Floria Capsali s-a născut pe 25 februarie 1900 în orașul Bitola, aflat la acel moment în Imperiul Otoman, unde a urmat primii ani de școală. În 1913, s-a stabilit împreună cu familia la București, continuându-și studiile la Școala Centrală de Fete, apoi la Academia de teatru și la Conservator.
La scurt timp după absolvire, a plecat cu o bursă oferită de statul român la Paris, devenind cea dintâi studentă în artă coregrafică, și a petrecut aici 9 ani, studiind baletul cu maestrul Enrico Checchetti și apoi cu Nicolas Legat. În paralel, a urmat cursuri de istoria artei la Sorbona, iar la revenirea în România a susținut o serie de spectacole cu coregrafie proprie, printre care “Papillon” de Robert Schumann sau “Mefisto – vals” de Franz Liszt. Tânăra artistă s-a căsătorit în 1926 cu sculptorul Mac Constantinescu, autorul mozaicurilor ce împodobesc Fântâna Zodiac din Parcul Carol, al unora dintre lucrările ce decorează Arcul de Triumf și al frizelor de pe Palatul Facultății de Drept.
În 1924, Floria Capsali a fondat o școală de dans cu sediul în Strada General Berthelot, mutată apoi în Strada Brezoianu, de care s-a ocupat personal, având ca model instituțiile similare din Franța:
“Capitala s-a îmbogăţit cu o şcoală artistică, a cărei activitate va completa în chip fericit extinderea pe care o ia învăţământul nostru de artă.
Distinsa dansatoare Floria Capsali, pe care publicul şi esteţii au avut prilejul s-o cunoască şi care a revenit de curând în ţară după o vastă activitate la Paris, a inaugurat un curs de dans şi gimnastica ritmică, la îndemâna mai ales a celor din teatru, care sunt conştienţi de covârşitoarea însemnătate pe care o are desăvârşirea plasticei gestului şi a atitudinii pe scenă.
Şi cum am avut prilejul de a afla de noul curs chiar prin domnișoara Floria Capsali, ne-am grăbit să-i solicităm o convorbire şi am primit cu plăcere amabila invitaţie de a vizita şcoala. După câteva impresii schimbate, am abordat problema învăţământului dansului şi Floria Capsali ne-a făcut următoarele confidențe: “Ar putea să apară ciudată hotărârea mea de a deschide o şcoală de dans care să fie altceva decât un sanctuar al schimmy-ului. Cu toate acestea, sper că toată lumea va recunoaşte cât de multă nevoie avem în ţara noastră de o astfel de şcoală.
Și iată de ce: la noi nu există încă o profesiune a dansului ca artă independentă. A fi dansatoare, fie într-un balet, fie ca solistă este la noi sinonim cu a avea aptitudini de grație și darul de a copia mecanic figurile dansului de balet.
“În realitate, a dansa nu e atât de simplu. Dansul cere regulile lui şi mai ales are intense afinităţi cu psihologia, cu bunul simţ, cu o neşovăielnică auto-cunoaştere, cu o deplină stăpânire a tuturor muşchilor feţei şi corpului! Dansul e un fel de a vorbi, de a mima dacă preferi, de a exterioriza sentimente. Şi dacă ceea ce se cunoaşte la noi, ca realizare de dansantă, este atât de uşuratic, cauza e tocmai diletantismul acesta nelămurit. Intenţia care mă călăuzeşte când inaugurez şcoala mea de dans e deci de a crea profesionişti ai dansului: artişti conştienţi şi educaţi.
Evident, scopul acesta poate fi realizat cel mai bine cu copii, — şi de aceea cursul meu va avea o secţiune specială pentru copii între 5 şi 15 ani, care ar fi destinaţi profesiunii. O a doua categorie a cursului meu va fi cel pentru elementele din teatru: actori şi elevi de Conservator; va fi un curs de educație fizică, de gimnastică ritmică din care cei care vor urma vor câștiga ceea ce actorii noștri aproape nu au: o cunoaștere a ceea ce se cheamă linia de mișcare, o reală pătrundere a armoniei gestului, a ritmului.
În sfârșit, cursul meu va avea o secțiune specială pentru persoanele din societate care vor să capete, pentru folosul personal, eleganță și elasticitate în mers.
Cursul meu va fi împărțit pe ore, pe grupuri de eleve și elevi și chiar pe categorii de specialitate.
Voi face astfel ca educația fizică pentru actori să fie predată în ore de studiu comun, cum voi căuta să fac și pentru celelalte categorii. Aceasta pentru că, în afară de studiile noastre practice, vom sta de vorbă între noi și vom lămuri multe probleme interesante.
Fiecare din grupurile de elevi va avea trei serii de curs pe săptămână. Şi, în scurtă vreme, prietenii mei, elevii, îşi vor da seama de ce au câştigat”.
