Ion Marin Sadoveanu: Sfârșit de veac în București

Născut pe 15 iunie 1893 la Bucureşti, Ion Marin Sadoveanu şi-a făcut debutul în literatură încă din anii studenției. A publicat volume de versuri şi de teatru, de studii şi eseuri de teatrologie şi de istorie a artelor, printre care: “Metamorfoze”, “Cântece de rob”, “Teatrul în Evul Mediu”.

Scriitorul mărturisea despre primii săi ani: “Sunt născut într-o familie de burghezi, la 15 iunie 1893, la Bucureşti. Când am împlinit şapte ani, ne-am mutat la Constanţa, unde tatăl meu îşi desfăşura activitatea de medic primar al spitalului. Debutul în teatru mi l-am făcut la şapte ani, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Asistam la piesa “Pygmalion” de Bengescu Dabija. Într-un moment de tăcere am izbucnit în gura mare: “Hai, tată, acasă şi dă-i dracului p-ăştia, că m-am plictisit“. La şapte ani cântam la vioară, iar la pian un vals foarte frumos. La opt ani trăgeam cu puşca şi umblam cu bicicleta. Prin 1906, începusem să pictez foarte bine. Studiile mi le-am făcut la liceul Sf. Sava din Bucureşti, cele universitare, la Bucureşti şi la Paris. În liceu am scos o revistă intitulată Revista celor şase… (Revista a apărut în şase numere, de la 15 februarie până la 1 mai 1912. În numărul 1 găsim poezia de debut, “APUS”, semnată Ionel Sadoveanu).

În noiembrie 1916 îmi făceam şcoala militară la Iaşi. Datorez mult în viaţă lui Vasile Pârvan, Gheorghe Mârzescu şi Liviu Rebreanu, cărora le voi păstra o mare stimă şi dragoste. Prima mea piesă în versuri, “Metamorfoze”, am scris-o în timp ce mă aflam la Chevreuse, lângă Paris… (Era în anul 1919, când tânărul scriitor se afla in Franţa, cu prima sa soţie, Marietta Bârsan, actriţa pe care o vom cunoaşte cu numele Marietta Sadova).

Sub auspiciile cercului Studio, am ţinut prima mea conferinţă publică, la 12 martie 1921, la Bucureşti. Din 1923 începe cariera mea administrativă. (la 1 iunie 1923 a fost numit director al propagandei culturale prin teatru, în 1926, inspector general al teatrelor, în noiembrie 1933, director general al teatrelor şi operelor, în 1943, dramaturg al Teatrului Naţional din Bucureşti, pe 23 noiembrie 1956, director al Teatrului Naţional din Bucureşti până pe 23 mai 1958). Marile mele pasiuni în viaţă sunt: marea, cu toate năvile şi cerurile ei; teatrul, cu toate satisfacţiile şi intrigile lui şi medicina. Şi peste toate, biblioteca mea…” (În 1932, când făcea această destăinuire, Ion Marin Sadoveanu avea o bibliotecă evaluată la două milioane de lei).

Cel mai cunoscut roman al său, “Sfârşit de veac în Bucureşti”, a apărut în 1944 și oferă o imagine veridică a Bucureştiului de altădată. În “Ion Sântu”, roman publicat în 1957, scriitorul evocă momente din preajma şi din timpul Primului Război Mondial. Scriitorul a fost un timp director al Teatrului Naţional “I. L. Caragiale”.

“Zi de audienţe la Teatrul National. În sala de aşteptare lume de toate felurile: “teatraliştii”, scriitori, pictori. Pentru fiecare, secretarul general de la arte şi Directoatul general al teatrelor are un cuvânt şi un surâs amabil, deşi de cele mai multe ori plângerea vizitatorului nu valorează cheltuiala de timp a conversaţiei.

Dar Ion Marin Sadoveanu nu este numai un perfect om de lume şi un distins cetăţean al Europei intelectuale. Ion Marin Sdoveanu şi-a propus să redreseze evoluţia teatrului românesc, să-i întrerupă alunecarea spre declin.

Sarcină grea, sarcină nobilă. Rezultatele provizorii de până astăzi îndreptăţesc nădejdi şi justifică din plin concursul oamenilor de bine.

Nu se poate fireşte schimba de la o zi la alta “atmosfera”, nici nu se poate modifica în câteva luni gustul public. Actualul director general al Teatrelor este însă cel mai indicat, prin puterile de care dispune, prin funcţiunile cu care este învestit şi mai ales prin remarcabilele sale însuşiri intelectuale, pentru ingrata sarcină a înviorării ritmului de muncă şi de creaţie la Naţional”, scria ziarul Rampa la instalarea sa ca director al Teatrelor.

