Hermine Braunsteiner Ryan s-a născut pe 16 iulie 1919 la Viena, fiind cel mai mic copil al unei familii de muncitori catolici foarte conservatori. Tatăl ei, Friedrich Braunsteiner, era șofer la o fabrică de bere, dar nu câștiga foarte mult și din acest motiv adolescenta nu a avut bani pentru a se înscrie la școala sanitară ca să devină asistentă medicală, așa cum își dorea, astfel că a fost nevoită să lucreze ca servitoare. Din 1937 până în 1938 a muncit în Anglia, în gospodăria unui inginer american, apoi a revenit acasă, însă în scurt timp Germania nazistă a invadat Austria și Hermine s-a mutat la Berlin pentru că își găsise un loc de muncă la fabrica de avioane Heinkel.
La îndemnul bărbatului care o ținea în gazdă, un polițist german, domnișoara Braunsteiner a aplicat pentru o slujbă mai bine plătită, care presupunea supravegherea prizonierilor de război. În august 1939 tânăra și-a început pregătirea pentru a deveni Aufseherin (gardiană în lagărele SS), sub conducerea Mariei Mandel, fiind instruită la Ravensbrück și a rămas aici și după începutul celui de-al Doilea Război Mondial, când numărul prizonierilor din țările ocupate începuse să crească. După trei ani, în octombrie 1942, Hermine s-a certat cu șefa ei, Maria Mandel, și a decis să-și ceară transferul, primind misiunea de a supraveghea deținuții dintr-o fabrica de muncă forțată aflată în apropierea lagărului de concentrare Majdanek de lângă Lublin, în Polonia.
Aici se aflau un lagăr de muncă și un lagăr de exterminare prevăzut cu camere de gazare și crematorii, iar Hermine a fost “promovată” în ianuarie 1943 în cea din urmă instituție, unde a lucrat sub supravegherea Elsei Ehrich, care era șefa gardienelor, alături de alte șase femei, Hildegard Lächert, Marta Ulrich, Alice Orlowski, Charlotte Karla Mayer-Woellert, Erna Wallisch și Elisabeth Knoblich.
Misiunea ei era de a “selecta” femeile și copiii care erau trimiși în camerele de gazare și curând a devenit cunoscută pentru accesele ei de furie sălbatică și violența extremă de care dădea dovadă în relația cu sărmanii prizonieri. Potrivit unui martor la procesul care a avut loc în anii ’70 la Düsseldorf, “prindea copiii de păr și îi arunca pur și simplu în camioanele care se îndreptau către camerele de gazare”. Alți supraviețuitori au mărturisit că au văzut-o ucigând mulți prizonieri, călcându-i pur și simplu în picioare cu cizmele care aveau aplicate gheare de oțel, motiv pentru care primise porecla “Iapa care tropăie”.
În ianuarie 1944, când la lagărul Majdanek a început evacuarea pentru că se apropia linia frontului, sinistra gardiană a primit ordin să se întoarcă la Ravensbrück, iar martorii au spuns că, înainte de a pleca, a biciuit fără niciun motiv oamenii, iar pe câțiva i-a ucis. Un medic francez care a fost internat aici și-a amintit de sadismul femeii: “Am urmărit-o cum dă douăzeci și cinci de lovituri cu un bici de călărie unei tinere rusoaice suspectată de sabotaj. Spatele îi era plin de răni, dar nu am avut voie să o tratez imediat pe fată.”
Pe 7 mai 1945 Hermine Braunsteiner a fugit din lagărul de la Ravensbrück cu o zi înainte de sosirea Armatei Roșii, s-a dus la Viena, dar a plecat curând, plângându-se că nu este hrană suficientă în oraș. Poliția austriacă a arestat-o și a predat-o autorităților militare britanice, care au încarcerat-o pe 6 mai 1946, unde a rămas până pe 18 aprilie 1947.
Judecată pentru tortură, maltratarea prizonierilor de război și crime împotriva umanității și a demnității umane pentru perioada cât a funcționat ca gardiană la Ravensbrück (nu și în tabăra de exterminare de la Majdanek), femeia a fost condamnată de un tribunal din Graz la trei ani de închisoare, începând cu 7 aprilie 1948. Hermine a fost însă eliberată la începutul lunii aprilie 1950 și a muncit o vreme ca femeie de serviciu sau chelneriță în diverse hoteluri și restaurante.
Russell Ryan, un american care lucra în construcții a venit în vacanță în Austria, a cunoscut-o, a plăcut-o pentru că i s-a părut o femeie liniștită și a cerut-o de nevastă. Cei doi s-au căsătorit în octombrie 1958, apoi au plecat în Nova Scotia, Canada.
Femeia a intrat în Statele Unite în aprilie 1959, devenind cetățean american patru ani mai târziu și s-a stabilit cu soțul ei în Queens, New York City. Aici a devenit cunoscută ca o gospodină desăvârșită, era apreciată pentru că era foarte prietenoasă cu vecinii și părea foarte fericită în noua ei țară.
