Sică Alexandrescu, o viață închinată Teatrului (fotografii rare)

Sică Alexandrescu s-a născut pe 28 august 1896 la București și a fost fiul lui Vasile Alexandrescu, scriitor și actor la Teatrul Național. Crescut în lumea scenei, înconjurat de magia spectacolelor de la începutul secolului XX, tânărul a ales să ducă mai departe moștenirea pe care o primise de la ilustrul său tată. Într-un interviu pe care i l-a acordat în 1971 criticului de teatru Alecu Popovici, Sică Alexandrescu a vorbit despre primii ani în cariera artistică, despre încercarea nereușită de a deveni actor și despre creațiile sale nemuritoare. Marele regizor a încetat din viață pe 6 august 1973, în timp ce se afla la Cannes, pe Coasta de Azur. Trupul său a fost repatriat și înhumat la Cimitirul Bellu din București, pe Aleea Actorilor.

Redăm în cele ce urmează integral interviul prilejuit de aniversarea marelui regizor și publicat în revista Teatrul:

— Aşadar, stimate maestre, aţi împlinit astăzi respectabila vârstă de 75 de ani. Cum i-aţi împlinit?

— l-am început şi i-am împlinit în teatru. Primele noţiuni de viaţă le-am căpătat tot în teatru; primele amintiri, de la vîrsta de 3 ani, sunt legate de Teatrul Naţional, de spectacole ca “Fata aerului”, de “O scrisoare pierdută”, în care jucau cei „trei mari lancu”: lancu Niculescu, lancu Brezeanu, lancu Petrescu, poate cei mai străluciţi actori ai Ţării Româneşti. Am trăit 72 de ani în teatru, instituţie cu care m-a familiarizat de copil tatăl meu, slujitor credincios al primei noastre scene.

— Şi el, teatrul, în aceste şapte decenii v-a adus bucurii?

— Numai în afara unor supărări inevitabile: griji, preocupări, necazuri băneşti în perioada teatrului particular, când fiecare lună anunţa implacabil scadenţele, salariile, datoriile. De fapt, cariera mea teatrală a început în 1912, iar în 1915 eram deja o „persoană”. Ceea ce o demonstrează şi afişele Companiei lirice române de la grădina Blanduzia în care numele Vasile Alexandrescu apare cu funcţia de regizor, regizor de operetă.

— Ca orice adevărat regizor, este imposibil să nu fi dorit iniţial să deveniţi actor!

— Am vrut, dar mi-a fost frică. Aceasta deşi am jucat la 16 ani rolul titular din Conu’ Leonida (reţineţi, tot cu Caragiale am început!). Am mai jucat apoi două-trei Iuni teatru la Constanţa, în 1930, după ce dădusem faliment. Apoi, am făcut… figuraţie, acum câţiva ani, participând la celebra scenă a alegerilor din “O scrisoare pierdută”, pentru a conduce mai bine mişcarea scenică, cu ocazia unor turnee peste hotare.

— Cum şi unde aţi învăţat teatru?

— Am învăţat mereu teatru, de Ia maşinişti, de la recuziteri, de la toţi oamenii scenei. Am văzut ceea ce făceau Gusty, Nottara. La 18 ani ştiam tot atât teatru cât ştiu şi astăzi. Profesional vorbind, altminteri am de învăţat şi azi. Maestrul meu? Gusty, Nottara, Liciu, Davila. Ceea ce e mai important e faptul că am văzut multe repetiţii. În ceea ce priveşte şcoala de regie, sunt de aceeaşi părere cu Gordon Craig: „nu cred în şcoală, ci în ucenicie”. Da, teatrul nu se poate învăţa în şcoală, ci pe scenă. Cândva am intrat şi eu la Conservator, iar profesorul meu, marele actor Soreanu, chiar mă îndemna să fac dramă. Peste o lună am renunţat. Ce se făcea la școală ştiam eu de mult.

— Cu ce amintiri vă întâlniti mai des?

— Cu multe. Poate mă gândesc mai ales la clipa în care, după o bătălie teatrală care a durat 20 de ani, am reuşit să încorporez conducerii mele artistice pe vechii asociaţi, Storin, Maximilian, Toni Bulandra şi, bineînţeles, Lucia Sturdza Bulandra. Se încheia, în anul 1937, o lungă emulaţie teatrală. Am avut multe teatre. Am lucrat şi colaborat direct cu cei mai mari autori şi actori ai ţării în teatrele de care mă ocupam. Nu erau teatre de repertoriu, ci de serie, scoţând două-trei premiere pe an, sau, uneori, menţinând pe afiş un spectacol, cum a fost Moritz al ll-lea, mai bine de un an. Au fost ani rodnici, pentru că eram conducător de trupă, autor, regizor, pentru că descopeream actori ca Birlic, Marcel Anghelescu, lordănescu-Bruno (care făcea cheta cu tava la Minerva din Craiova), sau relansam un titan uitat ca Niculescu-Buzău.

