fața fiecărui om bolnav se luminează de recunoștință. Când toți ofițerii medicali s-au retras pentru odihna de noapte și tăcerea și întunericul s-au așternut pe culoarele spitalelor, Florence poate fi observată singură, cu o mică lampă în mână, făcându-și serviciul de veghe”, scria un jurnalist britanic în Times.
În momentul în care spitalul a început să funcționeze cât de cât normal, Florence, care avea deja 37 de ani, s-a îmbolnăvit atât de grav, încât, la scurt timp după revenirea
în Anglia, a rămas paralizată la pat, dar și-a continuat misiunea nobilă: a adunat dovezile colectate în timpul experienței în spitalul de campanie și le-a prezentat Comisiei Regale pentru Sănătate pentru a demonstra că cei mai mulți soldați muriseră, de fapt, din cauza condițiilor proaste de îngrijire. Această experiență a influențat-o și a determinat-o să susțină în continuare importanța reformării instituțiilor medicale.
Cu tenacitate și ambiție, femeia a condus acțiunea de organizare a spitalelor de garnizoană din Anglia, a creat un sistem de sănătate în India, a înființat și a condus școli sanitare. Nimeni nu a fost deranjat de faptul că toate aceste activități aveau loc prin corespondență.
I-au cerut părerea miniștri, generali și directori de spitale, iar ea le-a răspuns tuturor cu același profesionalism, ajungând de-a lungul vieții, să scrie peste 17.000 de scrisori.
Cu timpul, Florence a început să sufere de depresie, agravată de boala de care suferea. Asistenta a limitat contactul cu exteriorul până la minimul necesar, dar se simțea singură și neîmplinită. Niciodată nu s-a căsătorit, deși în tinerețe avusese mulți pretendenți. Unul dintre ei, Richard Monckton Milles, a iubit-o toată viața, dar după ce a cerut-o de soție de șapte ori fără succes, s-a căsătorit cu o altă femeie. Florence s-a împăcat în cele din urmă cu familia care nu acceptase inițial drumul pe care și-l alesese și și-a petrecut mici vacanțe pe proprietatea surorii ei din Chaydon.
În 1901, doamna Nightingale și-a pierdut definitiv vederea, ceea ce a împiedicat-o să mai corespondeze cu cei care îi cereau sfaturile. Șase ani mai târziu, regele Edward al VII-lea i-a acordat Ordinul pentru Merit, una dintre cele mai prestigioase distincții britanice, devenind astfel prima femeie admisă în acest ordin, instituit de suveran în 1902 pentru recunoașterea unor servicii excepționale aduse țării și unor realizări remarcabile în domeniul artelor, științei, literaturii sau al serviciilor militare. Din cauza stării sale de sănătate, distincția i-a fost adusă la locuința sa din Londra.
Florence, „îngerul cu lampă”, a murit în somn, pe 13 august 1910, la vârsta de 90 de ani, în casa ei din Mayfair și a fost înmormântată în cavoul familiei din East Wellow, Hampshire.