Câțiva ani mai târziu vânătorul de naziști Simon Wiesenthal a aflat de existența femeii și de faptele ei abominabile întâmplător, în timp ce se afla într-o vizită la Tel Aviv. Bărbatul era într-un restaurant când prietenul cu care trebuia să se întâlnească a sunat la telefonul localului pentru a anunța că nu mai poate ajunge, chelnerul a spus cu voce tare: “Domnul Wiesenthal este chemat la telefon” și astfel câteva persoane care erau la alte mese au aflat cine se află printre ei, s-au ridicat în picioare și l-au aplaudat.
Acești oameni erau supraviețuitorii lagărului de exterminare Majdanek, toți de origine evreiască și, stând de vorbă câteva minute cu Wiesenthal, i-au povestit experiențele lor, dar au amintit și despre teribila gardiană Hermine Braunsteiner, vorbindu-i despre atrocitățile pe care femeia le făcuse. Pe baza acestor informații, vânătorul de naziști i-a luat urma, a călătorit la Viena, la Halifax, în Nova Scoția, și apoi, prin Toronto, până în Queens.
În 1964, Wiesenthal a aflat de la un jurnalist de la The New York Times că e posibil ca Hermine Braunsteiner să se fi căsătorit cu un bărbat pe nume Ryan și că ar putea locui în zona Maspeth din Borough of Queens, New York City. Redacția ziarului i-a dat unui tânăr reporter numit Joseph Lelyveld misiunea de a o găsi pe “doamna Ryan”, iar acesta a reușit, după câteva încercări, să o identifice. Lelyvend a povestit mai târziu că în ziua în care i-a sunat la ușă, femeia l-a întâmpinat în prag și i-a spus: “Doamne, știam că se va întâmpla asta. Ai venit.”
Hermine Braunsteiner a declarat în primele clipe că nu a fost angajată în lagărul de la Majdanek decât un un an și opt luni și că în acest timp a lucrat doar în infirmeria instituției. “Soția mea, domnule, n-ar răni nicio muscă”, ar fi spus Ryan. “Nu există o persoană mai decentă pe acest pământ. Mi-a spus că a trebuit să lucreze în lagăr pentru că a fost constrânsă să facă acest lucru.” Pe 22 august 1968, Serviciul de emigrări al Statelor Unite a încercat să-i revoce cetățenia, pentru că nu declarase că fusese condamnată pentru crime de război, dar procedurile au durat până în 1971, iar femeia nu a fost deportată în Germania. Imediat un procuror din Düsseldorf a început să-i investigheze activitatea din timpul războiului, iar în 1973 guvernul Germaniei Federale a acuzat-o pe Hermine ca fiind responsabilă pentru moartea a 200.000 de persoane.
Pe 1 mai 1973, după o serie de alte audieri într-un tribunal din America în care au fost ascultate mai multe mărturii ale supraviețuitorilor lagărelor morții, un judecătorul american a decis extrădarea ei, iar pe 7 august 1973 Hermine Braunsteiner Ryan a devenit primul criminal de război nazist extrădat din Statele Unite în Germania Federală.
Femeia a fost arestată chiar la sosirea pe aeroportul din Düsseldorf, dar soțul ei i-a plătit cauțiunea și procesul s-a desfășurat cu inculpata în stare de libertate, în aceeași cauză fiind judecați alți 15 gardieni (femei și bărbați) de la Majdanek. La un moment dat procedurile judiciare greoaie au dus la cumularea dosarelor și în noiembrie 1975 a început un al treilea proces Majdanek, care a avut nu mai puțin de 474 de înfățișări, fiind cel mai lung și cel mai scump proces din Germania de Vest.
Printre inculpați se numărau, în afară de Hermine Ryan, fostul gardian SS Hermann Hackmann și medicul Heinrich Schmidt. Instanța a considerat că nu există dovezi insuficiente pentru toate cele nouă capete de acuzare documentate de procurorii de caz, dar a condamnat-o pe gardiană pentru uciderea a 80 de persoane, încurajarea uciderii a 102 copii și colaborare la uciderea altor 1.000 de oameni.
Pe 30 iunie 1981, judecătorii au dat verdictul final: fosta gardiană a fost condamnată la închisoare pe viață, dar, din cauza bolilor de care suferea și a vârstei înaintate, Hermine a fost eliberată din închisoarea pentru femei Mülheimer în 1996 și a murit trei ani mai tâtziu, pe 19 aprilie 1999, la vârsta de 79 de ani, în Germania.
După evenimentul legat de extrădarea lui Hermine Ryan, care a fost mult timp în atenția presei și a publicului, guvernul Statelor Unite a înființat în 1979 un Birou de Investigații Speciale pentru a identifica criminalii de război naziști care își construiseră o viață secretă pe teritoriul american.
Surse:
Charles R. Ashman, Robert J. Wagman, The Nazi Hunters, 1988
Allan A. Ryan Jr., Quiet Neighbors: Prosecuting Nazi War Criminals in America, 1984
