“Aviaţia şi lumea noastră sportivă sărbătoresc succesul domnișoarei Smaranda Brăescu, cunoscuta şi curajoasa noastră paraşutistă care a izbutit de curând să bată recordul mondial feminin de aruncare cu paraşuta. Evenimentul, desigur, depăşeşte graniţele noastre, pentru că performanţa stabilită de domnișoara Brăescu întrece cu mult vechiul record de 4.800 de metri deținut de o americancă, peste 6.000 de metri.
Este desigur o sărbătoare naţională şi internaţională pentru toţi acei care urmăresc aceste grandioase realizări şi o mândrie legitimă pentru noi, românii, care putem figura în condiţii atât de strălucite în concertul recordurilor mondiale.
Prezentând paraşutistei călduroase felicitări pentru ceea ce a putut realiza, am rugat-o să ne împărtăşească pentru cititorii noştri câteva impresii din timpul cuceririi acestui prim record.
Când auzeam de faimoasele lansări cu paraşuta, îmi închipuiam pe d-ra Brăescu drept una din acele fetişcane cărora pasiunea sportului le împrumuta ceva din vigoarea, avântul şi îndrăzneala bărbaţilor. Mi-o închipuiam în văzduhul înfrăţit cu moartea, în superba şi neprecupeţita ei îndrăzneală, o fată voinică şi guralivă, care dezminţea prin fapte, hotărâtor, credinţa celor mai mulţi despre curajul femeii.
Aşa gândeam şi în clipa în care o domnişoară cu aerul de excesivă modestie a intrat pe uşă, recomandându-se sfios: “domnişoara Brăescu”.
Domnişoara Brăescu vorbeşte încet, liniştit, cu un frumos accent moldovenesc. Coboară doar dintr-o familie de săteni din ţinutul Tecuciului. Păstrează în voce, ca şi în toată înfăţişarea, o sfiiciune şi o modestie fermecătoare, în contrast izbitor cu îndrăzneala şi curajul pe care le manifestă în acele primejdioase coborâri cu paraşuta.
– Nu prea ştiu să povestesc atât de bine ca să pot întreţine cum se cuvine cititorii dv, spuse domnișoara Brăescu
Şi totuşi, povesteşte minunat, în cuvinte simple, dar mişcătoare.
Paraşutista noastră îşi povesteşte copilăria, viaţa şi greutăţile pe care le-a întâmpinat până ce şi-a putut lua, la Berlin, brevetul internaţional. Apoi greutăţile până ce a obţinut avionul cu care s-a putut urca până la şase mii de metri.
– Unii m-au considerat o excentrică, alţii poate chiar o nebună. Dar eu mi-am văzut de drumul pe care aveam să-mi găsesc idealul şi mulţumirea mea sufletească. N-am bătut recordul nici pentru glorie, nici pentru premii. Puteam să realizez acelaşi record în Apus sau în America, unde o asemenea realizare constituia evenimentul zilei. Dar am preferat să realizez aici în ţară, pe pământul ţării mele şi pentru numele nostru românesc. Nu ştiu dacă un record mondial feminin este o ispravă tocmai atât de mare precum spuneţi. Totuşi ne conferă un drept în concertul mondial al paraşutiştilor şi al sportivilor care trebuie să ne dea şi nouă, românilor, consideraţia meritată.
Domnișoara Brăescu îmi povesti apoi pasiunea pe care o avea din copilărie pentru aviaţie şi pentru contribuţia pe care o poate da femeia română în acest domeniu. Apoi istorisi împrejurările în care a putut bate recordul mondial:
“În Potezul 2,5 pe care-l conducea cu atâta pricepere locotenentul Papană am ajuns la 6.000 metri. Prin oglinda cu care puteam controla înălţimea, vedeam cum mă apropii de ţintă. N-aveam nici urmă de emoţie.
Doar bucurie — o bucurie imensă, dar stăpânită, pentru că cei mai mulţi îmi garantaseră că nu voi putea trece de patru mii de metri fără mască de oxigen. Chiar medicul care mă examinase înainte de plecare, după calculele aparatelor, îmi afirmase acelaşi lucru. Nu v-aş putea spune ce anume m-a îndemnat să nu ţin seama de asemenea recomandaţii; ceea ce ştiu sigur e faptul că o putere lăuntrică mă îndemna să trec graniţa pe care o stabiliseră oamenii…
Şi am trecut-o. Obişnuită să sar de la diferite înălţimi, nu mai aveam nici un fel de preocupare pentru aruncarea cu paraşuta, pentru că eram convinsă de reuşită… Mă preocupa mai mult să ating înălţimea şi de acolo, de la 6.000 de metri, să sar.
