Petrache Poenaru, cărturarul care a inventat stiloul

Petrache Poenaru s-a născut pe 10 ianuarie 1799 la Beneşti, în judeţul Vâlcea, a urmat primii ani de școală la Craiova şi și-a continut studiile la Bucureşti, la Colegiul Sfântul Sava, fiind elevul lui Gheorghe Lazăr, apoi la Academia grecească de la Măgureanu, iar în 1821 a devenit secretar şi om de încredere al lui Tudor Vladimirescu.

Extrem de inteligent și bine educat, a făcut parte din primul grup de bursieri români care au studiat in străinătate, la Viena şi apoi la Paris, de unde s-a întors, în 1831, cu o temeinică pregătire în domeniul mineralogiei şi geologiei.

Pe 25 mai 1827, în timp ce se afla în Franţa, a primit un brevet de invenţie pentru „condeiul portăreţ, fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală”, strămoşul stiloului de astăzi, pe care îl folosea pentru a copia cărțile și tratatele necesare studiului de la ceilalți colegi, pentru că nu avea suficienți bani pentru a și le cumpăra.

Către sfârşitul anului 1831, când Petrache Poenaru s-a întors în Ţara Românească, autoritățile pregăteau deschiderea şcolilor naţionale în capitalele de judeţe, la scurt timp, a fost numit inspector al şcolilor şi profesor de fizică şi geometrie la Colegiul Sf. Sava, iar în septembrie 1832 a devenit director al Eforiei şcolilor.

Tânărul dascăl a participat la întocmirea Regulamentului şcolilor şi la organizarea învăţământului orăşenesc (în 1832) şi al celui sătesc (în 1838), încercând să convingă autorităţile vremii de necesitatea instruirii copiilor de țărani.

Pentru învăţământul rural, Poenaru a gândit un conţinut diferit de cel al şcolilor urbane, profilul fiind asigurat printr-o materie specifică: lucrarea pământului şi economia casei.

În cei zece ani în care s-a ocupat direct de educația în mediul rural, Petrache Poenaru a asigurat pregătirea unui număr de aproximativ 2.000 de învăţători, organizarea revizoratelor şcolare, elaborarea „tabelelor lancasteriene” (după care se făcea predarea în clasă), reuşind să pună piatra de temelie a unor mici şcoli în satele românești.

Dascălul s-a căsătorit în 1846 cu Caliope, fiica paharnicului Constantin Hrisoscoleu, devenind astfel proprietarul moșiei Bordei, o suprafață de 80 de hectare care a intrat, în 1875, în proprietatea lui Constantin Lecca, fiul pictorului Lecca. Cei doi soți au avut două fiice, Elena și Smaranda.

În acest timp, Poenaru și-a continuat activitatea la catedră, la Colegiul Sf. Sava, a publicat manual de geometrie şi un altul de algebră, a elaborat Vocabularul francezo-românesc, un dicționar foarte folosit în epocă, a înființat o bibliotecă cu 10.000 de volume, un muzeu şi o tipografie și, împreună cu alţi profesori, s-a ocupat de apariţia unei gazete numită “Muzeul Naţional”. O altă publicație editată de Poenaru, săptămânalul „Învăţătorul satului”, a fost distribuită în mediul rural și conținea o serie de sfaturi etice şi practice pentru ţărani.

În timpul Revoluţiei din 1848, profesorul a devenit membru al Comisiei pentru dezrobirea ţiganilor, dar după înăbușirea mișcării revoluționare, autoritățile l-au atacat dur, acuzându-l că instituțiile pe care le-a condus „au pregătit ideile revoluţionare între români”.

Mai târziu, în calitate de efor, Petrache a participat la elaborarea Legii pentru instrucţiunea publică din 1864 și doi ani mai târziu a fost unul din iniţiatorii și mai târziu preşedintele Societăţii pentru învăţătura poporului român.

În 1870, spre sfârşitul vieţii, a devenit membru al Academiei Române. Profesorul Petrache Poenaru a murit pe 2 octombrie 1875, la vârsta de 76 de ani, la București.