Lovisa von Burghausen a devenit celebră datorită mărturiilor păstrate în arhivedespre perioada în care a fost prizonieră în Rusia, în timpul Marelui Război al Nordului, desfășurat între anii 1700 – 1721, când Danemarca, Polonia și Rusia au format o coaliție împotriva Suediei condusă de tânărul regele Carol al XII-lea. Tânăra a fost vândută de mai multe ori înainte de a-și recâștiga libertatea, iar povestea ei a devenit poate cea mai faimoasă dintre numeroasele povești ale epocii caroliniene.
Născută în anul 1698 în orașul Narva din Estonia suedeză, era una dintre cele cinci fiice ale nobilului Gustaf von Burghausen și ale Margaretei von Brundert. Tatăl ei participase la apărarea orașului în timpul asediului rus de după cea de-a doua bătălie de la Narva din 1704, una dintre primele confruntări ale Marelui Război. În timpul luptelor pentru supremația orașului, Lovisa a fost separată de familie și luată prizonieră de un soldat rus. Era o practică obișnuită ca rușii să-i ia pe civili în captivitate, pentru a-i vinde apoi ca sclavi, iar mulți dintre locuitorii din Narva, atât suedezi, cât și estonieni, au avut această soartă, fiind vânduți ulterior pe piețele de sclavi din Rusia și din Imperiul Otoman.
Părinții și surorile Lovisei au devenit prizonieri de război și au fost deportați în Siberia. Destinul copilei avea să fie însă diferit. În drum spre tabăra militarilor ruși, soldatul care o răpise a o oferi căpitanului său a intrat în conflict cu un alt soldat, iar acesta a rănit-o în piept cu sabia. Legenda spune că a leșinat de durere, iar când s-a trezit cei din jur au constatat că își pierduse aproape complet glasul.
Ulterior a fost trimisă la Moscova și a fost predată generalului Anikita Repnin, care intenționa să o ducă la o mănăstire pentru a fi convertită la ortodoxism. Pentru că fata nu înțelegea limba rusă și nu a putut răspunde întrebărilor ce i se puneau, a fost bătută crunt, considerându-se că refuză să accepte noua credință. După trei luni, prin intervenția mamei lui Repnin, o văduvă care i-a arătat “toată tandrețea unei mame”, a fost luată înapoi în familie, dar soția prințului, Prascovia Narischkyn, a bănuit-o că e spioană și obișnuia adesea să o maltrateze. Odată, Prascovia a atârnat-o cu picioarele în sus de un pom din grădină și probabil că acesta i-ar fi fost sfârșitul dacă protectoarea ei nu ar fi intervenit să o salveze.
În 1709, când Lovisa urma să însoțească familia princiară în Ucraina, a fost martora marșului prizonierilor suedezi care au defilat prin fața țarului Petru cel Mare în drumul său triumfător spre Moscova. La vârsta de 12 ani, a fost căsătorită cu Johan, cameristul prințului Repnin, un suedez în vârstă de șaisprezece ani, el însuși prizonier, dar acesta a murit în scurt timp.
În același an, prințul Dimitrie Cantemir a vizitat Moscova împreună cu familia sa. Fostul domnitor al Moldovei se afla în exil încă din 1711, după ce fusese înfrânt în Bătălia de la Stănilești, și își petrecuse primii ani de pribegie în Ucraina, pe moșiile dăruite de țar, care cuprindeau domenii vaste în provinciile Kursk și Seva. Ulterior, a devenit consilier secret al lui Petru cel Mare pentru problemele Orientului și s-a mutat mai aproape de centrul puterii imperiale.
În timpul unei vizite la prințul Repnin, Casanda Cantacuzino, soția lui Cantemir, i-a oferit prințesei Prascovia un diamant, Cu acel prilej a observat-o pe Lovisa printre curteni, a plăcut-o pe nefericita fată, iar soția lui Repnin i-a oferit-o ca mulțumire pentru darul primit, ca să-i servească drept slujnică.
Întâmplarea a făcut însă ca prințesa Casandra să moară în mai 1713, la doar 30 de ani. Rămasă fără protecție, copila a devenit ținta răutăților celorlalți servitori și a fost otrăvită de soția brutarului, care și-ar fi dorit pentru fiica ei slujba pe care o primise Lovisa. A fost salvată de la moarte, dar, la un moment dat, un căpitan armean a cerut-0 de soție. Lovisa a reușit să scape de mariajul nedorit și, la sfatul unei alte servitoare suedeze, a căutat refugiu în casa unui comerciant din cartierul german din Moscova.
Negustorul a trimis-o la Archangelsk, un orașel aflat în partea de nord-vest a Imperiului Rus, pe malul râului Dvina de Nord, aproape de vărsarea în Marea Albă, pentru a fi educată în religia protestantă și pentru a învăța limba germană. După șapte săptămâni, fata a fost denunțată ca fugară de către un croitor, a fost arestată și dusă înapoi la reședința prințului Cantemir din Moscova.
Drept pedeapsă, a fost pusă să spele haine într-o bucătărie de piatră atât de rece încât era tot timpul aproape înghețată și probabil că ar fi murit în scurt timp dacă nu ar fi intervenit cele două fiice ale prințului Cantemir, Maria și Smaragda, care mituiau paznicii pentru a le lăsa să o ducă noapte de noapte, fără știrea tatălui, în camera lor pentru a-i trata rănile și a o încălzi.
