Înfiinţat oficial pe 4 mai 1965, când a fost emis decretul de constituire, Teatrul pentru Copii şi Tineret “Ion Creangă” îşi deschisese porţile cu câteva luni înainte, în Ajunul Crăciunului, pe 24 decembrie 1964. Spectacolul inaugural a fost “Harap-Alb”, în regia lui Ion Lucian și, de-a lungul timpului, teatrul pentru copii şi-a construit repertoriul, trupa magnifică de actori, dar mai ales o reputație de necontestat.
În 1968 actorii de la Ion Creangă au făcut primul turneu în străinătate cu spectacolul “Năzdrăvăniile lui Păcală”, în regia lui Barbu Dumitrescu, au urmat apoi deplasări în Iugoslavia, Italia, Germania, Canada, Statele Unite sau Japonia. Pentru micii spectatori români, artiștii teatrului, fie că sunt actori, regizori, scenografi, tehnicieni, maeștri de sunet și lumini au pus în scenă sute de reprezentații fantastice care au încântat, de-a lungul timpului, multe generații de copii.
Primul director al Teatrului Ion Creangă, cel care s-a bătut cu o extraordinară energie pentru înființarea instituției, a fost regretatul actorul Ion Lucian, care a condus între 1964 și 1972 micul colectiv care de-abia se coagula la acel moment.
În 1974, dramaturgul Alecu Popovici, care a preluat apoi direcția teatrului pentru copii, l-a intervievat pe fondatorul instituției:
“Ion Lucian! Aşa, cu ochi ca ai lui, ca nişte farfurioare de ceai, mi-i imaginam, în copilărie, pe dulăii din “Amnarul” lui Andersen. Ochi atotştiutori, exprimând, demonstrând, înduioşând, amuzând, o voce “unicat”, o eleganţă scenică de “veche gardă”, o precizie a compoziţiei de o tehnică ireproşabilă. Ironic, dar şi “melo”, violent şi sarcastic, Ion Lucian e unul din actorii cei mai interesanţi, mai complecşi, mai moderni în disponibilităţile valenţelor sale artistice. Intrat un timp în “conul de umbră” al teatrului de copii, Ion Lucian a fost într-o “eclipsă” aparentă. Iată-l azi, pe scena Teatrului de Comedie şi iată-ne faţă în faţă, gata de întrebări şi răspunsuri.
— Fiţi amabil şi dezvăluiţi-ne câteva amănunte despre dumneavoastră.
— Derutantă întrebare! Cine ştie — cu adevărat — cine este? În conturarea unei personalităţi îşi fac loc întotdeauna două interpretări: cea personală (auto-caracterizarea, subiectivă) şi cea a martorilor contemporani (viciată uneori de falsuri). Rămâne deci valabilă cea de a treia caracterizare, a posterităţii, care, din păcate, individului în cauză nu-i mai ţine de cald, el fiind “rece”. Părerea pe care o am despre mine am… citit-o într-o revistă franţuzească: “Rezervată cînd mă analizez, excelentă când mă compar!”
— Aş vrea să vă confesaţi mai mult autobiografic!
