Alfonso Castaldi și Șt. O. Iosif, autorii marșului patriotic “La arme!”

Alfonso Castaldi s-a născut pe 23 aprilie 1874 la Maddaloni, în provincia Caserta din Italia, și a studiat la Conservatorul din Neapole cu Paolo Serrao.

Muzicianul italian a sosit la București la sfârșitul secolului al XIX-lea și a devenit membru fondator al Societății compozitorilor români înființată în 1920, a întemeiat orchestra Asociației generale muzicale Tinerimea simfonică și a fost profesor de armonie, contrapunct și compoziție la Conservatorul din București timp de 35 de ani, între 1905 și 1940. Printre elevii săi celebri s-au aflat Gherase Dendrino, Gheorghe Cucu, Dimitrie Cuclin, Robert Cremer, Ion Nonna Otescu, iar astăzi este considerat primul teoretician care s-a ocupat de sistematizarea cursului de forme muzicale, de la cele mai simple articulaţii până la arhitecturile sonore complexe.

Eminentul compozitor este cel care a compus muzica atât de cunoscutului marș patriotic “La arme!”, pe versurile poetului Șt. O. Iosif, imn care a însuflețit armata română în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic, al Primului și al celui de-al Doilea Război Mondial:

“(…) Ce credeți voi, noroade nesătule,

Că nu ne poartă grijă Cel-de-Sus!

N-am înfruntat noi năvăliri destule

Din miazănoapte, răsărit și-apus!

Adună-ți, rege, oștile și du-le

La biruință-așa cum le-ai mai dus!

La arme, cei de-un sânge și de-o lege!

La arme, pentru neam și pentru rege!

Când Patria ne cheamă sub drapel,

Datori sunt toți copiii ei s-alerge,

Să-l apere, să moară pentru el! (…)”

Povestea mobilizatoarei compoziții este foarte frumoasă și o cunoaștem astăzi datorită memoriilor lui Radu D. Rosetti consemnate în 1935 în volumul “Pagini alese”:

“Era prin 1912, în atmosfera aceea tulbure premergătoare războiului dintre turci, sârbi și bulgari, după care a urmat mobilizarea noastră din 1913, cu sfârșitul înaintării armatei române până la porțile Sofiei și cu răsplata Cadrilaterului.

La Cafeneaua Imperial, locul de întâlnire și de încălzire – nu numai la figurat – al cenaclurilor literare și artistice de pe atunci, în fruntea cărora trona Macedonski cu efebii lui, ceva mai la o parte, la o masă de lângă sobă, în fața tradiționalului capuținer, ședeau la taifas, mai în fiecare zi, Castaldi și Ștefan Iosif.

Poetul Patriarhalelor citea liniștit compozitorului ce-i șoptiseră muzele peste noapte și muzicantul, exuberant ca toți frații de sânge născuți la poalele Vezuviului, îl punea la curent cu noile sale proiecte portative.

Într-o seară, veni vorba de lipsa noastră de entuziasm.

– Știi ce ne-ar trebui nouă să ieșim din amorțeală? Un fel de Marseilleză care să miște masele, își dădu cu părerea Iosif. Un cântec cald și înălțător.

– N-ai decât să-l faci, răspunde Castaldi.

– Dacă-mi făgăduiești că-i compui muzica, replică poetul.

– Îndată ce mi-l vei aduce, încheie compozitorul.

A doua zi, mai de dimineață ca de obicei, Castaldi, ridicându-și privirea de pe gazeta în informațiile căreia se adâncise, văzu intrând prin ușa cafenelei pe Iosif, cu ochii roșii, dar mai vesel ca oricând.

În loc de bună ziua, poetul zise gata, zâmbitor și, scoțând o hârtie albă din buzunar, începu să citească.

Era inspirația avântată pe care o promisese, versul clocotitor pe care-l dorea, pecetluit într-o singură noapte de veghe.

Alexandrinele curgeau sonore, în vecinătatea samsarilor înfrigurați de alte emoții, pe când Castaldi le sorbea cu lăcomie, aprins la față și el.

– Bravo! Splendid! Academic!”, își dădu drumul la sfârșit amicul poetului, dar, dacă nu te superi, o să te rog să mai modifici puțin cadența. Pricepi, formele voastre nu sunt aidomaa cu ale noastre. Pentru ce vrem să facem noi trebuie ceva simplu, pe înțelesul tuturor, cu refren “Per essempio”, “La arme!”

– Bine, răspunse Iosif convins.

Și a doua zi dimineață, la ora zece, în biblioteca Fundației Carol unde autorul marșului era custode și unde își dăduse întâlnire cu Castaldi, “La arme!” răsuna grav și triumfător chiar în forma cum a devenit popular.

– Acu te ții de cuvânt să-i faci muzica?

La rândul lui, Castaldi tremura tot, cu ochii aiurea.

Iosif se uita la el nedumerit. În cele din urmă îl văzu lungindu-și manșeta, înșirând repede pe ea un portativ cu semne cabalistice și fredonând:

La arme, cei de-un sânge și de-o lege.

La arme pentru neam și pentru Rege…

După câteva minute de frământare, compozitorul inspirat reușise să prindă și el, din ce în ce mai precis, melodia ce-i vibra încă nesigură în suflet, notele izvorâte din prima creație constituind întocmai refrenul înaripat de azi.

– Arrividerci, fu tot răspunsul muzicantului întrebării poetului – ca s-o ia în goană spre casă, cântând și gesticulând, nu care cumva să-i fugă inspirația.