În 1714, prințul Dimitrie Cantemir a călătorit la Sankt Petersburg și a lăsat reședința din Moscova în grija unui căpitan numit Iwanof. Soția acestuia le-a dus pe Lovisa și pe alte două slujitoare, una din Finlanda și alta din Narva, în piața de sclavi din Moscova, pentru a le vinde. Fata finlandeză a fost vândută unui armean, cea din Narva, unui funcționar rus, iar Lovisa a nimerit în proprietatea unui negustor turc, care a oferit pentru ea câțiva metri de damasc, un evantai și o sumă mică de bani.
Tânăra a fost așezată printre mărfurile din sania negustorului, care s-a îndreptat apoi spre reședința lui din Tobolsk, în Siberia. În timpul unui popas din această lungă călătorie, un funcționar a văzut-o plângând și a intrat în vorbă cu ea, întrebând-o ce s-a întâmplat. Lovisa și-a spus povestea, acesta i-a transmis-o apoi administratorului militar din Solikamsk, un târg din regiunea Perm, însă când cel din urmă l-a interogat pe turc, a aflat din gura lui că persoana din sanie era o bătrână rusoaică și nu a mai făcut nicio investigație. Lovisa a părăsit orașul fără să știe că exact în această localitate se aflau prizonieri părinții ei.
Ajunsă în casa turcului, la Tobolsk, biata fată a fost pusă la muncă grea și bătută crunt de fiecare dată când făcea vreo greșeală. Tobolsk era, însă, orașul din Siberia care avea cea mai mare colonie de prizonieri suedezi și li se permiseseră să trăiască relativ liber, astfel că Lovisa a reușit să ia legătura cu o fată care a sfătuit-o să îl caute pe locotenentul Magnus Vilhelm Sprengtporten.
Sprengtporten fusese luat prizonier la Narva în același timp cu familia Lovisei, dar reușise să evadeze, fusese făcut din nou prizonier în timpul Bătăliei de la Poltava, condusese o rebeliune la Kazan și se afla închis în regim liber la Tobolsk de șaptesprezece luni. Mai târziu, Lovisa avea să spună despre el că a fost “salvatorul ei, alături de Dumnezeu”.
Într-o zi, tânăra a plecat la piață pentru a cumpăra mătase, fiind însoțită de un paznic. Gardianul a fost neatent, ea s-a amestecat în mulțime, s-a făcut pierdută și a reușit să ia legătura cu acel locotenent, care a dus-o la un prieten, Mattias Johan Reutercrona, unde a rămas ascunsă timp de unsprezece săptămâni. Negustorul a pus pe capul ei o mare recompensă în bani, dar Sprengporten a ajutat-o să își caute o ascunzătoare mai bună în casa unui anume Christoffer Laudau. Aflând că a fost trădată de un servitor al celui din urmă, a fost nevoită să se ascundă timp de trei zile într-un subsol, apoi a trecut prin mai multe case secrete și a ajuns inclusiv în reședința a unei rude îndepărtate a mamei, de la care a aflat unde se află părinții săi. Cei doi binefăcători care au ajutat-o să scape din mâinile turcului, Reutercrona și locotenentul Sprengtporten, suspectați că ar fi ajutat-o, au fost arestați în scurt timp.
Lovisa era însă departe de a fi liberă. A reușit să plece din oraș cu ajutorul unui fermier rus și al fiului acestuia, Ștefan, care au deghizat-o cu haine de băiat și au trimis-o cu sania spre orașul Japantskin. Pe drum, într-un sat, localnicii au bănuit că e ceva suspect cu ea și au plănuit să o omoare. O servitoare a avertizat-o însă, așa că fata, împreună cu fermierul care o însoțea, au fugit. În timpul nopții, s-au odihnit la marginea drumului, au auzit zgomotele oamenilor care plecaseră pe urmele lor însoțiți de câini de vânătoare, dar din fericire ningea și urmele le fuseseră șterse de zăpadă.
Ajunsă în Japantskin, a fost preluată de preotul suedez Anders Bergner, iar nobila Anna von Knorring, care își vizitase fiicele la Klinov și auzise povestea ei, i-a obținut un permis de trecere, spunându-le autorităților locale că-i este nepoată, apoi au călătorit împreună la Solikamsk. Lovisa a fost îndrumată spre colonia suedeză din oraș, unde se aflau părinții ei, și, în dimineața de Crăciun a anului 1718, a reușit să-și vadă, după 14 ani de pribegie, familia.
Tânăra, care avea acum 20 de ani, a aflat că toate surorile ei se măritaseră cu ofițeri. Părinții au aranjat să treacă la religia luterană și au decis să o căsătorească cu preotul coloniei suedeze, Lars Sandmark, care era cu treizeci de ani mai vârstnic decât ea. În 1721, când prizonierii au fost eliberați, Lovisa și-a urmat soțul la Njurunda, în Suedia, unde acesta fusese numit vicar. În 1729 a rămas văduvă, iar doi ani mai târziu s-a recăsătorit cu succesorul soțului, un anume Petrus Sundberg.
Fosta prizonieră a murit în anul 1733, la vârsta de 35 de ani. Povestea Lovisei von Burghausen a fost scrisă de “un bărbat cinstit înveșmântat în haine de preot”, posibil chiar de Sundberg, și a fost citită pentru prima dată la înmormântarea ei. Acum este păstrată în Arhivele Naționale din Suedia și este poate cea mai cunoscută dintre numeroasele întâmplări ale femeilor devenite prizoniere în timpul Marelui Război al Nordului.
Surse:
Åberg, Alf, Karolinska kvinnoöden (Soarta femeilor caroliniene), Natur och kultur, Stockholm
Åberg, Alf (1991). Fångars elände: karolinerna i Ryssland 1700-1723. (Mizeria prizonierilor. Carolinienii din Rusia în anii 1700-1723), Stockholm
