HomeEroii României moderneIon Iancovescu, un actor de legendă aproape uitat

Ion Iancovescu, un actor de legendă aproape uitat

Iancovescu
DS TW

Ion (cunoscut și ca Puiu sau Iancu) Iancovescu s-a născut pe 20 decembrie 1889 la Cozia și a debutat în 1910, în piesa “Nepoftitul” de Tristan Bernard. Celebritatea a cunoscut-o după doar un an, pe 3 octombrie 1911, cu piesa “Cometa” de Dimitrie Anghel și Șt. O. Iosif. În memorabila seară a premierei, după terminarea spectacolului, numeroși spectatori de prim rang au venit în cabina tânărului interpret să-l felicite pentru succesul repurtat în rolul principal. Se spune că, atunci când felicitările erau mai în toi, cineva i s-a adresat, pompos, actorului: „Până acum trei ore erai un necunoscut, acum ești celebru!”. „Pardon! a replicat, înfipt, Iancovescu. Realitatea, domnul meu, e alta: până acum trei ore, D. Anghel şi Șt. O. losif erau nişte necunoscuţi, iar acum, datorită mie, sunt autori dramatici consacraţi!”

Stilul Iancovescu, unic în peisajul artistic bucureștean, s-a impus repede. Actorul a devenit o vedetă nu doar pe scenă, ci și în lumea cafenelelor, a redacțiilor, a saloanelor interbelice. Toată lumea îl cunoștea pe Iancovescu, era un răsfățat al gazetelor și al publicului, juca în mai multe teatre, a fost partenerul Elvirei Godeanu, a descoperit-o pe Dina Cocea și i-a îndrumat pașii lui Radu Beligan, le-a fost prieten lui Grigore Vasiliu Birlic și lui Bălțățeanu, a și fondat câteva trupe, era căutat de regizori debutanți și consacrați pentru a apărea în piesele lor, pentru că numele lui pe afișe însemna un succes sigur.

A traversat cu eleganță și zâmbetul pe buze vremurile tulburi ale primilor ani de după război, nu s-a sfiit să-și spună opiniile despre noul regim, motiv pentru care nu a devenit, ca mulți alți confrați, un răsfățat al puterii, dar a continuat să fie iubit de spectatori pentru arta sa unică.

În 1966, revista Argeș a publicat un articol scris de Ion Iancovescu, ajuns la vârsta de 77 de ani:

Ion Iancovescu despre el însuși, după 18.000 de spectacole…

“— Cred că e necesar să mă prezint!

Asta mi-aduce aminte de un proces la care figuram ca martor. Când preşedintele mi-a adresat întrebarea formală „Cum vă numiţi?”, n-am mai avut timp să răspund, căci sala toată izbucni în hohote!…

Râdeau avocaţii, râdeau inculpaţii, râdeau aprozii, râdea publicul, râdea şi curtea.

Aşa! Acum, după ce m-am prezentat, să-mi daţi voie să vă spun că n-a sosit încă pentru mine ceasul amintirilor. Ca să-ţi scrii memoriile trebuie să îndeplineşti două condiţiuni:

a) să fii bătrân şi

b) să trăieşti cu privirile întoarse spre trecut.

Că nu-s bătrân mi se pare atât de evident, încât nici nu vreau să stărui, ca să nu supăr pe vechii mei colegi de şcoală şi de teatru. În ce priveşte privirile, le am atât de bine fixate asupra prezentului, încât abia mai am răgaz să trag cu coada ochiului spre viitor. Cât despre trecut, sunt hotărât să mă plec asupra lui într-o carte în care voi evoca o seamă de oameni din care, unii, îşi fac acum plimbarea prin aşa zisele câmpii elisee. Un dicton bătrân susţine că despre morţi nu trebuie să zicem decât bine. Venerabila înţelepciune latină se înşală! Cred mai degrabă că despre morţi, oameni şi timpuri, nu trebuie să spunem decât adevărul! De aceea, cartea mea de amintiri, care nu e deocamdată decât un proiect, se va numi: „Oameni văzuţi de aproape”. Nostalgia trecutului e întâiul simptom al bătrâneţii. N-o lăsaţi să se agraveze!… Ea se tratează de altfel uşor: o plimbare prin oraşul care freamătă ca un furnicar, — priveliştea oamenilor care muncesc şi se bucură laolaltă, asta face parte din tratament, gândindu-mă la memoriile mele, „Oameni văzuţi de aproape de I. I. I.“ — carte pe care am de gând s-o scriu… şi care nu va fi scrisă niciodată… fiindcă… „cea mai frumoasă istorie din lume n-a fost scrisă niciodată” — eram atât de copleşit de tot ceea ce se leagă de această carte, încât târziu, abia la capătul unei plimbări, dintr-un ungher al memoriei se desprinde… vie încă, imaginea unei zile însorite de care mă leagă un eveniment mărunt: „Patima Roşie” la Paris…