Locotenentul Papană întoarse capul și în momentul în care îmi făcu semn, eu eram pregătită să sar…
— Dar dacă aviatorul nu vă făcea semn, continuați ascensiunea?
— Nu. Săream în orice caz și oricum, pentru că atinsesem cei 6.000 de metri… Am sărit de pe avion, așa cum sar eu de obicei. Primii 50 de metri i-am parcurs cu paraşuta închisă… Dacă s-ar fi deschis la o distanţă şi mai mare ar fi fost şi mai bine…
— Nu vă era teamă ca nu cumva paraşuta să se defecteze şi…
—Câtuşi de puţin… Cu paraşuta “Heineke” n-aveam nicio teamă… În spaţiu, de-a lungul celor şase mii de metri, paraşuta trebuia să se deschidă.
— Şi totuşi dacă nu s-ar fi deschis?
— Muream! Atâta tot. Câţi n-au murit pentru asemenea idealuri? Apoi, viaţa preţuieşte mai mult decât idealul?
După vreo mie de metri au început balansurile, care păreau că mă frâng în două. Locotenentul Papană, care-mi supraveghea coborârea, după câte mi-a spus în urmă, a avut impresia că mi se întâmplase o nenorocire şi că nu mai eram decât un cadavru care plutea în aer.
Este drept că am suferit enorm având continuu vomitări, ameţeli şi o impresie de epuizare…
Am parcurs astfel cu balansuri, trecând prin numeroase “goluri de aer” până ce am ajuns la pământ. Când am căzut pe pământ, în mirişte, ştiam că sunt salvată… Extenuată, am cerut celor ce îmi venise în ajutor să mă lase să mă odihnesc așa cum căzusem.
După o jumătate de oră mi-am revenit şi cu acelaşi avion cu care făcusem ascensiunea m-am reîntors la Bucureşti.
— Şi ne-aţi putea spune ce planuri făuriţi pentru viitor?
— Să bat recordul mondial al bărbaţilor, care este de 7.800 m, deţinut astăzi de un căpitan american. Chiar zilele acestea voi cere permisiunea şi avionul să urc la 8.000 de metri şi sunt sigură că voi izbuti şi de această dată.
Am mulţumit domnișoarei Brăescu pentru cele povestite şi am felicitat-o din nou în numele revistei noastre”.
*** Ilustratiunea Română, octombrie 1931
Șapte ani mai târziu, deși era o celebritate internațională și o mândrie a aviației românești, Smaranda Brăescu se confrunta cu lipsa de susținere a autorităților românești.
“Pe unde a intrat fiinţa aceasta timidă ca un copil care se află înaintea noastră, lângă o masă de redacţie, neştiind ce să spună, neştiind cum să înceapă o conversaţie?
Nici pălărie, nici basc pe cap; părul lins, împărţit cuminte de o cărare, ca la şcolăriţe. Ochii mari şi umezi, obrajii ca de copil bosumflat.Cine-i puiul acesta de eschimos care stă în faţa noastră şi nu spune nimic? Într-un târziu, două cuvinte, ca un oftat:
— Smaranda Brăescu…
Şi, iată-ne acum, stând de vorbă omeneşte, simplu, fără ascunzişuri. Auzim o poveste mâhnită. Cuvintele se scutură ca frunzele toamnei…
Tristeţea Smarandei Brăescu este tristeţea tuturor zburătorilor cu aripi mari, dar peste care sacii cu plumb ai sărăciei atârnă greu şi îi împiedică să zboare. Smaranda Brăescu s-a pregătit de mult timp pentru un mare raid.
Un raid care să aducă glorie ţării. Smaranda Brăescu, elanul şi dârzenia ei, nu sunt puse pentru prima dată la încercare. Pumnul acesta de femeie a mai dovedit — cu prisosinţă — că nu jonglează cu cuvintele şi că priceperea şi sufletul ei ştiu să doboare magistral obstacolele. Să ne aducem aminte de ziua de 19 mai 1932 când, la San Francisco, în California, ghemul acesta de româncă a doborât — în admiraţia lumii întregi — recordul mondial în aruncarea cu paraşuta, lansându-se de la 7.500 de metri…
Să ne amintim de această uimitoare performanţă, — şi va fi destul pentru a putea cântări meritele Smarandei Brăescu.
Spuneam, mai sus, că aviatoarea noastră s-a pregătit de mult timp pentru un mare raid. Dacă pregătirea sufletească este perfectă, cea materială n-a putut fi încă desăvârşită. Motivul?
L-am mai amintit: sărăcia. Smaranda Brăescu a comandat, pentru atingerea visurilor ei de cucerire a văzduhului un avion “Messerschmidt Taifun” în Germania. Pentru achiziţionarea aparatului, a fost ajutată de ministerul Aerului şi de cel al Finanţelor.