— M-am născut în aceeaşi zi cu Shakespeare. E drept că nu în acelaşi an, el fiind ceva mai grăbit. Pentru cei care vor să mă felicite de ziua mea, îi înştiinţez că e vorba de prima zi a “Taurului”, 22 Aprilie. Pentru cei ce mă întâmpină cu amabilul “dar ce bine te ţii, dom’le!”, îi decepţionez şi cu data exactă, 1924. Am fost un şcolar şi un elev de liceu foarte sârguincios (din când în când premiant şi niciodată corigent!), dând speranţe părinţilor şi dascălilor că voi ajunge un admirabil inginer. Fără voia mea, a trebuit să-i decepţionez! Simpaticul meu profesor de română şi filozofie de la Liceul Matei Basarab, Alexandru Ionescu (fost, în tinereţea lui, actor la Naţional) a fost fericit. În schimb, directorul liceului şi profesor de matematică, Emil Stoenescu, care mă folosea ca asistent pentru demonstrarea “lecţiei viitoare”, a suferit cumplit când a aflat că paralel cu ultima clasă de liceu am fost admis şi în anul întâi de Conservator. Mama mea, Ana ca botez, Aneta în alintul moldovenesc al Neamţului (de aceea, nu am putut fi niciodată gelos pe teatrul din Piatra Neamţ) fire mai romantică a fost “mulţămită că fişiorul” e artist şi a încercat să-l convingă şi pe tata, Gheorghe ca botez, Iorgu în alintul ţinuturilor Romanului: “Lasă bre, Iorgule, poate că-i bini !” Tala însă, om de cifre, cu visuri de constructor nerealizate, şi-a dorit aceste visuri împlinite prin fecior. Şi-a suferit! Cu toate acestea, într-o tristă zi de iulie 1944, întorcându-mă dintr-un turneu cu Naţionalul, refugiat prin ţară de urgia bombelor, l-am găsit mort pe un sinistru pat de spital, victimă a sângerosului bombardament, având la căpătâiul lui… un album cu toate cronicile referitoare la mine, adunate pe ascuns de el, triate, lipite şi subliniate! Sunt singurele cronici pe care le-am păstrat pentru că în ele se ascund simţăminte părinteşti.
— Urmează o romantică şi totdeauna pitorească întrebare: cum aţi devenit actor?
— Întâmplarea! Dacă vă aşteptaţi să vă declar, după stereotipul: “am simţit o chemare”, v-aţi făcut iluzii deşarte! Ritualul tipic al “viitorului artist” l-am îndeplinit şi eu ca orice copil. La şase ani am concertat la pian, în sala “Roxy”, la un bal al copiilor şi, fiind îmbrăcat într-un costum de clown (ce predestinare!) am fost luat de celebrii clowni Ciacanica şi Caramela, prezenţi şi ei la acest bal, să improvizez cu ei un număr comic. Aşa am gustat primele aplauze. Am recitat, am jucat şi am… regizat mult în cadrul liceului (Ah, veche şi uitată tradiţie a liceului “Matei Rasarab”), şcoală pe unde au trecut George Vraca, colegul meu de generaţie Dem Savu şi, ulterior, Mişu Fotino. Dar toate aceste activităţi nu anunţau viitoarea profesie!
În 1940 însă, de-abia intrat în penultima clasă de liceu, am început să simt din plin greutăţile vieţii. Tatăl meu, rămas să administreze uzinele electrice din Dobrogea, a trebuit să-şi împartă modestul Iui salariu în două. Devenisem deci o “problemă” pentru mama. Deşi dădeam numeroase ore de meditaţie la matematici şi făceam zeci de desene colegilor, abia încropeam cîţiva gologani necesari taxelor, cărţilor şi uneori biletelor de cinema sau florilor pentru fetele de la Şcoala Centrală! De aceea, când un coleg de clasă, Nae Comănescu, mi-a propus să facem figuraţie Ia Naţional, am simţit că am dat o mare lovitură. Veneam acasă cu bani în buzunar şi la şcoală cu cearcăne de nesomn. Dar, în schimb, mândru de invidia băieţilor şi admiraţia fetelor când le arătam fotografiile mele de “artist” în pompoasele costume ale Naţionalului.
Pe vremea aceea elevii nu aveau voie la teatru şi cinema! Şi atunci m-am hotărât să obţin o legitimaţie de student mai devreme decât colegii mei! Am aflat că la Conservator se poate intra şi în paralel cu liceul, cu condiţia să depui ulterior diploma de bacalaureat. Şi astfel în 1941 am dat examen la Academia de Artă Dramatică, am “răcnit” Oltul de Goga… şi am fost admis! Acum au început alte probleme. Cum să frecventezi două şcoli deodată? Absentam planificat, când de la una, când de la alta, tocmai din dorinţa de a fi prezent la amândouă. Şi am reuşit să par în ambele părţi neserios! Cu riscul de a ocupa prea mult spaţiu, trebuie să vă povestesc o întâmplare plină de gingăşie. În 1942, după aproape doi ani de figuraţie în Naţional, apreciat şi iubit de toţi, cu numeroase apariţii şi chiar rolişoare, am fost luat de maestrul Şahighian “în reprezentaţie” Ia teatrul condus de Dina Cocea şi Fory Etterle, în Pygmalion. Într-o zi mă duc la direcţie şi anunţ jenat:
– Ştiţi, eu mâine nu pot veni la matineu! N-am să uit niciodată stupoarea lui Fory!