Ion Marin Sadoveanu a încetat din viață pe 2 februarie 1964, la vârsta de 70 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Mihail Ralea scria la dispariția sa:

“Aşezat la masa de lucru, cu ochelarii pe nas, cu fruntea sprijinită pe o carte deschisă, astfel l-au aflat pe Ion Marin Sadoveanu, ieri dimineaţă, cei câţiva prieteni care au pătruns în apartamentul lui de bătrân solitar, alarmaţi de o tăcere prelungită, după multe apeluri telefonice. Murise cu câteva ore înainte şi se poate afirma, fără nici o hiperbolă, că a murit aşa cum a trăit, cu cartea în mână, cu condeiul pe hârtie, muncind. A fost un mare muncitor, tăcut, disciplinat, tenace, iubindu-şi atât de mult munca, încât, în public, ca şi în singurătate, îi dădea înţelesul unei misiuni solemne, al cărei spirit şi al cărei stil învăluiseră şi impregnaseră comportarea lui de fiecare clipă — mereu elegantă, ceremonioasă, plină de o solemnitate neobişnuită.

Ion Marin Sadoveanu face parte dintr-o generaţie care a avut de îndeplinit o misiune importantă în istoria culturii române, din generaţia care, după Primul Război Mondial, a luat asupra sa introducerea culturii noastre în circuitul unei problematici contemporane universale, în atmosfera unei actualităţi de plan mondial. (…)

Ion Marin Sadoveanu a fost unul dintre numeroşii intelectuali ai acestei căutări, şi unul ale cărui căutări au fost mai dificile, mai ocolite decât ale altora. Tocmai de aceea, deşi a fost un om cu talent multilateral — poet, dramaturg şi prozator epic —, deşi a avut marea capacitate de muncă pe care am pomenit-o mai sus — opera sa din toată această epocă de peste douăzeci de ani e relativ redusă: un volum de versuri “Cântece de rob” , trei drame, “Anno domini”, “Fiul”, şi “Molima” , la care trebuie adăugată, evident, activitatea lui din presa literară, aceea de cronicar literar şi teatral, de eseist şi istoric al teatrului, care a umplut, la acea epocă, vreo două volume. Producţie deosebit de promiţătoare sub raportul talentului şi informaţiei intelectuale, dar şovăielnică din punctul de vedere al concepţiei şi al perspectivei istorice.

Abia în anul 1944, Ion Marin Sadoveanu dă la iveală o operă majoră, romanul “Sfârşit de veac în Bucureşti”, a cărui viziune complex critică în analizarea fenomenului de destrămare a boierimii feudale sub presiunea neiertătoare a burgheziei, a cărui forţă evocatoare de atmosferă, moravuri şi chipuri de epocă, au decis situarea autorului în primele rânduri ale prozatorilor realişti-critici ai generaţiei sale.

(…) Opera literară a lui Ion Marin Sadoveanu este relativ redusă din punct de vedere cantitativ, și aceasta se explică prin mai multe motive:

În primul rând, prin marele său scrupul intelectual care îl făcea să studieze îndelung şi minuţios materialul tratat. Cărţile lui au un substrat şi o densitate de cultură pe care puţine opere le au şi care se datoreşte adevăratei erudiţii pe care o poseda în mai toate domeniile umanismului, — de la filozofic şi istoric, până la artă. A fost un mare cărturar, un adevărat savant al literaturii şi aceasta s-a reflectat totdeauna în forţa intelectuală a scrisului său.

În al doilea rând, Ion Marin Sadoveanu a sacrificat foarte mult din timpul şi efortul consacrat creaţiei literare pentru o neobosită activitate de animator, propagator şi organizator cultural A fost un activist al artei, redactor de reviste, fondator de societăţi culturale, pasionat de teatru, căruia i-a închinat foarte mulţi ani de muncă intensă, fiind director al Teatrelor şi Director al Teatrului Naţional. Multe din progresele neştiute, din ameliorările de fiecare clipă ale acestei arte, prin excelenţă populară, i se datoresc lui, dragostei şi muncii lui neobosite. De treizeci de ani încoace, Ion Marin Sadoveanu a desfăşurat o neobosită activitate de conferenţiar şi, punând în aceasta un talent de vorbitor ales, — elegant, spontan, limpede, — conferinţele lui au fost printre cele mai populare şi cele mai căutate. În fiecare lună venea la televiziune pentru un curs de istorie a teatrului universal, şi nu sunt, cred, nici puţine săptămâni de când mii şi mii de spectatori l-au ascultat cu aceeaşi atenţie şi simpatie, neştiind că-l ascultă şi-l văd pentru ultima oară.

În sfârşit, Ion Marin Sadoveanu a fost un harnic traducător, mai ales de literatură dramatică. Literatura noastră îi datoreşte traduceri strălucite din Shakespeare, Goethe, Schiller, Kleist, Hebel, Grillparzer, şi alţi mulţi, traduceri de adevărat poet şi de mare mânuitor al limbii noastre literare. Ca şi în creaţia sa, el mai lasă neterminat încă un manuscris, traducerea faimoasei opere a lui Thomas Mann, “Muntele vrăjit”, şi e încă o pierdere pe care moartea sa o provoacă în bilanţul muncii noastre literare.

A fost un scriitor de mare talent, un intelectual de vastă stăpânire a culturii, un muncitor pasionat pentru idealul unei culturi româneşti din ce în ce mai bogate, mai strălucite. Opera şi viaţa lui sunt un exemplu de abnegaţie intelectuală, care va valora întotdeauna.

*** Mihai Ralea, Viaţa Românească, 1964

Surse:

Dimineața (1928)

România (1938, 1939)

România literară (1970, 1973)