– Domnul ministru Cancicov, ne spune Smaranda Brăescu, mi-a arătat multă înţelegere. Dar nu toţi oamenii sunt buni…
Aviatoarea apleacă ochii, apoi, ridicându-i cu sfiiciune:
– N-aş vrea să supăr pe nimeni. Am destui duşmani care vor să-mi pună beţe-n roate… Dar tare mi-e teamă că n-o să mai pot lua avionul. De unde-o să scot eu două sute cincizeci de mii de lei? Că atât îmi mai trebuie ca să achit complet avionul… Pe urmă, Smaranda Brăescu tace. Tăceri lungi, tăceri dureroase.
Şi, din nou, ca într-un vis, vocea aceea de copil mâhnit:
– Vine iarna şi ce mă fac? Ochii Smarandei Brăescu înoată în lacrimi.
Aviatoarea noastră ar vrea să întreprindă marele raid chiar în această toamnă. Fiecare zi trecută este, pentru Smaranda Brăescu, o durere în plus.
Şi, deodată, din pieptul tinerei aviatoare izbucneşte o frază, ca o ţâşnire de optimism. Un optimism, care este, însă, la rându-i — paradoxal — amestecat cu tristeţe:
– Ah, frumoasă e viaţa! Să ai doar atâţi bani ca să poţi zbura totdeauna!… Ce frumos e să zbori deasupra apei când e linişte… Şi ce rău e să mergi cu avionul peste ape când e ceaţă. Ţi se pare că te scufunzi!
Întreb:
— Nu ţi-e frică?
— Ba mi-e frică un pic… Mi-e frică. Dar mă rog lui Dumnezeu și trece. Mă rog lui Dumnezeu într-una.
Firul povestirii Smarandei Brăescu este arareori alb, arareori luminos. Cenuşiul şi negrul sunt culorile care îl străbat mai des.
– Când am cucerit recordul mondial de parașută, continuă aviatoarea, cei din România credeau că îmi dau bani cei din America, iar cei din America își închipuiau ca primesc bani de la guvernul român. Adevărul e că toate cheltuelile le-am suportat eu. Cum? Numai Dumnezeu știe. Câte piedici, Doamne! Atunci am cunoscut eu foamea…
Avionul cu care Smaranda Brăescu vrea să realizeze marele raid şi care se află, în clipele de faţa, într-un hangar din Germania, ameninţat să fie scos la licitaţie, poartă numele Marei Regine de curând plecată dintre noi.
– Avionul, întrebăm, are toate instalaţiile necesare?
– Nu le are pe toate, ne spune Smaranda Brăescu. N-am avut bani să le cumpăr pe toate. N-are, de pildă, instalaţie de radiotelegrafie. Dar o să zbor şi aşa. Nu trebuie să te pregăteşti totdeauna prea mult ca să faci un lucru de ispravă. Dacă voi putea să instalez pe bord măcar un aparat de radio, ca să primesc ştiri… Mi-aş pune un aparat de telefonie, dar costă prea mult: vreo 60.000 de lei… Dar o să zbor şi aşa!
Când spune: “o să zbor şi aşa”, vocea Smarandei Brăescu nu mai este de copil mâhnit, ci aproape bărbătească.
– Avionul pe care l-am comandat, ne informează Smaranda Brăescu, poartă numele Reginei Maria. Chiar Regina Maria mi-a îngăduit acest lucru. Ce Regină bună și ce păcat că nu mai este printre noi! Avea sufletul mare…
– Voi mai ajunge eu vreodată să zbor?, suspină trista noastră aviatoare. Ce mândră eram când zburam cu culorile noastre naţionale! Îmi spuneam: uite, aparatul ăsta este un petec de pământ al nostru, al României… Dar dacă n-o să mai pot zbura niciodată?
În clipa aceasta, la capătul înlăcrimatei spovedanii, Smaranda Brăescu pare un cocor pe ale cărui aripi toamna a aşternut nevăzute, dar copleşitoare greutăţi şi care nu ştie cum să facă şi în ce chip să se zbată, pentru a mai putea pluti pe apele cenului.
Unde este sufletul generos, unde sunt inimile fierbinţi care să ridice plumbul de pe aripile Smarandei Brăescu şi să le dea putinţa de a plana din nou — mândre şi argintate— în regatul nesfârşit al văzduhului, în lumea firească a ei?
*** Smaranda Brăescu plânge, Eugen Jebeleanu, România, septembrie 1938
Surse:
Ilustrațiunea română (1931, 1932)
Universul (1931)
România, Cuvântul (1938)
Dimineața (1934)
Puteți citi și:
