Intrat în conflict deschis cu I.V. Stalin după Congresul al XII-lea al PCUS din 1923, Lev Troțki a încerca timp de câțiva ani să-și promoveze în interiorul partidului comunist teoriile marxiste, inclusiv cea referitoare la industrializarea rapidă a economiei, dar încercările sale nu au avut nicio șansă, pentru că erau complet diferite de cele ale lui Stalin. Lupta ideologică s-a încheiat cu înfrângerea lui Troțki, pe 12 noiembrie 1927 a fost exclus din Partidul Comunist, iar în ianuarie anul următor a fost deportat în Kazahstan, la Alma Ata.
Politicianul și scriitorul Voicu Nițescu, surprins de Revoluția bolșevică în Rusia, îl portretizează astfel în volumul “Douăzeci de luni în Rusia și Siberia”:
„Numaidecât alături de şef poate fi aşezat Troţki-Braunstein, căruia i se zice adlatusul, secundul lui Lenin. Troţki, care la 1905 fusese preşedinte al sovietului din Petrograd, şi-a pus, cu o vigoare şi tenacitate fără pereche, la contribuţie toate aceste calităţi pentru a provoca şi a duce la biruinţă revoluţia bolşevică.
Oportunist dacă trebuie, el repetă cu uşurinţă jocul din timpul războiului, când de la Paris trimitea corespondenţe pline de patriotism ziarelor burgheze Kievskaia Mosl (Ideea Kievului) şi Djen (Ziua), în vreme ce în ziarul său, Naşe Slovo (Cuvântul nostru), redactat în capitala Franţei, propovăduia defetismul, încurajând pe soldaţii ruşi din corpul expediţionar debarcat la Marsilia să-şi omoare comandantul. Dulceag şi risipitor de laude şi sentimente patriotice faţă de agenţii guvernului englez în timpul când se găsea internat la Halifax, el bolşeviza în aceeaşi vreme pe prizonierii germani internaţi în lagărul de acolo. Decis de a face pace cu nemţii şi de a determina pacea universală, asigura în acelaşi timp, în calitatea sa de comisar al Externelor, pe ministrul Franţei în Rusia, de intenţiile sale de a provoca războiul sfânt şi de hotărârea de a duce până la capăt lupta împotriva imperialismului german.
Troţki nu e simpatizat de ruşi, nici chiar de bolşevici. Dar se impune prin neîncetata sa activitate de zi şi de noapte, prin inteligenţa sa vie, prin cuvântul său rugos, prin scrisul colorat, incendiar, și prin extraordinarul său talent de organizare. Nu e om de idei, dar e un executor neîntrecut al lor. Pentru a le traduce în fapt, el uzează de orice mijloc. Sângele nu-l înspăimântă și ar ucide, dacă ar fi cazul, chiar cu mâna proprie. Dezlănțuie cea mai grozavă teroare şi o îndrumează cu o pasiune fără pereche pentru a face să biruie „doctrina” şi să impună pretutindeni „dictatura proletară”.
Fără ambiţiosul Troţki, lovitura bolşevică cu greu ar fi putut fi dată şi puţini cred că ar fi putut reuşi fără concursul lui.
Numit după pacea de la Brest comisar al războiului, el organizează cu aceeaşi înfrigurare şi fanatism armata roşie, acest instrument destinat să garanteze dictatura din Rusia şi să o extindă şi asupra altor ţări burgheze!”
În 1928 Troțki a fost expulzat din Uniunea Sovietică, prima oprire a fostulului lider al bolșevicilor fiind insula turcească Prinkipo, unde a locuit timp de patru ani. În 1933 a primit azil politic în Franța, a locuit o vreme la Royan, apoi la rziuBarbizon, dar nu i s-a permis sub nicio formă să intre în Paris. Doi ani mai t, când i s-a adus la cunoștință că nu mai este binevenit în Franța, a decis să se mute în Norvegia, la Oslo. Ulterior, probabil din cauza presiunilor sovietice, a fost pus sub arest la domiciliu, apoi a primit acceptul de a pleca, împreună cu soția sa, Natalia Sedova, în Mexic.
Găzduit de pictorul Diego Rivera, Troțki a scris în primii ani ai exilului sud-american “Istoria revoluției ruse”, volum finalizat în 1930, și “Revoluția trădată”, publicat în 1936, ultima carte fiind o critică dură a regimului instaurat de Stalin în Uniunea Sovietică.