— Ce aveţi de spus despre autorul dramatic Sică Alexandrescu?

— Dintre piesele originale amintesc de “Block-House”, jucată la Teatrul Naţional, sub directoratul lui Liviu Rebreanu, apoi de “O seară la Union” şi “Altă seară la Union”. Am la activul meu peste 100 de adaptări, sau, cum li se spunea pe vremuri, localizări. Cele mai multe făcute cu Tudorică Muşatescu. De obicei, ca de pildă în “Valsul dimineţii”, porneam de la ideea piesei, apoi pe la jumătatea acţiunii o părăseam. Pentru că vechile farse aveau actul doi „gras” iar actul trei era… nimic. De la actul doi, deci, o luam pe altă cale, care de cele mai multe ori era şi calea succesului. Mai ţineţi minte “Fustele de la minister”, “La iarba verde”, “Figura de la Dorohoi”, “Ratele lui Coana Veta”, sau de celebra “lonescu G. Măria”, în care excelau Nora Piacentini şi Leny Caler? Făceau deliciul spectatorilor şi totodată lansau mari actori comici.

— Relaţiile dv. cu Caragiale sunt foarte vechi, foarte statornice, foarte cunoscute.

— Într-adevăr, Caragiale punctează toată cariera mea. V-am amintit de debutul meu cu “Conu’ Leonida”. Premiera a avut loc în 1911 la Ocnele Mari, iar reţeta a fost de 16,50 lei. Dar, atunci când am deschis mai târziu la Bucureşti primul meu teatru, la grădina Marconi, am început cu “D-ale carnavalului”. În acelaşi an, la Naţional, spectacolul s-a jucat numai de două ori. La mine a avut mare succes cu Ion Morţun, C. Toneanu, Ghibericon, Toto lonescu, Nora Piacentini. În 1937 se împlineau 25 de ani de la moartea lui Caragiale. Teatrul Naţional uitase acest eveniment. Eu nu. La teatrul meu am deschis stagiunea cu “O noapte furtunoasă” şi “Conu’ Leonida”, având în distribuţie pe Maximilian, Timică, lancovescu, Leny Caler, Aurel Atanasescu, Miţa Filotti, Silvia Dumitrescu. Pe Leonida îl juca Maximilian, pe Efimiţa, după o veche tradiţie, Timică în travesti. (Doar Sonia Cluceru a jucat-o pe Efimiţa „naturel”). Am mai montat comediile lui Caragiale şi la Cluj. La Bucureşti, Zaharia Stancu mi-a cerut să deschid stagiunea 1947 cu “O scrisoare pierdută”, cu acea echipă care a rămas marea echipă de comedieni ai Teatrului Naţional.

Sunt convins că dacă i-ar fi văzut Caragiale, ar fi iubit această distribuţie la fel cu cea de pe timpul său şi ar fi scris despre interpreţi la fel cum a făcut-o despre Brezeanu, pentru că eu cred că Giugaru în Trahanache, Finteşteanu în Farfuridi sau Marcel Anghelescu în Pristanda au creat roluri antologice, alături de Vasiliu-Birlic, Ion Talianu, Niki Athanasiu, Elvira Godeanu, Constantin Bărbulescu. Omogenitatea şi strălucirea acestui colectiv a fost verificată peste tot, în toate turneele în lume. În 1948 am deschis stagiunea cu “O noapte furtunoasă” (pentru completarea spectacolului am scris “O seară la Union”), iar în anul următor cu “D-ale carnavalului”. Am mai vorbit şi în alte ocazii despre necesitatea de a respecta cu sfinţenie textul lui Caragiale, din care nu poţi schimba o vorbă, nu poţi modifica o literă, aşa cum nu poţi transforma un vers din Eminescu.

Eu am rămas pătruns, îmbibat de mirajul spectacolelor de odinioară. Poate că aveau imperfecţiuni, poate că uneori regia avea scăpări, dar să nu uităm că în acea vreme Naţionalul juca 70—80 de piese pe stagiune. Decorurile, două, trei, patru la număr, erau cumpărate, la început de an, de la Viena: o pădure, o piaţă de sat, un salon etc. şi se adaptau la orice piesă. În actul al lll-lea, figuraţia din “O scrisoare pierdută” era compusă din olteni aduşi din piaţă. Dar interpreţii, marii interpreţi principali, erau uriaşi în rolurile pe care le-au jucat până la moarte. Deţineau rolurile “predate” lor chiar de Caragiale, fuseseră elevii săi. Nu vreau să fiu bănuit de conservatorism, de rigiditate. Aştept încă regizorul care să dea haine noi teatrului lui Caragiale. Poate că va fi Liviu Ciulei, acest om de teatru înzestrat cu toate darurile: actor eminent, regizor plin de fantezie, scenograf inspirat. Am văzut câteva încercări, semnate de foarte talentaţi regizori, cum este, de pildă, Pintilie. Spectacolul lui, susţinut cu brio de actori de mare suprafață artistică — Toma Caragiu, Marin Moraru, Gina Patrichi, Rodica Tapalagă şi toţi ceilalţi — a avut succes, a fost lăudat pe toate meridianele, e o reprezentaţie preţioasă. Are un singur cusur: nu trebuia trecută pe seama lui Caragiale.

