HomeMonarhia în RomâniaIntrarea în război: Regele Ferdinand, cu ochii în lacrimi

Intrarea în război: Regele Ferdinand, cu ochii în lacrimi

Constituția
DS TW

La începutul lui iulie 1916, generalul Alexeieff, șeful Marelui Stat Major rus, îl trimite pe colonelul Tatarinov, atașatul miliar, să anunțe Guvernul României că Rusia pregătește o ofensivă și intenționează să intre în câmpiile Ungariei, făcând un ultim apel pentru intrarea noastră în Primul Război Mondial. Asemănătoare unui ultimatum, discuția avertiza, de fapt, că, dacă “nu o vom face acum, nu va mai fi nevoie altădată de sprijinul nostrum și în orice caz ține să știm că Rusia nu va tolera sub niciun cuvânt ca armatele române să participe în Transilvania numai la un marș triumfal”. Întrevederea s-a încheiat cu cuvintele: “Trebuie să intrați acum sau niciodată!”, iar vizita a fost triplată de vizitele atașaților militari ai Franței și Angliei, care aduceau același mesaj ultimativ, dar și asigurările că promisiunile față de România vor fi respectate.

România era pusă, la doi ani de la începutul războiului, în situația de a lua o hotărâre, astfel că premierul Ion I.C. Brătianu semnează la 4/17 august 1916 tratatul politic de alianţă cu Antanta, un document cu șapte articole, însoţit de o convenţie militară formulată în șaptesprezece puncte. Conform documentelor, România se angaja să intre în război împotriva Austro-Ungariei, iar Antanta îi recunoaştea dreptul de a alipi teritoriile româneşti din Austro-Ungaria: Transilvania cu Crişana, de la vărsarea Someşului în Tisa până la vărsarea Mureşului în Tisa, Bucovina şi Banatul (inclusiv cel sârbesc).

carturesti.ro

Convenția prevedea că Aliații se angajau să declanşeze, cu opt zile înainte de intrarea României în război, o ofensivă cu trupele de la Salonic, pentru a reţine trupele germano-bulgare și pentru a obliga Bulgaria să iasă din război şi să desfăşoare, de asemenea, o ofensivă pe frontul austriac, pentru a ușura viitoarele acţiuni ale armatei române în Transilvania. Rusia urma să trimită trei divizii (două de infanterie şi una de cavalerie) în Dobrogea pentru a proteja spatele frontului de un atac bulgar. România urma să primească din Rusia, zilnic, câte 300 de tone de muniţie şi materiale de război.

Ion I. C. Brătianu a demarat negocierea conveției politice de la condițiile sale:

„1. Ofensiva generală pe toate fronturile, care i se anunțase și la participarea căreia Aliații veniseră cu atâta stăruință să ne invite

2. O ofensivă pe frontul rusesc, având ca obiectiv câmpia ungară

fashiondays.ro

3. O ofensivă a armatei lui Sarrail la Salonic

4. Două sute de mii de ruși în Dobrogea, care să ne ajute să luptăm împotriva Bulgariei

5. Sosirea neîntreruptă a munițiunilor și a armamentului prin Rusia

6. Aliații să ne asigure prin împrumuturi sumele trebuicioase războiului

7. Comanda Regelui României chiar asupra contingentelor rusești ce vor lupta pe teritoriul românesc”

De la cei 200.000 de mii de soldați ruși s-a ajuns, în urma negocierilor tensionate dintre părți, la 50.000, iar în momentul în care toate discuțiile au fost finalizate regele Ferdinand, care se afla la Sinaia, a primit textul tratatului. Ziua de 14 august a fost decisă pentru intrarea în război, iar pentru semnarea tratatului s-a hotărât ziua de 4 august 1916.

Precauțiile ca nu cumva Puterile Centrale să afle despre hotărârea României l-au determinat pe premierul Ion I.C. Brătianu să decidă semnarea actului în casa lui Vintilă Brătianu, de față fiind în afara sa, Koziell Poklevski, Constantin Diamandy, Vintilă Brătianu și I. G. Duca. Poklevski a adus cele cinci exemplare originale destinate Rusiei, Franței, Angliei, Italiei și României, toate fiind deja semnate de Charles de Beaupoil, contele de Saint-Aulaire, ambasadorul Franței, de Sir George Barclay în numele Angliei și de baronul Carlo Fasciotti în numele Italiei. Singurele nume care lipseau erau cele ale lui Brătianu, pentru România, și cel al lui Poklevski, pentru Rusia.

Secretul avea să fie ținut strict pentru următoarele zile. În acest timp Ion I.C. Brătianu a redactat declarația de război pe care ambasadorul Edgar Mavrocordat urma să o înmâneze Guvernului Austro-Ungar în momentul în care se făcea mobilizarea.