În 1938, Troțki a pus bazele Internaționalei a patra, organizație gândită ca o alternativă la Internaționala a treia a lui I.V. Stalin. La un moment dat, revoluționarul bolșevic s-a certat cu Rivera, iar în aprilie 1939 s-a mutat într-o reședință de pe Avenida Viena, în Coyoacán, o suburbie a Mexico City.
Grav bolnav, afectat de hipertensiune arterială și temându-se că sfârșitul îi este aproape, pe 27 februarie 1940 a scris un document care a devenit cunoscut sub numele “Testamentul lui Troțki”, în care și-a exprima ultimele gânduri și, în același timp, a respins ferm acuzațiile lui Stalin că ar fi un trădător al clasei muncitoare. Troțki le-a mulțumit prietenilor căruia îi fuseseră aproape și, mai presus de toate, soției sale, Natalia Sedova:
“Pe lângă fericirea de a fi un luptător al cauzei socialismului, soarta mi-a dat fericirea de a fi soțul ei. În cei aproape patruzeci de ani din viață împreună a rămas o sursă inepuizabilă de iubire, mărinimie și tandrețe. S-a confruntat cu mari suferințe, mai ales în ultima perioadă a vieții noastre. Dar a avut, de asemenea, zile de fericire. Timp de patruzeci și trei de ani am fost revoluționar și timp de patruzeci și doi am luptat sub stindardul marxismului. Dacă ar trebui să o iau de la capăt, aș încerca să evit greșelile pe care le-am făcut în acest timp, dar firul principal al vieții mele ar rămâne neschimbat. Voi muri ca revoluționar proletar, marxist, materialist dialectic și, în consecință, ateu ireconciliabil. Credința mea în viitorul comunist al omenirii nu este mai puțin arzătoare ca la început, este chiar mai fermă astăzi decât în zilele tinereții mele…
Natasha tocmai a venit la fereastră din curte și a deschis-o mai larg, astfel încât aerul să poată intra în camera mea. Pot vedea fâșia verde de iarbă de lângă ziduri, cerul albastru senin de deasupra și lumina soarelui. Viața este frumoasă. Fie ca generațiile viitoare să o curățe de tot răul, asuprirea și violența și să se bucure din plin de ea. (L. Troțki, 27 februarie 1940, Coyoacán)
Mâna lungă a lui Stalin l-a urmărit însă pe revoluționarul exilat pe tot parcursul traseului său și, în cele din urmă, i-a provocat sfârșitul.
După ce, în martie 1938, trimișii liderului PCUS eșuaseră în încercarea de a-l lichida pe Troțki, Stalin i-a atribuit misiunea de a pune în aplicare asasinatul ofițerului NKVD Pavel Sudoplatov, care, la rândul său, l-a cooptat în organizarea planului pe un anume Nahum Eitingon. Conform indicațiilor lui Sudoplatov, NKVD a înființat trei grupuri de agenți pentru a săvârși crima, fiecare organizat complet autonom față de celelalte rețelele de spionaj pe care organizația le avea în Statele Unite și Mexic.
Pe 24 mai 1940, mai mulți asasini înarmați conduși de agentul Iosif Grigulevich și de pictorul mexican David Alfaro Siqueiros au luat cu asalt vila în care locuia Troțki și familia sa. Lev a scăpat neatins, dar nepotul său, Vsevolod Platonovici “Esteban” Volkov, care avea 14 ani, a fost împușcat în picior. Un tânăr asistent al lui Troțki, Robert Sheldon Harte, a fost răpit de atacatori și a fost găsit ulterior ucis, istoricul britanic Robert Service avansând ideea că este posibil ca acesta să fi fost cel care a facilitat intrarea comando-ului în casă. Pe 8 iunie 1940, după tentativa eșuată, Troțki a scris un articol numit “Stalin încearcă să mă ucidă”, în care își exprima temerea că va urma o altă încercare.
Previziunile lui s-au îndeplinit. Ideologul marxist a fost atacat pe 20 august 1940, în timp ce se afla în biroul său din reședința din Coyoacán de Ramón Mercader, de un agent NKVD de origine spaniolă născut în Barcelona, care avea la acel moment 37 de ani. Bărbatul l-a lovit cu un piolet pentru gheață în cap, fracturându-i osul parietal și pătrunzând 7 cm în creier.
