După înăbușirea Revoluției de la 1821 și reinstaurarea domniilor pământene, s-a urmărit, vreme de aproape 15 ani, prinderea și condamnarea ori uciderea tuturor celor care participaseră la rebeliune. Doi dintre capii revoltelor din Oltenia, Ghiță Cuțui Olteanul și Simion Mehedințeanu, ambii căpitani de panduri în oastea lui Tudor Vladimirescu, s-au ascuns de furia autorităților și au continuat să lupte.
Ghiță Cuțui ridicase, în jurul anului 1815, o culă importantă la Broșteni (restaurată într-o formă identică cu cea a construcției originale de familia Socol, descendentă a familiei Cuțui), în lunca Motrului, în amintirea soției sale, răpită de turcii din Ada-Kaleh care pustiau la acea vreme vestul Olteniei, și devenise căpetenia răsculaților din zonă, pentru că nu își găsise dreptatea după dispariția soției.
Simion, care își găsise refugiu între zidurile Schitului Topolnița, era descris ca fiind o “căpetenie dintre apostați la vremea turburării ce s-au urmat aici în țară”.
În 1824, cei doi fugari au aflat că oamenii domnului îi caută, au plecat în Transilvania, s-au organizat și ulterior au revenit în Mehedinţi, începând să controleze zona din jurul mănăstirii Topolnița. Într-una dintre zile l-au sechestrat pe vătaful plaiului Cloşanilor, pe care l-au pus să trimită o scrisoare ispravnicilor de Mehedinţi, solicitând trimiterea sumei de 50.000 de taleri ca răscumpărare. În același timp, cei doi căpitani au transmis autorităților ameninţarea că, dacă nu li se vor plăti banii ceruți, vor jefui Mehedințiul şi capitala regiunii, comuna Cerneţi.
Din cauza ploilor puternice din mai-iunie 1826 şi a întețirii misiunilor de căutare, pandurii conduși de Ghiță și Simion nu au mai reuşit să-și menţină controlul asupra teritoriului din jurul mănăstirii Topolniţa și au fost nevoiţi să se retragă, pentru a rezista asediului trupelor de arnăuţi domneşti. După scurt timp muniția și alimentele li s-au terminat, așa că Mehedințeanu şi Cuţui au acceptat negocieri cu vătaful plaiului Cloşanilor pe care, între timp, îl eliberaseră.
Cei doi au fost prinși și duși la judecată în fața lui Alexandru Nenciulescu, caimacamul Olteniei, care a stabilit ca răsculaţii să rămână între zidurile mănăstirii, dar să fie aprovizionaţi cu hrană de către autorităţi, pentru că se temea că vor ajunge la Bucureşti și îi vor prezenta domnitorului Grigore al IV-lea Ghica revendicările lor. În cele din urmă, acest lucru chiar s-a întâmplat.
Sosiţi la Bucureşti pe 10 iulie 1826, cei doi conducători ai mişcării revoluţionare din Oltenia au încercat să obţină o audienţă la domnitor, dar nu au avut succes. Ulterior au fost arestaţi şi supuşi unui regim sever de detenţie. „Oblăduirii și oamenilor săi nu le place să vorbească de această afacere… și vreau s-o facă să treacă drept o simplă afacere cu hoți. Totuși, contra obiceiului, ei sunt închiși separat de hoții obișnuiți”, nota contrariat Kreuchely, consului Prusiei la București.
„Între timp, oblăduirea a trimis alți poterași la Topolnița, cu misiunea de a-i prinde vii sau morți pe ceilalți haiduci, în fruntea cărora fusese lăsat căpitanul Cristea, apostat din 1821. Aceștia au scăpat însă printr-o stratagemă, făcându-se nevăzuți din mănăstire într-o noapte. Printre cei fugiți se afla și Macedonski, o altă căpetenie cunoscută din răscoala lui Tudor.
Până la urmă, numărul celor judecați de „criminalion” s-a ridicat la zece. Anaforaua adresată domnitorului de către judecătorii criminalionului, privind vina celor acuzați, îi acuza astfel: „Au vrut să iasă cu toții deodată în țară, pe la mai multe locuri, să facă răzmeriță spre îndreptarea norodului cel prost”.
„Drept aceea, cei mai sus numiți, acești zece rude, vinovați, după porunca pravilei, să se osândească la moarte”, se arată în sentința dată la 16/28 august 1826. Aceasta era întemeiată pe cartea 60, titlul 51 din „Pravilele Împărătești”, unde se stipula că „cei ce întărâtă norodul spre zorbalâc sau la tulburare, după treapta lor, ori să fie puși în țeapă, ori să fie lepădați la seară, ori să fie surghiuniți la închisoare”.
Supusă confirmării domnești a lui Grigorie D. Ghica, pedeapsa cu moartea a fost menținută doar pentru cele două căpetenii: Simion Mehedințeanu și Ghiță Cuțui, „fiindcă ei au hotărât să urmeze răul acesta și iarăși, de către dânșii, s-au întovărășit ceilalți, pornindu-se spre rele”. Cei doi urmau „să se spânzure la marginea orașului, spre pildă altor asemenea lor”, a decis domnitorul. „Iar ceilalți rude opt, bătându-se prin târg după obicei, să se trimită la pedeapsa ocnei pe viață, fiindu-le și lor, prin această pedeapsă, osândă de moarte.”
În aceeași zi, trecătorul putea observa în afara orașului, nu departe de Colentina – moșia favorită a lui Grigorie Vodă Ghica –, cum se înălțaseră în pripă două spânzurători „de o formă nouă și deosebită” (Hurmuzaki, Documente). Aceasta confirma că ceea ce fusese prezentat de la început drept un delict civil era, în realitate, mai degrabă unul politic.
Se putea deduce că cei doi condamnați erau vinovați de altceva decât de simple acte de tâlhărie, concluzie trasă și de un diplomat al vremii, care nota că „sistemul de pedepse al Înălțimii Sale era acela de a nu condamna pe nimeni la moarte”, fie el hoț, fie chiar ucigaș dintre cei ce și-ar fi pârjolit victimele pe jăratec.
Ziua de execuție, fixată inițial pentru miercuri, 30 august, a fost amânată nu atât din pricina unei cereri de suspendare formulate de condamnați, care susțineau că „au de făcut o declarație importantă”, cât pentru a se aștepta aprobarea oficială a execuției din partea Porții.
La 10 septembrie 1826, spânzurarea celor doi a fost înfăptuită. A fost ultima pedeapsă cu moartea în acest fel înregistrată în istoria Țării Românești în secolul al XIX-lea”, scria istoricul Gh. Georgescu Buzău în „Viața Românescă”.
Pedeapsa cu moartea prin spânzurătoare avea să fie desființată prin articolul 289 din Regulamentul Organic, document promulgat de către autoritățile imperiale rusești în iulie 1831 în Muntenia și în 1832 în Moldova.
Sursa ultimelor două fotografii: culacutui.ro