La 14/27 august 1916, Regele Ferdinand a convocat guvernul și partidele de opoziție la Palatul Cotroceni, la ședința Consiliului de Coroană, eveniment anunțat într-o ediție specială a ziarului Universul din 13/26 august 1926. La întâlnire au participat, pe lângă Regele Ferdinand I și principele moștenitor Carol, Ion I. C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, Mihail Pherekyde, președinte al Adunării Deputaților, Constantin F. Robescu, președinte al Senatului, Theodor Rosetti, fost prim-ministru, fruntaș al Partidului Conservator, Petre P. Carp, fost prim-ministru, fost președinte al Partidului Conservator, Alexandru Marghiloman, președintele Partidului Conservator, Nicolae Filipescu, președinte al Partidului Conservator, Titu Maiorescu, fost prim-ministru, Take Ionescu, președinte al Partidului Conservator-Democrat, Constantin Olănescu, reprezentant al Partidului Conservator-Democrat, Constantin Cantacuzino-Pașcanu, membru marcant al Partidului Conservator-Democrat și miniștrii Emanoil Porumbaru, Vasile G. Morțun, Emil Costinescu, Victor Antonescu, Ion G. Duca, Alexandru Constantinescu, Alexandru G. Radovici, Constantin Angelescu.

Ferdinand le-a spus celor prezenți: “Nu mai putem sta în neutralitate. Eu, după matură reflecție și după lupte interne am ieșit biruitor asupra mea. Întrunirea noastră este istorică și plină de răspunderi pentru toți. În hotărârea ce iau sunt călăuzit numai de sentimentul poporului român și de o întreagă convingere”.

Printre ultimii care au luat cuvântul a fost premierul Ion I.C. Brătianu care a argumentat decizia guvernului: “fără îndoială că vom ieși învingători, dar nu sunt sigur, se poate să fim și învinși. De aceea, vreau să se știe bine de toți, că, chiar învinși, tot cred că țara mea trebuie în această clipă să facă acest gest. În viața națiunilor sunt afirmări de drepturi care se socotesc mai mult decât izbânzi trecătoare și sunt gesturi de abdicare, de dezertare morală, care compromit viitorul lor pentru veacuri de-a rândul. Într-o astfel de situație este astăzi românismul (…) și dacă nu azi, atunci mâine vom culege roadele acestor jertfe și acestor afirmări de drepturi.”

De remarcat a fost atitudinea conservatorului P.P. Carp care s-a întors spre rege spunându-i tăios în apărarea tezei sale împotriva intrării în război de partea Antantei: “Dealtmineri, Sire, acesta nu este numai interesul țării, el este și interesul dinastiei. Să nu-și închipuie Majestatea Voastră că o Rusie învingătoare va tolera vreodată în România o dinastie Hohenzollern”, continuând sarcastic: “Va impune o dinastie Ghika, Sturdza, sau o dinastie Brătianu sau Carp! Iată de ce, Sire, datoria Majestății Voastre este să se opună cu orice chip unei asemenea politici nefaste și să rămână credincioasă alături de Germania!”

La fel ca în iunie 1914, finalul Consiliului de coroană a avut un deznodământ extrem de dramatic, după cum povestește I. G. Duca: “Regele, cu ochii plini de lacrimi, s-a înclinat profund și, urmat de fiul său, a părăsit sala. (…) Când regele, cu ochii roșii și zguduit încă de emoție, a ieșit din Consiliu și a trecut în camera lui de lucru, a dat cu ochii de bătrânul lui camerier, Neuman. Acel Neuman, originar din Sigmaringen, făcea parte dintr-o familie care de veacuri slujea pe Principii de Hohenzollern. El, personal, era în serviciul Regelui de cînd acesta era de 12 ani și de atunci nu-l părăsise niciodată, chiar în timpul boalei sale de la 1897 îl îngrijise cu un devotament fără margini. Se certau toată ziua, dar nu puteau trăi unul fără altul. De îndată ce l-a văzut, Regele i-a zis: “Neuman, să știi că în interesul țării al cărui Rege sunt, am trebuit să trag spada împotriva țării mele de origine. Tu ești German, prin urmare nu am dreptul să-ți mai cer nimic. Din ceasul de față vei face ce-ți va dicta conștiința. Poți să te înapoiezi la Sigmaringen. Îți voi înlesni plecare și te voi binecuvânta.” Bătrânul Kammerdiener, ultima amintire a copilăriei și a patriei germane, trecând atunci peste toate prescripțiile protocolare, l-a îmbrățișat pe Rege și i-a spus că va rămâne câine credincios la picioarele lui până la ultima suflare. Și, căzând unul în brațele altuia, au plâns cu hohote”.

Decizia grea a regelui Ferdinand, de a intra în luptă împotriva Triplei Alianțe, nu mai era, ca în vara anului 1914, o chestiune de demnitate militară, așa cum o văzuse regele Carol I, care s-a supus deciziei Consiliului de Coroană în a alege neutralitatea, pentru că nu el, ci unchiul său semnase în 1884 acordul secret cu Imperiul Austro-Ungar și cu Germania, ci a fost, de această dată, decizia de a lupta așa cum i-a cerut conștiința de suveran al Regatului României.

Consiliul s-a încheiat fără a se emite vreun comunicat, dar în aceeași după amiază s-a anunțat instaurarea stării de asediu și s-a decretat mobilizarea generală.

Surse:

Ziarul Adevărul, august 1916

I.G. Duca, Amintiri politice, Colecția “Memorii și mărturii”, Jon Dumitru Verlag. Munchen, Germania, 1981

DS TW

leave a comment