La moartea lui, pe 20 ianuarie 1936, întreaga lume a intrat în doliu. De la Londra la Ottawa, de la Delhi la Cape Town, milioane de oameni au urmărit cu emoție știrile despre dispariția suveranului care domnise peste Imperiul Britanic vreme de un sfert de secol. În România, vestea a produs o impresie atât de puternică încât guvernul a decretat doliu național, iar Parlamentul a organizat ședințe solemne în memoria sa. Pentru contemporani, George al V-lea a fost simbolul stabilității într-o epocă marcată de războaie, revoluții și crize.
Paradoxal, omul care avea să devină unul dintre cei mai respectați monarhi ai secolului XX nu fusese pregătit inițial pentru tron.
George Frederick Ernest Albert s-a născut la 3 iunie 1865, la Marlborough House, în Londra, fiind al doilea fiu al viitorului rege Eduard al VII-lea și al prințesei Alexandra a Danemarcei. În familia regală, toate așteptările erau îndreptate către fratele său mai mare, prințul Albert Victor, cunoscut în familie sub numele de „Eddy”. George era destinat unei cariere militare.
La vârsta de doisprezece ani a fost trimis în Marina Regală, experiență care i-a marcat întreaga viață. Timp de aproape cincisprezece ani a navigat prin toate colțurile lumii, vizitând Australia, Indiile, Japonia, Africa de Sud și America. Spre deosebire de mulți membri ai aristocrației, a cunoscut direct viața de la bordul navelor și disciplina marinărească.
Mai târziu avea să mărturisească, pe jumătate în glumă, pe jumătate serios: „Dacă n-aș fi fost rege, aș fi fost cel mai fericit amiral din lume.”
Destinul i s-a schimbat brusc în 1892, când fratele său, moștenitorul coroanei, a murit la numai 28 de ani, răpus de pneumonie. George a devenit astfel primul în linia de succesiune la tron și a fost nevoit să abandoneze viața pe care o iubea.
Un an mai târziu s-a căsătorit cu prințesa Mary de Teck, care fusese logodită inițial cu fratele său decedat. Deși mariajul a fost aranjat, conform tradiției dinastice, relația dintre cei doi s-a transformat într-una dintre cele mai solide și armonioase din istoria monarhiei britanice.
George și Mary au avut șase copii: Eduard, Albert, Mary, Henry, George și John. În fotografiile oficiale familia părea perfectă, însă viața de zi cu zi era mult mai complicată. Regele era un tată afectuos, dar extrem de sever. Credea în disciplină, punctualitate și impunea respectarea strictă a regulilor. Copiii îl admirau, dar se și temeau de el.
Mai târziu, fiul său, Albert, viitorul George al VI-lea, avea să recunoască faptul că tatăl inspira o anumită frică chiar și în familie.
În schimb, relația cu regina Mary a fost una de o stabilitate rar întâlnită. Cei doi își scriau frecvent atunci când erau despărțiți și au rămas profund atașați unul de celălalt până la sfârșitul vieții.
Există și episoade mai puțin cunoscute care dezvăluie latura umană a regelui. George al V-lea era pasionat de timbre poștale, iar colecția sa a devenit una dintre cele mai importante din lume și reprezintă și astăzi nucleul Colecției Filatelice Regale.
Atât de mare era pasiunea lui încât, atunci când un consilier i-a atras atenția că un timbru rar fusese cumpărat la un preț exagerat, regele a răspuns sec: „Da, dar cumpărătorul acela nebun am fost eu.” Această replică a rămas celebră în istoria filateliei.
În 1910, după moartea lui Eduard al VII-lea, George a urcat pe tron. Noul suveran avea 45 de ani și foarte puțină experiență politică. Curând avea să se confrunte cu una dintre cele mai dificile perioade din istoria Europei.
Primul Război Mondial a reprezentat pentru el o traumă profundă. Deși atribuțiile constituționale îi limitau rolul politic, a vizitat în repetate rânduri trupele de pe front, spitalele militare și familiile îndoliate. În timpul unei vizite în Franța, în 1915, a fost aruncat de pe cal și a suferit răni serioase, dar a refuzat însă să-și reducă activitatea publică.
Războiul a adus și o problemă delicată. Familia regală britanică avea origini germane, iar numele oficial al dinastiei era Saxa-Coburg și Gotha și, pentru că Marea Britanie lupta împotriva Germaniei, situația devenise stânjenitoare. În 1917, George al V-lea a luat una dintre cele mai inspirate decizii ale domniei sale: a renunțat la titulatura germană și a adoptat numele de Windsor, inspirat de celebrul castel regal.
Deși era perceput drept conservator, George al V-lea a înțeles că monarhia trebuie să se adapteze vremurilor. A fost primul suveran britanic care a transmis un mesaj radio de Crăciun către întregul imperiu, în 1932, folosind noua tehnologie pentru a comunica direct cu supușii săi.
Ultimii ani ai vieții au fost marcați de probleme respiratorii grave, cauzate în mare parte de fumatul excesiv. Starea sănătății sale s-a deteriorat progresiv, iar în ianuarie 1936 medicii au înțeles că sfârșitul suveranului este aproape. În ultimele ore ale vieții a rămas lucid, înconjurat de familie.
Moartea lui a provocat un val de emoție fără precedent. Chiar și adversarii politici i-au recunoscut integritatea, simțul datoriei și devotamentul față de țară.
Poate cea mai bună descriere a lui George al V-lea a venit de la unul dintre colaboratorii săi apropiați, care spunea că regele nu avea strălucirea spectaculoasă a unor monarhi celebri, dar poseda ceva mai rar: bun-simț, un caracter puternic și un simț aproape instinctiv al datoriei.
A fost un om care nu și-a dorit coroana, dar care a purtat-o cu o responsabilitate exemplară. Iar într-o epocă a marilor crize, această calitate s-a dovedit mai valoroasă decât orice talent politic sau militar.