– Bine, măi băiatule, dar tu ai o răspundere faţă de teatru. Respectul faţă de public nu ne îngăduie nici o absenţă!
– Ce să fac dom’ Fory, mâine am oralul la bacalaureat. Să-l pierd?
În locul stupoarei, am citit în ochii celor doi duioşie, au redistribuit altfel replicile tabloului respectiv, m-au învoit şi seara — probabil încrezători în forţele mele — m-au aşteptat cu flori şi daruri. În 1942, toamna, s-a dat la Naţional un concurs pentru ocuparea a cinci posturi de actori. Deşi abia terminasem anul întâi, am fost primit — cu dispensă — printre cei 103 de candidaţi. Am apucat să spun câteva replici din “Castiliana”… şi o lună mai târziu am semnat primul stat de plată în care Ia numele meu nu mai era menţionat “figurant”, ci “actor”.
— Ca formaţie actoricească, mai exact, ce stil şi afinităţi artistice, de ce “şcoală” aparţineţi?
— Profesorul “en titre” care m-a format a fost maestrul Ion Manolescu. A fost părintele meu spiritual şi îl venerez ca pe un mit. Rămas în istoria teatrului românesc ca un mare tragedian, îşi permitea, lucrând cu noi la clasă, să joace comedie cu un haz irezistibil! Intelectual remarcabil şi dascăl rafinat, ne “forma” pe nesimţite, cu abilitate şi profunzime. Două mostre: ne dădea ca exemplu de interpretare “Cetăţeanul turmentat” realizat de Anestin… “pentru că se străduia să nu se observe că e beat!” Aşa am învăţat să investigăm profund orice personaj. Alt exemplu. Sistemul de învăţământ de atunci, mai pragmatic şi mai direct, ne obliga să pregătim numeroase scene din toată literatura dramatică, trecând prin felurite roluri. Într-un singur semestru am interpretat 17 roluri! Printre ele m-am trezit distribuit în… Baronul Scarpia din Tosca lui Sardou! Profilat pe comedie, slab ca un ţâr şi abia ieşit din adolescenţă, eram atât de nepotrivit pentru rol încât mi-am permis să-l întreb pe maestrul Manolescu:
– Ce am eu comun cu Scarpia, maestre?
– Nimic! Dar ai să-l înveţi. Cine ştie dacă vreodată în carieră nu vei întâlni, într-un rol oarecare, vreuna din “stările” rolului.
Datorită maestrului meu nu mi-a fost greu, după ani şi ani de comedie, să abordez rolurile grave. Am mai avut fericirea să lucrez cu clasele paralele sub îndrumarea Mariei Filotti şi Mărioarei Voiculescu. Am avut apoi profesoară pe Marietta Sadova, cu care am avut mai târziu cinstea să împart catedra la actualul Institut de Teatru. Am avut un timp dascăl şi pe George Timică, căruia îi eram ziua student şi seara partener. Dar formaţia unui actor nu e numai cea profesională, ci şi cea etică. Şi aici aş dori să-i mulţumesc maestrului Calboreanu care mi-a oferit, în joacă, posibilitatea de a deveni un exemplu de conştiinciozitate. Abia intrasem în teatru când m-am trezit într-o zi oprit de maestru. Am încremenit (Pe atunci, când trecea pe lângă noi un maestru, ne “lipeam” de ziduri, nu din teamă, ci din respect!)
– Hai, puştiule să facem un pariu. Câştigă cel care vine primul în teatru.
Nu am câştigat niciodată pariul, deşi uneori veneam cu câte două ore înainte de spectacol, în schimb am dobândit o organică responsabilitate faţă de datorie. Şi astăzi, după peste trei decenii de carieră, mai sunt încă ironizat pentru sosirile mele timpurii la repetiţii şi spectacole.
— Când “v-a bătut ceasul” — mai exact, cum a sosit clipa afirmării?
