HomeVizionariiScriitoriHeinrich Heine: “Acolo unde se ard cărți se vor arde, până la urmă, și oamenii!”

Heinrich Heine: “Acolo unde se ard cărți se vor arde, până la urmă, și oamenii!”

DS TW

Christian Johann Heinrich Heine s-a născut pe 13 decembrie 1797 la Düsseldorf, într-o familie de evrei. A fost numit “Harry” în copilărie, dar a devenit cunoscut sub numele “Heinrich”, pe care și l-a luat după convertirea la luteranism, în 1825. Tatăl lui, Samson Heine, era comerciant de textile, iar mama, Peira, era fiica unui medic, Heinrich fiind cel mai mare dintre cei patru copii ai cuplului (urmat de sora Charlotte și doi frați, Gustav, care a devenit editor al ziarului vienez Fremden-Blatt și Maximilian, care a fost medic la Sankt Petersburg).
La acea vreme Düsseldorf era un orășel cu o populație de aproximativ 16.000 de locuitori, dar Revoluția franceză și războaiele napoleoniene ulterioare au complicat istoria politică a localității, așa că anii de formare ai poetului au fost influențați de francezi, mai ales că tânărul îl admira foarte mult pe Napoleon ca promotor al idealurilor revoluționare de libertate și egalitate și detesta atmosfera politică din Germania.

În copilărie, părinții l-au trimis la o școală evreiască, unde a învățat limba ebraică, dar după aceea a urmat școli catolice unde a studiat franceza, care a devenit a doua lui limbă. În 1814, Heine s-a înscris la o școală de afaceri, unde a învățat și engleza, limba comercială a vremii, iar în 1816 s-a mutat la Hamburg pentru a deveni ucenic la Heckscher & Co, banca lui Salomon Heine, unchiul său milionar, dar s-a dovedit că nu are deloc aptitudini pentru afaceri.


Ajuns la vârsta de 18 ani, tânărul s-a îndrăgostit în secret de verișoara sa, Amalie, fiica lui Salomon, apoi de sora acesteia, Therese. Unchiul și-a dat seama că nepotul nu avea deloc talent pentru comerț și familia a decis să îl orienteze spre Facultatea de Drept, așa că în 1819 a mers la Universitatea din Bonn.

Heine era mai interesat de studiul istoriei și al literaturii decât de drept, a scris două tragedii, “Almansor” și “William Ratcliff”, dar a avut puțin succes în teatru, însă a început să dobândească o bună reputație de poet. După un an petrecut la Bonn, a plecat pentru a-și continua studiile de drept la Universitatea din Göttingen. Nu după mult timp a fost expulzat din organizația studențească din care făcea parte și apoi a aflat vestea că verișoara sa, Amalie, se logodise. În acea perioadă a provocat la duel un alt student, Wiebel, consiliul profesoral a intervenit dur și a fost suspendat de la universitate timp de șase luni.

Poetul a plecat la Berlin în martie 1821, dar după doi ani a părăsit definitiv orașul și s-a alăturat familiei sale care se mutase în Lüneburg, începând în această perioadă să scrie poeziile din ciclul “Die Heimkehr”. Pe 28 iunie 1825, s-a convertit la protestantism, pentru că guvernul prusac luase măsuri care discriminau evreii, apăruse inclusiv o lege care îi excludea din posturile academice, iar el avea ambiții pentru o carieră universitară, astfel că această decizie a fost “biletul de admitere în cultura europeană”.

Tânărul trebuia acum să-și caute un loc de muncă, dar el își dorea doar să scrie și în epocă era extrem de dificil să fii scriitor profesionist. La Hamburg, într-o seară din ianuarie 1826, Heine l-a întâlnit pe Julius Campe, care avea să fie editorul său pentru tot restul vieții. Poetul a lucrat o vreme în redacția revistei Politische Annalen din München, apoi a încercat să obțină o catedră la universitatea din oraș, dar fără succes. După câteva luni a făcut o călătorie în nordul Italiei, vizitând Lucca, Florența și Veneția, dar a fost nevoit să se întoarcă mai repede decât își propusese, pentru că a primit vestea că tatăl său a murit.

În 1831, a părăsit Germania pentru a pleca în Franța, stabilindu-se la Paris pentru tot restul vieții sale. Mutarea a fost determinată în principal de victoria Revoluției din iulie 1830, prin care Louis-Philippe devenise “Regele cetățean” al francezilor, iar Heine împărtășea entuziasmul liberal pentru revoluție, despre care credea că are potențialul de a răsturna ordinea politică conservatoare din Europa.

