Florence Nightingale s-a născut pe 12 mai 1820 la Florența, într-o familie britanică înstărită, părinții ei, William și Fanny Nightingale, având mai multe proprietăți imobiliare.
Cele două fete ale familiei au fost educate pentru a deveni viitoare doamne în lumea burgheză britanică. Cu toate acestea, Parthenope, sora cea mare a Florencei, era interesată de desen, broderie și rețete culinare, în timp ce Florence petrecea mult timp studiind latina, matematica și filosofia.
Dorința ei de a-și ajuta semenii a apărut încă din adolescență, confirmarea fiind însemnările ei din jurnalele acelor vremuri. Se simțea limitată și inutilă și își căuta ocupații care să îi ofere un sens vieții. Aceste dorințe nu se potriveau însă cu planurile mamei sale, care ar fi dorit să o mărite cât mai curând și îi căuta un pretendent de familie bună.
Anul 1837 a fost decisiv în viața tinerei. După cum reiese din jurnalul ei, pe 17 februarie a avut o revelație: “Dumnezeu mi-a vorbit și m-a chemat în slujba Lui”, va scrie și în acel moment și-a propus să aleagă această cale. În anul 1839 cele două surori au fost prezentate la Curtea Regală și și-au petrecut vacanța la Londra, iar în această perioadă mama lor și-a dublat eforturile pentru a le mărita. Florence le-a mărturisit însă părinților că nu vrea să se căsătorească și că viața ei are o altă misiune, cea de asistentă medicală, dar reacția părinților a fost vehementă, pentru că în epocă infirmierele erau desconsiderate, iar spitalul nu era nici pe departe cel mai potrivit loc pentru o doamnă respectabilă.
Părinții s-au opus categoric deciziei luate de tânără, interzicându-i orice acțiune în acest sens, dar, în taină, ea a adunat cât mai multe informații despre desfășurarea activității spitalelor din Anglia, starea lor sanitară și tratamentul oferit bolnavilor și și-a făcut un plan de creare a unui sistem de tratament medical total diferit față de ceea ce exista în acel moment.
Tânăra i-a cunoscut la Roma, în 1847, pe Sidney Herbert, secretarul de stat pentru Război al Angliei și pe Liz, soția acestuia. În momentul în care a împlinit 31 de ani, Florence a decis să plece în Germania, lăsând în urmă restricțiile impuse de familie, pentru a urma cursuri de asistență medicală.
După întoarcerea în Regat, Liz Herbert a recomandat-o pentru funcția de directoare a spitalului pentru femei din Harley Street, iar instituția a fost transformată de Florence într-un spital modern, cu bucătărie, grupuri sanitare, farmacie, lifturi și clopoței pentru ca pacienții să poată solicita ajutorul personalului medical.
Contribuția cea mai cunoscută a lui Florence la evoluția sistemului de îngrijire a suferinzilor a fost însă în timpul războiului din Crimeea. Condițiile din spitalele pentru soldații englezi răniți descrise de reporterul de război William Russell erau îngrozitoare, lipsea îngrijirea medicală de specialitate, iar igiena era cvasi-inexistentă. Englezii au aflat din presă despre problemele din spatele frontului și s-au revoltat, cerând insistent ca situația să se schimbe rapid.
Guvernul britanic a hotărât atunci să trimită pe cineva capabil să se ocupe de aceste chestiuni și cea mai potrivită persoană a fost Florence Nightingale. Femeia, însoțită de 38 dintre cele mai bune infirmiere formate de ea, a ajuns la spitalul de pe front de la Scutari pe 21 octombrie 1854.
Aici asistentele au descoperit că soldații răniți erau, într-adevăr, prost îngrijiți și personalul medical era complet demoralizat. În plus, era o lipsă acută de medicamente, igiena era neglijată, iar infecțiile deveniseră extrem de răspândite, multe fiind fatale, nu exista echipament pentru prepararea mâncării pentru pacienți, iar doctorii britanici desconsiderau aportul infirmierelor în recuperarea răniților.