— Datorită acestor “sosiri”, într-o seară de noiembrie, pare-mi-se, 12, în anul 1942, am fost prezent în teatru încă de la ora 7, deşi spectacolul începea la 8, iar eu intram în scenă la 10! Pe la ora 8 fără cinci am fost chemat brusc în scenă unde un întreg consiliu patronat de Sonia Cluceru şi maestrul Calboreanu decisese să intru, pe neprevăzute, in rolul Guliţă din Coana Chiriţa, interpretul rolului fiind absent. M-am aruncat în scenă cu inconştienţa vârstei şi… am rămas titular pe rol şi din acea clipă n-am mai lipsit din nicio distribuţie. Aşa se explică cele 74 de roluri jucate în trei stagiuni.
— Şi clipa de beatitudine a înălţării la gradul de “vedetă”?
— În 1945 am fost invitat să joc, într-o distribuţie prestigioasă, la Grădinii Boema, în primul spectacol în aer liber de după război, o prelucrare după “Puricele în ureche”. Când s-a redactat afişul, eu eram ultimul. După premieră m-am trezit cu fotografii mari în gazete.
— Ştiu că aţi “cochetat” serios cu opereta şi revista, care au fost relaţiile dumnea voastră cu aceste genuri, vai, atât de incriminate?
— Excelente! Deşi mi-au produs multe necazuri, datorită opticii greşite asupra genului. După ce am părăsit Naţionalul, ani de zile cronicile (care, totuşi, pe atunci, preferau să se ocupe mai minuţios de creaţiile actoriceşti decât de analiza literară!) menţionau invariabil “Ce păcat că acest talentat actor a părăsit teatrul serios!”. Când am părăsit opereta, câţiva ani cronicile menţionau invariabil “Ce bine că acest talentat actor s-a întors la teatrul serios!” Şi tot aşa, cu variaţiuni la temă, n-am reuşit în această perioadă să aflu cum am fost în rolurile jucate! Am continuat să respect genul “uşor” abordând şi revista, şi muzicalul. Recent m-am întors cu drag la operetă, dar, din cauza vârstei, numai ca regizor! A fost o reîntâlnire emoţionantă.
— Sunteţi un actor lucid! V-aţi urmărit procesul evoluţiei actoriceşti?
— Nu-mi place formularea. Sună a încheiere de bilanţ. Şi eu mai am ambiţii! Şi dacă un actor socoteşte “evoluţia” încheiată, se poate retrage E mai bine. Doar dacă nu se milostiveşte direcţia teatrului să-i facă formele de pensionare. Dacă te referi însă la “drumul parcurs” până acum, atunci e altceva. O să încerc să-l ilustrez, prin roluri, cronologic. Puşti obraznic în Guliţă din “Coana Chiriţa”, fantezist în Illestacov din “Revizorul”, june comic de operetă în “Ţara Surâsului” şi “Prinţesa Circului”, cupletist şi mim la revistă, june comic în Boby din “Insula”, june prim în Valentin din “Nu se ştie niciodată”, valet clasic în “Figaro” şi Tristan din “Câinele Grădinarului”, marinar revoluţionar în Şvandea din “Liubov Iarovaia” şi din “Uraganul”, (încă) june de mahala în Nae Girimea, fiară nazistă în Bullinger din “Şweik în al Doilea război mondial”, om-fiară în Jean din “Rinocerii”, director cretin în Hodunov din “Fotoliul 16”, director canalie în “Opinia publică”, deputat veros în Onică Vlaşca din “Patriotica Română”, escroc stilat în “Sebastian Nud cu vioară”, cap de familie dezorientat în “Camera de alături”, bunic drăgăstos în “Poveste neterminată”, parvenit tembel în Mr. Jourdain din “Burghezul gentilom”, bătrân avar în Harpagon, intrigant de geniu în Mosca din “Volpone”, chintesenţă a răului în cele şapte vicii din „Snoave cu măşti”, soldat erou în Dobre din “Drumul e liber” etc…
— Şi atunci, ce fel de actor sunteţi?