Scriitorul a devenit curând o celebritate în Franța și a câștigat relativ bine lucrând în poziția de corespondent francez pentru unul dintre ziarele lui Cotta, Allgemeine Zeitung. Până atunci avusese puține relații sentimentale serioase, dar la sfârșitul anului 1834 a făcut cunoștință cu o vânzătoare de 19 ani din Paris, Crescence Eugénie Mirat, căreia îi spunea Mathilde. Heine a început destul de reticent relația cu tânăra, pentru că fata era analfabetă, nu știa limba germană și nu avea niciun interes pentru literatură, dar cei doi s-au mutat împreună în 1836 și au trăit ca un cuplu pentru tot restul vieții.

În octombrie 1843, poetul a primit la Paris vizita revoluționarului german Karl Marx, care îi era rudă îndepărtată, și a soției acestuia, Jenny von Westphalen, cele două cupluri devenind apropiate, apoi Heine a făcut o călătorie la Hamburg pentru a-și vedea mama vârstnică și pentru a relua relațiile cu editorul său, Campe, cu care se certase între timp. S-a împăcat cu editorul, care a fost de acord să-i ofere soției lui, Mathilde, o rentă în cazul decesului său, dar în același an a murit unchiul lui, Salomon, și din acel moment nu a mai primit subvenția anuală de 4.800 de franci pe care acesta i-o oferea.

Mathilde, soția lui Heinrich Heine

În mai 1848, Heine, care nu se simțise bine în ultimul timp, a paralizat brusc și nu s-a mai putut ridica din pat. Poetul nu a mai părăsit ceea ce va numi “mormântul saltelei” (Matratzengruft) până la moartea sa, opt ani mai târziu. S-a spus că suferea de scleroză multiplă sau sifilis sau chiar otrăvire cronică cu plumb, dar că a suportat cu stoicism durerile și că a câștigat multă simpatie publică pentru situația sa.

Heine a continuat să lucreze și pe patul de suferință, iar în ultimii ani a avut o relație specială cu tânăra scriitoare Camille Selden (autoarea volumului “Ultimele zile ale lui Heinrich Heine”), care l-a vizitat în mod regulat. Poetul a încetat din viață pe 17 februarie 1856, la vârsta de 58 de ani, și a fost înmormântat în cimitirul Montmartre din Paris. În 1933, printre miile de cărți arse de naziști la Institutul pentru științe sexuale din Piața Operei din Berlin s-au aflat și lucrările lui Heinrich Heine. După război, la fața locului a fost gravată una dintre cele mai faimoase replici din piesa “Almansor”, scrisă în 1821: “Acolo unde se ard cărți se vor arde, până la urmă, și oamenii!”

Scrierile lui Heine au fost detestate de naziști, în timpul ascensiunii celui de-al Treilea Reich cărțile lui au fost interzise, iar el a fost discreditat într-un efort monstruos de a respinge și a ascunde contribuția evreiască la cultura germană. Pentru a evita să recunoască numele poetului drept autor, naziștii spuneau, de exemplu, că poemul Die Lorelei ar fi fost scris de un “autor necunoscut”.

“Eu nu știu ce poate să fie
Că-mi sună mereu în urechi
Cu veșnica-i melancolie
Un basmu din zilele vechi.

Se-ntunecă fără de veste,
Lin apele Rinului curg,
Și cresc ale munților creste
Măreț strălucind în amurg.

Pe stâncă un chip de femeie
S-arată din negură blând,
Brățara-i de aur scânteie,
Ea-și piaptănă părul cântând.

Ea-și piaptănă părul și cântă
Un cântec de vrajă al ei;
Te farmecă și te-nspăimântă
Cântarea frumoasei femei!

Pescarul, nebun, se repede
Cu luntrea lui mică și, dus,
Nici valuri, nici stâncă nu vede,
El caută numai în sus.

Vâltoarea-l izbește de coasta
Stâncoasă, și moare-necat:
Loreley a făcut-o aceasta
Cu viersul ei fermecat.

(Traducere de Șt. O. Iosif)

În Israel, atitudinea față de Heinrich Heine a fost mult timp subiectul dezbaterii publice, unele dintre cele mai proeminente figuri ale istoriei evreiești considerând convertirea la creștinism un act de trădare de neiertat. Citatul său despre arderea cărților este însă afișat în mod vizibil la Memorialul Victimelor Holocaustului din Ierusalim și la Muzeul Holocaustului din Washington.

DS TW
Latest comment

leave a comment