Amintiri neprețuite: Cei ce au avut privilegiul de a-l cunoaște pe George Enescu

Suita sătească a lui George Enescu

“Acum câteva zile, în timp ce Enescu repeta cu orchestra noua sa lucrare „Suita sătească”, nu resimţeam numai bucuria auditivă a muzicii, ci şi mulţumirea sufletească că această operă e zămislită de un Român. Suntem obişnuiţi să importăm capodoperele muzicale străine şi să le preţuim după valoarea lor. Dar nu ni se întâmplă prea des să ascultăm muzică românească, de o valoare excepţională, şi nici nu putem pretinde aşa ceva.

Şcoala noastră muzicală este prea tânără încă şi trebuie să fim mulţumiţi că ce a dat până acum, întrece cu mult mijlocia producţiei occidentale. Dar cu Enescu e altceva. El stă deasupra acestei şcoli, precum Eminescu se află deasupra şcolii literare româneşti. O nouă lucrare a lui Enescu este aşteptată cu înfrigurare, pentru că ea înfăţişează întotdeauna o altă latură necunoscută a sufletului acestui om.

De rândul acesta, în „Suita sătească”, Enescune descoperă un simţământ pe care în viaţa de toate zilele nu se sfieşte a-l mărturisi, dar pe care nu-l tradusese încă în muzică. E cunoscută veneraţia lui faţă de memoria părinţilor şi dragostea sa pentru locurile unde s-a născut şi a copilărit.

Cu nemărginită pietate, merge în fiecare an să-şi facă pelerinajul în fundul Moldovei, la mormintele celor iubiţi şi să-şi revadă peticul de pământ pe care l-a păstrat cu grele sacrificii. Nu putem şti de când i-a încolţit idea de a zugrăvi muzical aceste simţiminte. În orice caz, n-o putea plăsmui prea de timpuriu, pentru că amintirile copilăriei se cristalizează pe măsură ce înaintezi în viață şi că numai un om matur poate să le istorisească cu duh şi cu miez.

Enescu n-a scris până acum muzică descriptivă, afară de aceea pe care anumite situaţiuni din „Oedip” o cereau. Nici muzică cu program n-a compus, căci nu putem numi aşa Simfonia a treia, inspirată de durerile războiului. În „Suita sătească”, Enescu se îndepărtează oareşicum de muzica pură şi-şi croieşte drum nou spre muzica descriptivă. Şi trebuie să mărturisim că marele muzician a făcut o impresionantă demonstraţie în acest domeniu.

Pentru că descripţiile lui Enescu nu sunt un scop, ci un mijloc nou de a înveştmânta gândul muzical, care rămâne tot atât de nobil, poetic şi bogat ca în toate compoziţiile sale de până acum. Ce poate fi, de pildă, mai fermecător decât tema de inspiraţie românească din partea întâia a suitei, pe care Enescu o numeşte „Reînvierea câmpului”, cu neîntrerupta ţesătură contrapunctică ce ajută să întregească ideea de renaştere clocotitoare a naturii? Dar acel Scherzo burlesc, numit „Joc de copii”, în care mucoşii satului se hârjonesc pe toloacă cântând din muzicuţe, plesnind cu biciul, luându-se la trântă şi făcând ghiduşii, într-o atmosferă ce reaminteşte pe aceea din „Till Eulenspiegel” al lui Strauss, având totuşi o superioritate asupra acesteia prin instrumentaţia mai spumoasă şi mai colorată?

Dar, după părerea noastră, partea a treia — în care cu adevărat revin aducerile aminte ale casei părinteşti, ale visărilor din pridvor, cu ochii la cer, urmărind trecerea cocorilor în amurg şi ascultând clopotul bisericuţei din deal — este aceea care te mişcă şi te zguduie mai mult.

E un crâmpei de viaţă pe care muzica nicicând n-a ştiut s-o zugrăvească cu atâta simţire, cu atâta înţelegere, cu atâta noutate de nuanţă sonoră. Nu se pot tălmăci nici nobleţea cantilenei, nici meşteşugul cu care Enescu izbuteşte s-o treacă de la un instrument la altul sub formă de canon sau de imitaţie.