— Interpret; creator de personagii. Nu am putut afla niciodată ce fel de profil am, pentru că regizorii mi-au rezervat cele mai neaşteptate surprize, cuprinse între burlesc şi dramă, bufonadă şi tragedie, muzical şi pantomimă. Dacă aş fi tentat să mă caracterizez, prin prisma contemporanilor mei aş fi şi mai derutat. Judecând după dovezile de simpatie şi preţuire ale publicului, sunt un actor ce poate fi mîndru. Judecând după unele consemnări scrise, sunt un actor… care nu există! Aş fi vrut să continui albumul început de tatăl meu, dar nu prea am avut cu ce. Aşa am devenit fără să vreau… cosmopolit! Multe din articolele bune cu care m-aş putea înscrie într-o eventuală viitoare cronică a teatrului sunt decupate din revistele din străinătate.
— Un capitol important al vieţii dumneavoastră îl constituie scrisul. Sunteţi autor dramatic. Vorbiţi-mi despre această latură a activităţii dumneavoastră!
— Am debutat cu o comedie într-un act „Din cauza unui punct”, jucată, pe rând, de Municipal, Studioul “C. I. Nottara”, Teatrul de Comedie şi Televiziune. La comanda doamnei Bulandra am scris prima piesă pentru copii, „Cocoşelul neascultător” care, scrisă în patru nopţi, s-a jucat 17 ani în diferite teatre din Capitală şi din ţară. Au urmat „Muşchetarii… Măgăriei-sale”, “Drumul e liber”, “Snoave cu măşti”, piese cu care s-a consolidat colaborarea şi prietenia cu Virgil Puicea. Cariera lor îndelungată ne-a satisfăcut, dar ne-a şi lenevit! Abia acum ne-am ambiţionat. Preocupări administrative m-au privat ani îndelungaţi de bucuria scrisului, dar de-acum…
— Ce a însemnat teatrul pentru copii în viaţa dumneavoastră?
— Am descoperit lumea copiilor cu ocazia unui spectacol la Municipal, “Fetiţa şi ursul”. Am fost entuziasmat. Reacţiile acestui public sincer şi necruţător m-au încântat. Şi am simţit că îi sunt dator. În 1956 am început să scriu pentru el, am jucat, am regizat şi în 1964 am trădat teatrul pentru adulţi şi m-am trezit luptând fanatic pentru înfiinţarea Teatrului Ion Creangă. Timp de opt ani am avut numeroase necazuri, dar şi mari satisfacţii. Am intrat în lumea internaţională a acestui gen de teatru şi prin turneele efectuate, dar şi prin activitatea personală am ajuns în biroul executiv al Asociaţiei internaţionale a teatrelor pentru copii şi tineret, for în care, împreună cu Ion Cojar, suntem priviţi cu respect şi preţuire.(…) Când autorii vor înţelege marea valoare a acestui teatru, când actorii vor realiza ce greu, dar ce minunat este să joci pentru viitorii oameni, intelectualii de mâine, când unii regizori nu vor mai considera genul ca o “Cenuşărească” a teatrului, iar toată lumea va înţelege ce nevoie socială majoră este să-l sprijine, teatrul pentru copii va fi o instituţie culturală cu cele mai minunate consecinţe.
— Aţi trecut uşor de la ursuleţi la Ben Johnson?
— Mai puţin greu decât să treci de la Mosca la copii! Nu este, nu trebuie să fie, nicio diferenţă între calitatea creaţiei actorului în teatrul pentru adulţi şi cel pentru copii. Mai sunt mulţi care cred că bietul copil este o fiinţă inferioară care „înghite” orice. După cum sunt mulţi autori care mimează copilăria după propriile amintiri, devenite desuete şi anacronice. Copilul nu este o fiinţă inferioară, ci o făptură umană care nu a avut timp să se perfecţioneze. A nu-i acorda respectul cuvenit înseamnă a-l schilodi sufleteşte.
— Ce credeţi despre bariera care uneori se trece prea uşor, de la personalitate la manierism?