Florence și colegele ei și-au început misiunea prin curățarea temeinică a spitalului și a echipamentelor medicale, precum și prin reorganizarea îngrijirii pacienților, dar în perioada în care femeile s-au aflat la Scutari, rata mortalității nu a scăzut, ba din contră, a început să crească, fiind cea mai mare dintre spitalele din regiune.
În timpul primei ierni a lui Florence la Scutari au murit 4077 de soldați, majoritatea din cauza unor boli precum tifosul, holera și dizenteria, dar cel mai probabil de vină era lipsa grupurilor sanitare. O comisie sanitară a guvernului britanic a fost trimisă la un moment dat în zonă și a reglat aceste aspect, astfel că mortalitatea a fost puțin redusă. Doamna Nightingale era însă convinsă că rata mortalității era atât de mare din cauza alimentației proaste și a supraaglomerării.
O dată cu creșterea numărului de răniți aduși de pe front în spital, spiritul organizatoric al Florencei a fost apreciat de către doctori. În acea perioadă, și-a dobândit numele de “Lady with the Lamp”, 
deoarece făcea turul de noapte al saloanelor având grijă să îi mângâie pe cei bolnavi măcar cu o vorbă bună.
“Ea este “îngerul salvator” al acestor spitale și, pe măsură ce forma ei subțire trece liniștită de-a lungul fiecărui coridor, fața fiecărui om bolnav se luminează de recunoștință. Când toți ofițerii medicali s-au retras pentru odihna de noapte și tăcerea și întunericul s-au așternut pe culoarele spitalelor, Florence poate fi observată singură, cu o mică lampă în mână, făcându-și serviciul de veghe”, scria un jurnalist britanic în Times.
În momentul în care spitalul a început să funcționeze normal, Florence, care avea deja 37 de ani, s-a îmbolnăvit atât de grav, încât, la scurt timp după revenirea
în Anglia, a rămas paralizată la pat, dar și-a continuat misiunea: a adunat dovezile colectate în timpul experienței în spitalul de campanie și le-a prezentat Comisiei Regale pentru Sănătate pentru a demonstra că majoritatea soldaților au murit, de fapt, din cauza condițiilor proaste din spitale. Această experiență a influențat-o și a determinat-o să susțină în continuare importanța condițiilor de îngrijire și igienă.
Cu tenacitate și ambiție, femeia și-a depășit invaliditatea și a condus acțiunea de organizare a spitalelor de garnizoană din Anglia, a creat un sistem de sănătate în India, a înființat și a condus școli sanitare. Nimeni nu a fost deranjat de faptul că, practic, toată această aactivitate avea loc în dormitorul lui Florence sau prin corespondență.
I-au cerut părerea miniștri, generali și directori de spitale, iar ea le-a răspuns tuturor cu același profesionalism, ajungând de-a lungul vieții, să scrie peste 17.000 de scrisori.
Cu timpul, Florence a început să sufere de depresie, agravată de boala de care suferea. Asistenta a limitat contactul cu exteriorul până la minimul necesar, dar se simțea singură și neîmplinită. Niciodată nu s-a căsătorit, deși în tinerețe avusese mulți pretendenți. Unul dintre ei, Richard Monckton Milles, a iubit-o toată viața, dar după ce a cerut-o de soție de șapte ori fără succes, s-a căsătorit cu o altă femeie.
Florence s-a împăcat în cele din urmă cu familia sa care nu acceptase drumul pe care și l-a ales și și-a petrecut de multe ori mici vacanțe alături de infirmierele fidele pe proprietatea surorii ei din Chaydon, întâlnirile devenind adevărate școli de instruire.
În 1901 doamna Nightingale și-a pierdut definitiv vederea, ceea ce a împiedicat-o să mai corespondeze cu cei care îi cereau sfaturile. Șase ani mai târziu, ca recunoaștere a activității sale, i s-a acordat Ordinul pentru merite deosebite.
Florence, “îngerul cu lampă”, a murit în somn, pe 13 august 1910, la vârsta de 90 de ani, în casa ei din Mayfair și a fost înmormântată în cavoul familiei din East Wellow, Hampshire.