Arma a rămas înfiptă în cap, dar pentru că lovitura nu a fost foarte puternică, Troțki nu a murit pe loc, martorii declarând ulterior că l-a scuipat pe Mercader și a încercat să se lupte cu el. Auzind gălăgie, gărzile de corp ale liderului comunist au năvălit în cameră și au sărit să-l bată vrând să-l ucidă pe loc, dar se pare că Lev le-a poruncit să se oprească, spunându-le că asasinul trebuie confruntat într-un interogatoriu: “Nu-l ucideți! Acest om are de spus o poveste!”
Liderul marxist a fost dus apoi la un spital din apropiere și supus unei intervenții chirurgicale, dar nu a supraviețuit decât o zi. Lev Troțki a murit pe 21 august 1940, la vârsta de 60 de ani, din cauza sângerărilor post-operatorii și a șocului provocat de traumatism.
Mercader a mărturisit mai târziu, în timpul procesului: „Mi-am așezat haina de ploaie pe masă în așa fel încât să pot scoate pioletul, care era în buzunar. Am decis să nu ratez șansa care mi se oferea. Când Lev Troțki a început să-și scrie articolul, am scos pioletul din haină și, cu ochii închiși, l-am lovit cu putere în cap”.
În asasinat a fost implicată și mama lui Ramón, Eustacia María Caridad del Río Hernández, care, la începutul anilor ‘30 își părăsise familia, devenise apropiată de cercurile anarhiste spaniole și apoi de ideologia comunistă. Femeia participase la mișcările revoluționare din 1936 de la Barcelona, devenise membră a Partidului Socialist Unificat din Catalonia și în același an condusese o misiune de propagandă în Mexic. Mai târziu a devenit agent al NKVD în Spania, recrutându-l și pe fiul ei, Ramón, ofițer în armata republicană spaniolă, în organizațiile sovietice de spionaj. Caridad a participat la pregătirea operațiunii de asasinat a lui Troțki, dar după ce Ramón a fost arestat, a reușit să părăsească Mexicul și să fugă în Uniunea Sovietică.
Potrivit lui James P. Cannon, secretarul Partidului Socialist Muncitoresc American, ultimele cuvinte ale lui Lev Troțki au fost “Nu voi supraviețui acestui atac. Stalin și-a îndeplinit în cele din urmă planul pe care îl ratase până acum.”
Mercader a fost judecat și condamnat pentru crimă. Și-a petrecut următorii 20 de ani în închisoarea Palacio de Lecumberri din Mexico City, dar Stalin a scris că asasinul era, de fapt, un troțkist periculos, motiv pentru care nu a primit recunoașterea oficială din partea liderilor sovietici, în timp ce mama lui, Eustacia Caridad, a fost decorate cu Ordinul Lenin.
Ramon și-a ispășit cei douăzeci de ani de detenție, iar după ce a fost eliberat, în mai 1960, s-a stabilit temporar la Havana, Cuba, unde noul guvern socialist al lui Fidel Castro l-a primit cu brațele deschise. A decis apoi să plece în Uniunea Sovietică, în 1961 Leonid Brejnev i-a acordat Ordinul Lenin, Steaua de Aur și titlul de Erou al Uniunii Sovietice “pentru fapta sa specială”, distincțiile fiindu-i înmânate de șeful KGB, Alexander Shelepin. Bărbatul a ocupat apoi diverse funcții în aparatul de stat al URSS, a călătorit frecvent în Cehoslovacia, a fost numit consilier al Ministerului Afacerilor Externe în Cuba și și-a petrecut restul vieții obsedat de fapta pe care o săvârșise. Se pare că i-a mărturisit unui apropiat: “Aud mereu. Aud țipătul. Știu că mă așteaptă pe lumea cealaltă”. Asasinul lui Troțku a murit în Cuba, pe 18 octombie 1978, la vârsta de 65 de ani, trupul său fiind adus pentru înmormântare la Moscova.
Reședința lui Troțki din Coyoacán a fost păstrată exact ca în ziua în care a fost asasinat, iar astăzi găzduiește Casa Memorială Lev Troțki, mormântul ideologului marxist aflându-se chiar în curte.
Cu puțin timp înainte de a fi ucis, Troțki hotărâse să vândă cea mai mare parte a documentelor pe care le mai avea Universității Harvard, iar dorința i-a fost dusă la îndeplinire de văduva sa, Natalia Sedova, care i-a adunat și catalogat toate hârtiile, apoi le-a expediat la Harvard.
Surse:
Tony Cliff, Trotsky: The darker the night the brighter the star 1927–1940, 1993
Robert Service, Trotsky: A Biography, 2010