— Problemă veche şi cu prea multe necunoscute pentru a fi rezolvată în prea scurta istorie a teatrului, de abia 2.000 ani! Pot umple pagini întregi cu argumente şi pro şi contra manierismului, ambele ipostaze susţinându-le la fel de convingător. Există în istoria teatrului suficiente exemple de personalităţi care şi-au permis să fie manieriste… rămânând personalităţi. Un asemenea “monstru sacru” înzestrat cu un farmec personal excepţional îşi poate îngădui să se aducă la nesfârşit pe scenă pe EL, pentru că cucereşte prin el şi este Dorit ca atare. Încercând uneori să se modifice pentru a se feri de manierism, riscă să nu mai fie admis. Acceptat şi înscris astfel în opţiunea publicului, devine personalitate prin el însuşi. Şi e de preferat un manierist fermecător unui veşnic novator chinuit şi vădit elaborat. Cum n-am avut şansa acestui fericit dar, am fost nevoit să mă plasez pe cealaltă orbită. A veşnicei căutări, a adaptării la fiecare condiţie nouă cu mijloace noi. Nu mi-a fost niciodată comod, dar fac parte din acea categorie de actori blestemaţi să nu le fie drumul lin, siliţi întotdeauna să scormonească, să compună, să se identifice cu destine diverse. N-am avut şi eu parte, măcar o dată, să joc un rol care, cum se spune, “să se joace singur”, fără efort de compoziţie. Sau poate sunt eu prea sofisticat! În orice caz, parafrazând întrebarea, cred că am destulă personalitate pentru a nu fi manierist!
— Credeţi că televiziunea ajută actorul, teatrul?
— Când spectatorul se hotărăşte să vină la teatru ca să-şi vadă actorii preferaţi, se pregăteşte din timp, vestimentar şi spiritual, şi întâlnirea este plăcută, dar păstrează un uşor caracter oficial, protocolar. Când spectatorul stă acasă în intimitatea lui şi-l primeşte ca oaspete pe actor, întâlnirea capătă un caracter de familiaritate şi contactul devine mai prietenos. Am făcut parte din primele emisiuni ale televiziunii române şi de atunci nu am refuzat nicio colaborare. Chiar dacă am avut şi necazuri, chiar dacă în relaţiile pecuniare am fost tratat (şi am acceptat!) drept “cel care nu ne creează probleme” (şi deci poate fi sacrificat!), am rămas un îndrăgostit de micul ecran. Pe principiul că un actor trebuie să fie prezent în activitatea acestei noi arte. Dacă nu pentru altceva, măcar pentru păstrarea relaţiilor fierbinţi cu publicul, deci pentru popularitate. Căci nu ştiţi ce satisfacţie trăiesc când mă opresc oamenii pe stradă cu prietenosul: “Nea Lucică, te-am văzut ieri la Televiziune!”. Ca să nu vă mai spun de câte ori mi s-a cântat de diferiţi telespectatori “Fii calm, dragul meu!” Între cearșaful marelui ecran, batista micului ecran este mai pătrunzătoare. În primul rând prin frecvenţă.
— lată-ne la capitolul “şantierului personal!”
— O comunicare “Collodi în România” pentru colocviul internaţional de la Pescia, Italia. Caietul de regie pentru piesa Pinnocchio pe care am fost invitat să o montez la Teatrul pentru Copii din Roma. O piesă pentru copii comandată de Teatrul pentru Copii şi Tineret din Iaşi. O altă piesă, „Fraţii Sapiens”, care se pare că interesează… un teatru pentru copii din Capitală. Colaborarea cu Andrei Răleanu la realizarea spectacolului “Viaţa în galop” sau “Umor românesc la început de veac în Bucureşti” pentru Teatrul de Comedie, premiera la Teatrul din Ploieşti a unei noi înscenări cu „Snoave cu măşti”. Mai aveţi spaţiu? Că eu mai am intenţii!”
Ion Lucian și-a continuat cariera ca actor la Teatrul de Comedie, a colaborat cu Televiziunea Română, a jucat în câteva filme și, începând cu anul 1990, a condus nou-înființatul Teatru pentru Copii și Tineret Excelsior. Venerabilul artist a încetat din viață la vârsta de 87 de ani, pe 31 martie 2012.
Sursa preluării:
Al. Popovici de vorbă cu Ion Lucian, Revista Teatrul, octombrie 1974