Nu se poate tălmăci simţământul de „necunoscut” pe care îl redă sonoritatea, neauzită încă, de îmbinare a trei tromboni şi patru trompete, ce atacă în surdină şi vibrate note alăturate, — sonoritate ce imită croncănitul ciorilor şi zborul îndepărtat al păsărilor călătoare. Nu se poate tălmăci prin cuvinte nici felul cum înţelege Enescu să traducă în orchestră căderea serii peste satul ce se pregăteşte de odihnă. Trebuie să asculţi şi să reasculţi acest miraculos tablou, unic în literatura muzicală.

Partea a patra, „Pârău sub lună”, nu este mai puţin uluitoare ca freamăt sonor şi ca gingăşie poetică. Ea te transpune în lumea basmelor cu iele şi cu licurici.

În sfârşit, „dansul rustic” cu care se încheie noua Suită a lui Enescu se caracterizează prin noutatea formei. Jocul ţărănesc, românesc ce se aude la început capătă diferite schimbări ritmice ce parcă-l transforma în dansuri occidentale, pentru că la sfârşit să revină amplificat la starea lui originală.

Noua lucrare a lui Enescu întregeşte bogata-i producţie. O întregeşte prin maturitatea concepţiei artistice, prin desăvârşita stăpânire a meşteşugului muzical, prin simţire rafinată, prin prodigioasa instrumentaţie şi noutatea ei. E o lucrare ce intră fără prihană în literatura muzicală universală, şi care va rămânea neclintită în repertoriul marilor orchestra”.

*** Mihail Jora, Radio-Adevărul, noiembrie 1939

George Enescu și munca

“S-a spus şi s-a scris în nenumărate rânduri că George Enescu este fără îndoială exemplul celei mai extraordinare şi mai complexe organizaţiuni muzicale a timpului de faţă; că această multilateralitate a geniului său se traduce prin manifestări deopotrivă de însemnate şi de desăvârşire, fie pe tărâmul execuţiei, fie pe acela al creaţiei muzicale; s-a mai spus deasemeni că apariţia neaşteptată a lui Enescu în muzica românească răstoarnă toate legile unei evoluţii normale, prin faptul că geniul lui apare fără să fi avut precursori şi fără ca poporul român să fi cunoscut vreo tradiţie muzicală, nu seculară, dar nici măcar de câteva decenii.

Nu s-a vorbit însă destul despre uriaşa putere de muncă a lui Enescu. Cultul muncii este atât de adânc sădit în sufletul marelui muzician, încât munca constitue la dânsul unica ţintă şi plăcere a vieţii. Fără această muncă intensă şi încordată, zilnic susţinută şi întreţinută, viaţa n-ar mai avea nici un rost.

A dobândi o virtuozitate strălucitoare, ca aceea pe care o posedă Maestrul, a crea adevărate capodopere muzicale ca cele trei Simfonii, cele trei Suite de orchestră, ca dixtuorul sau ca monumentul „Oedip”, a colinda Universul întreg spre a propovădui arta sa minunată, înseamnă o putere neobișnuită de muncă fără preget, un nesecat izvor de energie vitală, un admirabil exemplu de stăruinţă şi de răbdare.

Cei ce au avut fericirea să cunoască mai de aproape pe Maestru au avut, nu o dată, prilejul să vadă pe Enescu coborând din tren după o noapte nedormită venind în faţa orchestrei spre a repeta un concert simfonic, pentru că apoi în după amiaza aceleiaşi zile să repete cu un pianist concertul de sonate pe care-l execută seara în faţa publicului.

Şi de foarte multe ori ziua pentru el nu se termina aci, căci Enescu, în loc să se odihnească după efortul făcut, îşi relua locul la masa de lucru, în faţa unei partiţiuni, lucrând până în zori la vreo compoziţie începută. Enescu nu ştie ce înseamnă a-şi cruţa forţele pe care le cheltuieşte din belşug, iar faptul că ocupaţiile sale sunt atât de multiple şi de variate face ca oboseala să nu fie câtuşi de puţin resimţită.

Enescu a scris cândva: „Să te odihneşti de muncă prin muncă. Muncă liberă, ordonată şi armonioasă funcţionare a nobilelor facultăţi, întreţinute mlădioase şi fecunde printr-un exerciţiu continuu, liniştit izvor de fericire”.

Puterea de muncă a lui Enescu, energia pe care o desfăşoară cu atâta stăruinţă, sunt, pentru contemporani, pilde vii de ceea ce poate realiza geniul unit cu munca tenace și continua”.