*** Rampa, 1926
Marea dansatoare a studiat dansul popular românesc, a fost o colaboratoare constantă a lui Dimitrie Gusti și profesoară a zeci de generații de balerini formați în perioada interbelică. Tot ea a avansat ideea unui balet românesc, despre care spunea că ar întruni, în afară de specificul dansului de folclor, costumul naţional stilizat şi o serie întreagă de simboluri, legende, obiceiuri şi superstiţii, pe care ar putea fi grefat dansul.
În 1934, balerina a vorbit despre educaţia fizică a femeilor:
“— Ca profesoară de dans şi conducătoare a unei şcoli de balet, cred că sunt în măsură să afirm cu toată convingerea că educaţia fizică şi mai ales dansul contribuie într-o largă măsură la dezvoltarea armonică a trupului. Am spus mai ales dansul, deoarece după mine el este singurul sport care, necesitând în diversitatea atitudinilor o activitate a întregului trup, pune în mişcare complexul mecanism omenesc. Iată de ce îl consider ideal, şi unicul sport adecvat trupului feminin.
Supleţea pe care ţi-o dă mişcarea, gestul uşor dăruit de grafia dansului sunt tot ce se poate cere unui sport care are drept ideal frumosul.
ÎI găsesc chiar superior gimnasticii suedeze şi celorlalte, mai ales celor ce necesită aparate. Am avut proba în chiar institutul nostru, unde sora mea ţine un curs de gimnastică şi unde am constatat apoi superioritatea mişcării ritmice, a gimnasticii cerute de dans în dezvoltarea micilor noastre eleve.
— Un început prea timpuriu nu poate fi dăunător?
— Din contră, sunt anumite defecte care se corectează numai la o vârstă foarte fragedă, de altfel am aici eleve care urmează de șapte ani, de la vârsta de cinci ani, cursurile mele de dans şi îţi pot spune că eu însămi admir ce minunată linie au putut lua, graţile ritmului, micile trupuri.
— Totuşi, nu credeţi că dansul sfârşeşte prin a masculiniza femeia sau mai bine zis a o transforma într-un tânăr efeb?
— Dacă iei drept ideal al frumuseţii feminine formele acelea pline arborate de Mae West, desigur că femeia suplă, elastică, cu muşchiul întins, îţi pare masculinizată. Câţi sunt însă aceia care au văzut în Mae West frumosul?
Şi cine a îndrăznit în schimb să conteste vreodată feminitatea minunată a acelei ce-a fost Ana Pavlova? Dansul creează, prin atitudine şi mişcare, grația, elementul de căpetenie al feminităţii. Fiecare încheitură, fiecare muşchi devine suplu, corpul capătă elasticitate, este drept că înlătură grăsimea şi carnea aceea moale, care numai graţioasă nu e, dar o înlocuieşte în schimb cu un contur precis şi sculptural şi, ceea ce este încă mai important, cu o sănătate rezistentă la atacurile venite din afară.
— În afară de dans, care este după părerea dumneavoastră sportul ce-ar putea fi adoptat cu succes de femeie?
— Atletismul, şi aceasta pentru că îl găsesc în strânsă legătură cu dansul. Ca şi el, întrebuinţează întreaga musculatură, nedezvoltând o parte a trupului în detrimentul celorlalte cum ar face-o de pildă tenisul sau boxul. Săritura, fuga sunt exerciţii admirabile. Eu însămi am făcut atletism şi-l găsesc din toate punctele de vedere superior tuturor sporturilor.
Temporar, distractiv admit înotul tocmai pentru că cere o mişcare completă, integrală.
Este într-adevăr dizgraţios, urât chiar, să vezi un trup de femeie cu muşchi şi umeri de atlet.
— Ca dansatoare profesionistă, nu vreţi să-mi vorbiţi puţin de exerciţiile cerute de arta dumneavoastră?
— Bineînţeles că profesionismul în arta dansului cere o exercitare mai îndelungată şi mai încordată decât diletantismul. Elevele mele lucrează o oră pe zi. La vârsta lor, eu lucram trei sau chiar mai mult. Este nevoie de un exercițiu îndelung pentru a putea reuşi să dansezi timp de o oră sau chiar mai mult într-un recital. Numai obişnuinţa îţi poate permite o rezistenţă a respiraţiei necesară ca element de primă importanţă dansatorului. Să-ţi vorbesc de celelalte exerciţii ar fi mult prea lung, cred că e mai bine să vii să le vezi.
— Pentru că am trecut la dans ca mijloc de reprezentare de transcriere grafică al unui sentiment, care este rolul pe care muzica îl are în legătura sa nedespărţită cu ritmul?
— După cum, pentru a exprima o idee, ai neapărata nevoie de cuvânt tot aşa dansul are neapărată nevoie de muzică. Este o legătură indisolubilă; elementul ritmic şi imaginativ care trăiește în muzică se traduce în imagini, în dans.