Piesa aceasta îmi trezeşte atâtea aduceri aminte, încât mă văd silit să reţin doar cîteva, rezervând restul pentru Memoriile mele (aviz editorilor!).

Mai întâi de toate, daţi-mi voie să evoc înaintea dv. pe un foarte tânăr şi foarte talentat prieten intim al meu, pe Puiu Iancovescu de-acum cincizeci şi… nu ştiu câţi de ani?! Ca să vă daţi seama că una e „actul de naştere” şi alta e „vârsta”, e de ajuns să mă contemplaţi mai de aproape…

Când mă gândesc câtă vreme am pierdut! N-am apucat să joc decât 18.000 (optsprezece mii) de spectacole! — ceea ce pare mult la prima vedere, dar în raport cu eternitatea e un fleac! De optsprezece mii de ori am stat în faţa publicului — căpătând convingerea naivă că ţara vuieşte de numele meu. M-ar fi mirat să aflu că sunt oameni care habar n-aveau de existenţa mea zgomotoasă…

Voi reveni asupra acestui lucru la sfârşit…

Iancovescu

Mă întrezăresc într-o după-amiază de iarnă în jurul unei mese la Careul „Imperial” — şters azi de pe suprafaţa Capitalei de parcă nici n-ar fi fost vreodată — ascultând, citindu-mi din „Patima Roşie” pe autorul ei. Îl mai aud încă pe marele Iancu Brezeanu mormăind, pe un ton inimitabil: „Crapă doniţa de frig — acasă la ei — şi ei îşi fac iluzii la cafenea!“

Iată-ne apoi în anul istoric 1916. Premiera se apropia. Chiar în preajma acelei memorabile seri, m-am hotărât să smulg un drept ce întîrzia: „Ori mă faceţi societar, ori plec!” Şi asta când premiera bătea la uşa stagiunii! Victoria a fost uşoară.

În seara premierei am găsit o carte de vizită pe uşa cabinei mele: „Ion Iancovescu, societar al Teatrului Naţional”. Nu ştiu cum sună asta acum în urechile colegilor mei mai tineri, dar asigur că pe atunci a fi societar al Teatrului Naţional era un adevărat blazon de nobleţe artistică, era un fel de boierie în slujba Idealului!

La gândul că faci parte din „Societatea dramatică”, vibrai altminteri ca mai târziu, când între tine și ideal s-a așezat un contract rigid, ca toate contractele!

E locul să vă mărturisesc sincer că, fără să fi pândit pe atunci locul cuiva, am răspuns la o anchetă a ziarului „Rampa” că, de îndată ce voi fi chemat în fruntea acestei instituţii, voi reînfiinţa Societatea dramatică, ale cărei rezultate nimeni nu le poate uita… Un mare poet şi ministru care mă iubea şi mă admira, citind aceste declaraţii, m-a chemat… (dar despre asta în „Memoriile mele“).

Să revenim însă la vara de-acum o jumătate de secol…

După o lungă concentrare care a ţinut până la intrarea în război, iată pe licheaua de Rudi cu raniţa în spinare, pornind spre tranşee. Plutonierul Iancovescu juca pentru întâia dată, într-o piesă patriotică!

Ca şi licheaua de Rudi, mă gândeam, trecând prin ploaia de gloanţe, că şi Rudi străbătea de la Capşa până la locuinţa sa din Calea Victoriei 144, pe o ploaie torenţială, cu ţigara aprinsă între buze, fără ca vreo picătură de ploaie să i-o stingă… De ce n-ar străbate şi plutonierul Iancovescu prin ploaia de gloanţe fără ca picăturile ucigaşe să-l stingă!…

După ce s-a lăsat cortina glorioasă peste ultimul act al războiului, am poruncit să se ridice cortina la Teatrul Mic — unul din numeroasele mele teatre… Jucam tot „Patima Roşie” cu Elvira aia de-a devenit „La Popesco”!