*** Alfred Alessandrescu, Radio-Adevěrul, noiembrie 1939

Un glas din nevăzut

“Mi se face suprema cinste de a fi rugat să scriu aici şi eu despre George Enescu câteva rânduri… câteva pagini care ar putea lua proporţia unor tot atâtea volume.

Şi mare mi-i perplexitatea.

Despre dânsul, să împânzească alţii lumea cu volume şi volume, referitoare la multele feluri de manifestare a geniului lui: alţii, spirite mai răscolitoare, inimi mai generoase, minţi mai puternice, s-o facă… Deşi, la vreo ocazie, de el vorbit-am şi eu cum poate nimeni altul n-a făcut-o. Dar eu voi tăcea.

Vreţi să ştiţi şi de la mine cine-i acest Enescu al nostru, al tuturora, al lumii, al lui Dumnezeu? Chiar de vă voi spune-o, n-o veţi şti: el e Enescu al meu.

O ştie el însuşi oare? Ştie el cât l-am înţeles eu pe dânsul? Şi cât pe mine înţelesu-m-a şi el?

În decurs de peste trei decenii, nouri au putut să se adune între noi; au fost ei, nourii, aduşi de vânturi rele. Dar tot de atâtea ori s-au risipit. Am fost sortiţi să ne învăluie aceleaşi statornice văpăi de soare…

Şi laudele mele nu vor putea întrece pe ale altora, nici ţinerile de rău să-i clintească vajnica putere de viaţă sau vraja făuritoare. De aceea nimeni nu va găsi în aceste rânduri ceea ce fiecare poate fi așteptând în ascunzişurile socotelilor sale. Și de aceea am spus că sunt perplex. Căci, mai apoi,nu fac nimic din obligație pentru nimeni. Îmi ajunge obligația față de mine și de acela ce sălășluiește-n mine.

Şi mă smulg dintr-un alunecuş prăpăstios. Nu mai ştiu nimic. Şi nici nu vreau să ştiu dacă Enescu e al lui Dumnezeu, al lumii sau al vostru. El e Enescu al meu”.

*** Dimitrie Cuclin, Radio-Adevărul, noiembrie 1939

Maestrul

“Admiraţia pe care o port maestrului George Enescu se nuanțează cu aspect rar. Compozitorul, dirijorul şi virtuosul Enescu reprezintă în muzica contemporană un fenomen real.

Memoria sa prodigioasă înregistrează fără scădere şi defecţiune partiţiile, toate contururile melodice ca într-o enciclopedie vie si vibrantă.

În anul 1919, i-am trimis una din primele mele compoziţii, o partitură de orchestră. Vremea a trecut şi uitasem eu însumi cele ce scrisesem. În anul 1917, stând alături de George Enescu la o masa, Maestrul se apleacă la urechea mea şi-mi fredonează câteva fraze muzicale, întrebându-mă:

– Ştii de unde sunt astea?

– Nu, îi răspunsei sincer.

– Cum? Nu-ţi aduci aminte? Sunt din compoziţia dumitale pe care mi-ai trimis-o acum opt ani.

Toţi cei ce l-au apropiat pe George Enescu pot povesti aspecte similare ale memoriei surprinzătoare cu care e înzestrat. Prin spiritul său muzical atât de vast, prin entuziasmul cu care ajută, sfătuieşte şi încurajează pe tinerii compozitori români, George Enescu e pentru ţara noastră cea mai legitimă mândrie, cea mai scumpă nădejde şi cea mai superbă întrupare a geniului românesc”.

*** Ionel Perlea, Radio-Adevărul, noiembrie 1939

Un mare arhitect al armoniilor sonore

“George Enescu la pupitru de dirijor ne dovedeşte astăzi că vioara care se exprimă numai în monolog, prin urmare la singular, este un instrument prea sărac pentru el şi că orchestra este demnă de a răspunde bogăţiei talentului său. Arta lui Enescu cuprinde realizarea în spaţiu a masselor sonore în felul în care un mare arhitect armonizează alternanţele verticalei şi pătrunde cu intuiţie genială până la miezul mişcării sonore, reţinând astfel din fluiditatea expresiei ceea ce va rămânea permanent în amintirea ascultătorului. Această facultate de rezonanţă este semnul cel mai valabil al artei sale.