— Totuşi se dansează şi după ritm de vers. Chiar dumneavoastră aţi dansat.
— Ați spus ritm de vers. Elementul ritm îi dă cheia. Muzicalitatea versului înlocuieşte melodia.
— S-a dansat şi în sunetul gongului.
— Acelaşi element de ritm despre care ţi-am vorbit. Şi cu toate acestea se poate dansa şi fără muzică, şi fără vers, şi fără gong, dar pentru aceasta ai nevoie de un ritm interior, ritm pe care numai o anumită stare de spirit ţi-l poate da.
— Care este importanţa costumului în dans?
— Este o legătură indisolubilă între costum şi dans. Costumul întregeşte, conturează, dă culoare dansului. De pildă, o întrupare a primăverii îţi sugerează imediat un ansamblu de culori trandafirii, o fluturare de voaluri, de aci costumul şi tot aşa oricare ar fi ideea întrupată mişcării.
Mai mult decât costumul în sine, culoarea este elementul vizual ce joacă un rol covârşitor în realizarea coregrafică. De altfel, cred în legătura indisolubilă dintre muzica care îţi evocă culoarea şi culoarea care cere mişcarea. (Impresia mea însă era că idealul în dans ar fi trupul gol fără artificii de voal şi mătase, trupul care să traducă nemijlocit sentimentul).
Dar aceasta era numai o impresie poate, de aceea n-am împărtăşit-o d-nei Capsali.
— Aşadar, a încheiat doamna Capsali, părerea mea este că dansul nu este numai prin realizarea artistică fin, ci şi prin crearea armonică a unui trup ideal şi plin de sănătate”.
*** Rampa, aprilie 1934
Floria Capsali a divorțat de sculptorul Mac Constantinescu și s-a recăsătorit cu mai tânărul ei partener de scenă, balerinul și coregraful Mitiță Dumitrescu. Începând din 1938, a devenit maestră de balet la Opera Națională București, a reorganizat trupa, mărind numărul soliștilor și formând un nucleu de asistenți pe care-i coordona direct, apoi a condus instituția și, mai târziu, a lucrat pentru Rapsodia Română.
Distinsa profesoară a încetat din viață pe 29 iunie 1982 la București, la vârsta de 82 de ani, și, conform dorinței ei, a fost incinerată. România literară i-a dedicat un articol omagial:
“La începutul deceniului trei al acestui secol, când abia luase fiinţă Opera Română şi se înjghebau primele balete — realizate aproape în exclusivitate cu maeştri şi balerini străini — ca o timpurie şi fecundă explozie florală, apare în peisajul încă neexplorat al dansului românesc Floria Capsali.
Personalitate puternică, neconfundabilă, om de cultură cu orizont larg, s-a apropiat cu intuiţie clară direct de izvoare. Dansul clasic îl învaţă cu cei mai buni maeştri ai timpului, Enrico Cechetti şi Nicolas Legat, iar folclorul românesc îl studiază în cadrul complex al echipelor de cercetări monografice conduse de sociologul Dimitrie Gusti.
Puterea de pătrundere în miezul fenomenului de artă o va face să devanseze cu decenii gândirea epocii în care s-a format. Ceea ce au descoperit mulţi dintre coregrafii zilelor noastre — şi anume că dansul clasic este cea mai bună disciplină pentru modelarea corpului, dar nu scop în sine — a ştiut Floria Capsali de la primele sale creaţii. “Fluturele” sau “Carnavalul” de Robert Schumann, “Meditaţie” de Gabriel Massenet sau “Sonata lunii” de Ludwig van Beethoven sunt câteva dintre bijuteriile sale coregrafice, realizate într-un stil neoclasic, în care libertatea, elanul, dăruirea mişcării însumau şi depăşeau, în acelaşi timp, linia clasică.
Dar contribuţia de nepreţuit a acestei mari coregrafe la crearea unei şcoli româneşti de dans o constituie baletele inspirate din fabulos de bogatul folclor coregrafic românesc şi din arta cultă românească de sorginte bizantină. În afara binecunoscutelor balete “Nunta în Carpaţi” de Paul Constantinescu, “Demoazela Mariuţa” şi “Când strugurii se coc” de Mihail Jora, sau “Pricoliciul” de Zeno Vancea, două dintre creaţii strălucesc cu intensitate, una către zorile, iar cealaltă către finele carierei sale: “Domniţele”, solemnă frescă desprinsă din pictura medievală românească, şi “Maramele”, rafinata suită de mişcare, în care fiecare dansatoare avea nobleţea unei domniţe.
Ţintuită în fotoliu — cumplită Golgota pentru o dansatoare — Floria Capsali a păstrat până în ultima clipă, în priviri, acea flăcăruie ce se aprindea ori de câte ori era vorba despre DANS — iar dansul românesc o va păstra în panteonul său, la locul cel mai de cinste”.
*** Liana Tugearu, România literară, iulie 1982