A fost o mare reprezentaţie, o seară unică. Uitasem să vă spun că în sală se mai afla Mister Moritz Gest, magnatul trustului teatrelor din Philadelphia, venit la Bucureşti pentru… (vezi „Memoriile mele”).

Când m-am întors în cabină — căci fusesem chemat împreună cu Elvira în loja conducătorilor statului şi decoraţi — în cabină mă aştepta Mister Gest care mi-a propus, prin semne şi cuvinte scoase din toate graiurile, să joc „Patima Roşie” în America.

După câtva timp m-am îmbolnăvit de fantezie — această boală care, de altminteri, nu m-a părăsit niciodată. Într-o asemenea criză de fantezie, am luat toţi banii din casa teatrului şi cu dânşii am trimis pe Elvira şi pe Mihalescu în America, să aranjeze turneul peste ocean cu Moritz Gest. Acesta a cerut însă ca, înainte de a veni în America, să jucăm „Patima Roşie” la Paris — bineînţeles, pe socoteala lui. M-am pomenit cu bani trimişi din New York de la Elvira şi Mihalescu… şi cu ordinul să plec neîntârziat la Paris. Mi-am luat trupa din care mai făcea parte şi Storin, şi, într-o minunată dimineaţă pariziană, am descins pe malurile Senei…

Iancovescu

Iată-mă în seara premierei la „Teatrul de L’Oeuvre”, într-o cabină, înconjurat de icoane vechi de la mine de la Cozia cu care am plecat la drum.

Emoția mă gâtuia. Magnifică seară! În sala ticsită, tot ce avea Parisul Artei mai strălucitor: Gémier, Antoine, De Max, Lucien Dubech, Paul Valery, Paul Sauday, Gabriel Boissy, Robert de Flers, Ginsbourg, Guitry, Verneuil, Maria Ventura, Victor Eftimiu, Agepsina Macri, Maria Filotti și atâția alții, la care mă gândesc uneori cu melancolie…

În același timp, tot la Paris, în turneu: Luigi Pirandello la Teatrul Athéné cu „Voluptatea onoarei”, cu Rugero Ruggeri, şi marea Eleonora Duse în „Femeia mării” de Ibsen, tot la „L’Oeuvre”. Ne-am făcut vizite reciproce. A fost „Întâlnirea marilor artişti“, cum spunea Pirandello.

Mai păstrez încă în auz zvonul ovaţiilor celui mai inteligent public de teatru din lume: francez-român, mă mai văd în lumina violentă a magneziului fotografilor, mai aud încă întrebările spirituale ale reporterilor şi mă văd încă la banchetul ce-a urmat, cu Mister Gest într-un cap al mesei şi cu André de Fouquieres în celălalt. Părerea criticii pariziene o găsiţi în ediţia a II-a a Patimei Roşii, iar banchetul de la Fogau, dat de Gémier, în onoarea noastră… (tot în „Memoriile mele”).

Entuziasmul a fost aşa de mare, încât Moritz Gest — care la Bucureşti nu vorbea cu mine decât prin semne şi prin interpret, căci nu ştia nici româneşte, nici franţuzeşte, nici italieneşte, nici nemţeşte, iar englezeşte nu ştiam eu — Gest a exclamat deodată pe româneşte: „Bravo, bă, băiete, mă! Bravo, bă, bravo, bă, ţie!…“.

Magnatul trustului teatrelor din Philadelphia era de prin… fundul Moldovei.

Iancovescu

A doua zi am fost poftiţi — eu şi Elvira, Mihalescu nu, deşi a fost perfect în Scilţ, şi tovarăş cu noi (răspunsul în Memorii) de d. Leon Berard, Ministrul Instrucţiunii şi al Artelor, care, după ce ne-a decorat cu nişte palme academice (officier d’Academie), ne-a pupat, conform tradiţiei, pe mine mai uşurel, pe Elvira mai apăsat…