— Pe care îl iubiţi mai mult dintre spectacolele pe care le-aţi semnat?

— Poate, “Bădăranii”, la care am realizat într-o singură lună şi traducerea, şi spectacolul. Şi astăzi socotesc spectacolul o frumoasă realizare. Calboreanu, Giugaru, Birlic şi Marcel Anghelescu au fost numiţi de un gazetar italian: “Admirabilii Bădărani veniţi de la Bucureşti”. N-aş vrea să mai insist asupra cronicilor italiene, ci să amintesc doar de exclamaţia unui spectator deosebit, Hemingway, care, aflându-se la Veneţia, după reprezentaţia noastră a spus doar atât: „Magnific”! Un spectacol drag îmi este “Revizorul”, altul e “Steaua fără nume”. Am montat cu dragoste şi satisfacţie dramaturgia lui Mircea Ştefănescu, de la “Căruţa cu paiaţe” la “Cuza-Vodă” şi a lui Baranga, de la “Mielul turbat” la “Iarbă rea”, “Siciliana”, “Adam şi Eva”, “Opinia publică” (la Braşov).

— Aţi pronunţat numele oraşului Braşov. Ce v-a făcut să acceptaţi şi să funcţionaţi în calitate de director al teatrului din Braşov?

— După ce o scrisoare sosită acasă, în plic, mă anunţa acum câţiva ani că am devenit pensionar, m-am apucat de scris. Am terminat patru volume în cinci ani: “Cu teatrul românesc peste hotare”, “Un comediant şi o fată de familie”, “General la patru ani”, “Mica şi marea bătălie teatrală”, şi termin noul volum: “Tovarăşul meu de drum: tutunul”. Deci starea de pensionar m-a transformat într-un scriitor. M-am apropiat de Braşov pentru că am venit hotărât să învăţ lumea să bată drumul teatrului. Am găsit actori buni, dar greşit utilizaţi. Am găsit un public iubitor de teatru care nu de puţine ori era îndepărtat de calitatea spectacolelor. Mi-am propus să acord o prioritate absolută dramaturgiei româneşti şi timp de un an jumătate am jucat numai piese originale, record neatins încă de niciun alt teatru. Am introdus sistemul stagiunilor non-stop. Aşa că ne continuăm fără întrerupere activitatea de toamnă cu premiera “Fântâna Blanduziei”, vom juca “Ziariştii” lui Mirodan, “Interesul general” de Baranga, “Poveste neterminată”, “Ultima oră” de Sebastian, “Dulcea pasăre a tinereţii” de Tennessee Williams etc. Avem în curs de elaborare câteva piese noi, dintre care aş cita pe cea a lui Dan Tărchilă, “Unchiul nostru din Jamaica”.

— Cunoscând activitatea dv. îmi vine uşor ca acum, când împliniţi 75 de ani, să acord un capitol proiecte lor viitoare!

— Termin o carte la care scriu în fiecare dimineaţă de la 5 jumate la 7. Am mult de lucru pentru televiziune. Figurant în “O scrisoare pierdută”. Lucrez aici la un spectacol compus din cânticelele lui Alecsandri, mici bijuterii teatrale, de fapt micro-piese, de o mare valoare literară. Interpretul principal, care va juca în travesti şi în diverse ipostaze aproape toate rolurile, va fi Marcel Anghelescu. De asemenea, îmi voi continua seria „portretelor”, a „medalioanelor” – Dina Cocea, Giugaru, Emil Botta, Tantzi Cocea, Toma Caragiu, Dem. Rădulescu, pe care le văd ca nişte sinteze ale activităţii actorilor respectivi. Voi monta tot la televiziune “O noapte furtunoasă” cu Giugaru, Marcel Anghelescu, Carmen Stănescu, Vasilica Tastaman şi, sper, Radu Beligan. Un tânăr actor braşovean, Dan Dobre, va apărea în rolul lui Chiriac.

— Ce ne mai puteţi declara în final despre cei 75 de ani?

— N-am vrut să se bage de seamă că i-am împlinit. Nu-i simt. Aş putea să fac contestaţie. Conduc un teatru tânăr şi după pensionare am luat-o de la început cu meseria de scriitor. Ceea ce conferă o stare de permanentă tinereţe. Viața mea se împleteşte cu teatrul şi abia acum bag de seamă că nu numai eu, ci şi amintirile mele sunt foarte vechi.

Sursa:

Călătorie prin teatru, un interviu realizat de Al. Popovici și publicat în revista Teatrul, 1971