Până seara, istorisește Castaldi, n-am mai ieșit din camera de lucru. După ce am stabilit linia melodică și acompaniamentul și am lăcrimat cel dintâi la răspunsul coardelor pianului în clapele căruia loveam ca un posedat, am vrut să experimentez dacă marșul se reține ușor și am încercat cu un copil.

Aveam în gazdă o nepoțică de vreo șapte ani. După ce i-am cântat aria pe cuvinte, voce și pian, am cercetat-o binișor:

– Îți place? Ia vezi, poți s-o repeți și mata?

– La arme, cei de-un sânge și de-o lege.

La arme pentru neam și pentru Rege…, îngână încetișor fetița.

– Brava! Braavissima!, i-am răspuns mângâind-o.

Și-am mers înainte, continuă să ne spună Castaldi interesantul episod al lui „La arme!”. Fetița rememora perfect, afară de partea chemării:

“Veniți, viteji, apărători ai țării,

Veniți că sfânta zi a răsărit…”, pe care dânsa o cânta pe tempo de triolet, pe câtă vreme eu scrisesem partitura pe șasesprezece zecimi.

Toate încercările mele de a o face să rețină partea aceasta a melodiei, așa cum o compusesem, au fost zadarnice.

– Dovadă că nu vor reuși să o rețină nici soldații, mi-am zis enervat.

Și-am îndreptat-o în tempo de triolet.

Dar ce e mai demn de însemnat în experiența aceasta e că, după ce am reflectat puțin, am văzut că fetița avea dreptate, constatând că instinctul de copil mi-a dat o lecție de compoziție și ritm mie, ditai profesor de armonie la Conservator.

Când, după alte două zile, în duo cu nepoțica mea, i-am cântat lui Iosif compoziția noastră în casa din strada Câmpineanu no. 46 unde locuiesc și azi, a început să plângă ca un copil.

Văzându-l, plângea și fetița și, cât sunt eu de tare, plângeam și eu.

– Am reușit să facem ceva nemuritor, îmi zise poetul la despărțire.

„La arme!” a răsunat pentru a doua oară în casa lui Nicolae Filipescu, căruia i-a fost și dedicat. Îndată ce marele patriot l-a auzit, a alergat la telefon:

– Alo, Ministerul de Războiu? Generalul Iarca? Dacă da, poftește imediat la mine să vezi dacă avem sau nu energii.

Sosit, generalul Iarca a trăit și el câteva momente de înălțare și, după ce a felicitat pe autori, le-a cerut autorizația să dea ordin să se cânte marșul la prima serbare ostășească.

Prilejul s-a ivit în ziua unei inspecții făcută de Regele Carol școalei militare de infanterie.

La auzul celor trei sute de voci bărbătești solemne și impunătore:

“Să știe toți că un popor nu moare

Când veacuri a luptat necontenit,

Și scris e’n cartea celor viitoare

Că va să vie ceasul prea-mărit…”, Regele a rămas încremenit.

– Asta-i ceva nou, a spus Suveranul celor de față.

– Vă place, Majestate?, a întrebat Ministrul de Războiu.

– Bine! Bine!, a răspuns scurt Carol I, rămânând gânditor.

Și numai bine a adus “La arme” oștirii care l-a cântat, din ziua când a fost zămislit și până azi.”

Printre compozițiile simfonice ale lui Alfonso Castaldi se numără “Uvertura pentru orchestră” (1903), “Tarantella”, schiță orchestrală pentru formație de coarde (1923), poemul simfonic “Thalassa” (1906), suita „Impresii românești” (1910) și “Erou fără glorie”, ultima sa lucrare, o simfonie compusă în 1925.

Poet, pictor (cu expoziţii personale deschise la Napoli şi Roma), interpret, dirijor, animator și compozitor, Alfonso Castaldi a murit la București pe 6 august 1942, la vârsta de 68 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu catolic.

La dispariția sa, eseistul și criticul de artă Petru Comarnescu i-a dedicat un scurt articol omagial găzduit de Revista Fundațiilor Regale:

“A murit în timpul celui de al Doilea Război Mondial compozitorul imnului “La arme!”, Alfons Castaldi, venit de tânăr în țara noastră și identificându-se cu arta și destinul ei. Astfel timp de trei războaie, muzica lui eroică a însoțit hotărâtoarele momente de întregire a României, căreia el i-a închinat o devotată muncă de profesor și compozitor. Alfons Castaldi a obtinut, încă de tânăr, catedra de compoziție la Conservatorul din București, actuala Academie Regală de Muzică și Artă Dramatică, având ca elevi o seamă din însuflețitori ai muzicii de azi, ca dirijorul George Georgescu sau compozitorii D. Cuclin, M. Andricu, Alfred Alessandrescu, G. Enacovici. (…)

Poemul simfonic “Marsyas”, scris de Castaldi la 1907 si pe care l-am ascultat din nou la concertul simfonic închinat memoriei sale de către Filarmonica dirijată de Ionel Perlea la 11 octombrie 1942 ne-a impus prin rafinata-i muzicalitate înrudită cu cea a unui Debussy sau Ravel. (…) Ultima lucrare a lui Alfonso Castaldi, “Eroul fără glorie”, pe care am dori să o auzim din nou, simbolizează viata ilustrului decedat. Căci dacă Alfonso Castaldi a fost totdeauna stimat, o deplină conșiință a valorii sale de-abia acum, după moarte, începe să-și facă drum”.

Surse:

Vasile Tomescu, Alfonso Castaldi, Editura Muzicală, 1958

Radu D. Rosetti, Pagini alese, Editura Comitetului de Sărbătorire, București, 1935

Foto: BCU Iași