M-am întors în ţară primit aşa cum e primit cine se-ntoarce de la Monte Carlo sau de la Karlsbad… parcă nu făcusem nimic. Criticii teatrali m-au salutat cu o ciudată coaliţie a tăcerii, autorii dramatici nu aflaseră nimic — mă rog, triumful de la Paris nu stârnise nici un ecou pe malurile Dâmboviţei. M-am plâns sincer marelui meu profesor, Paul Gusty, care m-a consolat cu o anecdotă:

„Mă băiatule, ascultă ici… Era p-aici un lăutar cam tuciuriu la faţă, de-i zicea Costache… şi-ntr-o bună zi, Costache ăsta s-a dus la Paris cu scripca lui şi a făcut furori!… După ani şi ani de succese, l-a apucat deodată un dor năpraznic de ţară şi iată-l pe Costache coborând într-o bună zi la Predeal… Pe-o alee s-a ciocnit de marele nostru Iancu Brezeanu, care umbla cam pe două cărări… ca de obicei… Costache, care îi cântase de foarte multe ori la ureche, cum a dat cu ochii de Iancu Brezeanu, s-a repezit la el şi i-a pupat mâinile zicându-i: „Comment ca va, cher maître?“… la care Brezeanu i-a răspuns lapidar: „Hai sictir, ţigane!“. Şi atunci Costache, şi-a lăsat buza în jos şi a oftat mâhnit foarte:

„Va să zică la Paris, cher maître în sus, cher maître în jos, şi cum treci graniţa, în loc de cher maître dai de „Hai sictir, ţigane!“…

Iancovescu

„Patima Roşie“ — şi la sărbătorirea acestui secol al Patimei Roşii, vă rog să nu mă uitaţi, cum m-aţi uitat de data asta!…

Aştept invitaţia voastră!

Şi ca să termin această lungă cozerie în legătură cu cele 18.000 (optsprezece mii) de spectacole.

Nu de mult, de foarte curând, în piaţa fostului Teatru Naţional, bag de seamă într-o zi că o pereche — nici tineri şi nici bătrâni — îmi tot da târcoale. În cele din urmă, doamna se apropie de mine:

— „Mă iertaţi, Maestre, am pariat cu soţul meu că dumneavoastră sunteţi Vraca. El zice că nu sunteţi dumneavoastră!“

— „Soţul dumneavoastră a câştigat pariul, doamnă, cu toate că accept confuzia… Eu sunt Nottara fiul”.

…Şi să te mai fandoseşti cu celebritatea!?

Asta nu înseamnă că publicul nostru din ce în ce mai larg nu ştie să preţuiască aşa cum se cuvine pe actorii lui, dar cu condiţia ca actorul să fie într-adevăr al publicului şi nu cumva să-i încolţească în minte gândul nătâng că publicul e al lui. Totuşi, trebuie să vă mărturisesc că nu mi-a făcut plăcere să fiu confundat… şi gândindu-mă mai bine, mi-am zis că nu trebuia să-i răspund că sunt Nottara fiul…

Nu-i aşa? Trebuia să-i răspund graţios şi delicat:

— „Nu, doamna mea, eu sunt… Nottara tatăl!“

Şi voi termina această lungă cozerie cu un epitaf dedicat mie de răposatul Păstorel Teodoreanu:

În pămîntu-acesta zace

Iancovescu cel vestit,

Care nu o să mai tacă

Atâta cât a vorbit!…

Patima Roşie la Paris

Doresc acestei perle autentice a dramaturgiei noastre şi aibă acelaşi mare succes de-acum o jumătate de veac şi să însemne ca şi pentru noi, Elvira şi Iancovescu, acelaşi început de mari cariere artistice pentru colegii ce calcă pe urmele noastre. Să scuturăm plumbul greu al melancoliei şi să uităm că morţii şi primii interpreţi sunt idealizaţi! Să uităm deci pe Iancovescu, pe Elvira şi chiar pe Brezeanu şi să ne bucurăm că avem încă un Rudi… încă o Tofană… şi poate chiar încă un Sbilţ…

Urez interpreţilor de astăzi ca peste alţi 50 de ani să sărbătorească şi ei aniversarea victorioasă a celor 100 de ani — un veac de la premiera comediei!”

*** Ion Iancovescu, revista Argeș, 1966

Marele actor a încetat din viață în același an, 1966, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

Surse:

Dimineața, Ilustrațiunea română (1930)

Rampa (1924, 1930, 1933)

DS TW
No comments

leave a comment