Tot prin ecoul interior pe care-l prinde în taina creaţiei, maestrul poate să transpună o impresie plastică, o vibraţie sufletească în cuvântul abstract al undelor. Metoda lui este o epuraţie care merge până la hotarul caracterizării muzicale şi se înrudeşte cu simplificările artei vechi din Extremul Orient: galbul unui vas chinezesc poate stârni noţiunea de ură, o linie subţire în aurul unui Kakémono — certitudinea vieţii de apoi…

Va reuşi George Enescu stilul subtil în care fiecare clipă îi cere o concentrare de alchimist? Opera „Oedip“ înfăţişează problema în toată complexitatea ei şi, după spusele cunoscătorilor care au auzit-o, o rezolvă. „Suita Ţărănească” executată la Filarmonică acum câteva zile îndrăzneşte o deplasare a conceptului muzical romantic şi ne deschide un orizont nou. Ce formă va căpăta arta lui Enescupe acest plan necunoscut? În aşteptare, elementul de emoţie reprezintă încrederea. Aşteptăm cu emoţie…”

*** Cella Delavrancea

 

Închinare lui George Enescu

“Oricând, o revenire printre noi a marelui George Enescu este o sărbătoare aleasă nu numai pentru desfătarea noastră artistică, dar şi pentru mândria noastră naţională. Sufletul românesc n-a cunoscut niciodată un ambasador cultural cu mai înalt prestigiu şi un tălmăcitor mai adânc al marilor şi eternelor sale frumuseţi decât acest fiu al Moldovei care, de-a lungul strălucitei sale cariere, a crescut deopotrivă ca artist universal şi ca Român. Ne închinăm adânc în faţa geniului său cuprinzător şi a inimii sale calde…”

*** Ion Marin Sadoveanu

Amintiri despre George Enescu

“L-am cunoscut acum 32 de ani, în Paris. Tânăr student, avid de omni re scibili, urmăream, cu toată neoboseala vârstei, conferinţele, teatrele, concertele. În sala Erard, l-am auzit pentru întâia oară pe George Enescu.

Pe vremea aceea, trimiteam săptămânal unui cotidian din Bucureşti cronici pariziene. Cursul lui Henri Bergson de la College de France, timp de doi ani, se găseşte şi azi rezumat în coloanele acelui ziar.

Am scris despre concertele lui Enescu câteva cronici pătrunse de un entuziasm care nu depăşea realitatea fenomenului muzical despre care vorbeam. George Enescu mi-a trimis o scrisoare mişcătoare, care mi-a rămas tot atât de scumpă şi nepreţuită până azi. Îmi spunea, între altele, că n-o să uite niciodată că i-am fost „un ami de la première heure!”

Sora mea, care lua lecţii de pian cu Duvernoy şi cu Moszkovsky, a început să ia lecţii de stil muzical cu George Enescu. La dânsul acasă sau la d-na Brăiloiu, am avut prilejul să-l cunosc mai de aproape.

Dacă epitetul de „geniu” se poate dărui, fără teamă de exagerare, contemporanilor, George Enescu face fără îndoială parte dintre acei happy few care îl merită.

Universul muzical e stăpânit de Enescu cu virtuozităţi de vrac şi cu miracole de ubicuitate. Odată, după prima audiţie a Simfoniei domestice de Richard Strauss, la concertele Colonne, un grup de melomani întruniţi la doamna Brăiloiu am ascultat cu uimire cum Enescu reproducea la pian, din memorie, pasagii tumultoase şi vaste din Simfonia cântată pentru întâia dată în Paris, cu două ceasuri mai devreme.

Românii care-i urmăream concertele şi recitalurile eram pătrunşi de cea mai ferventă mândrie când constatam că Simfonia spaniolă, cântată în aceeaşi zi la Colonne şi la salle Gaveau de către Huberman şi de Enescu, era mai strălucit interpretată de compatriotul nostru, şi când ne convingeam că interpretarea clasică a lui Fritz Kreisler nu atingea înălţimile transcendente unde ajungea Enescu când cânta concertul în re de Beethoven.

Mintea lui Enescu e calchiată după verva şi puterea lui de creaţie muzicală. Notele, ca şi cuvintele, produc la dânsul, prin magii subterane şi instantanee, cele mai uluitoare asociaţii sonore şi verbale. Vesel, spiritual, el cultivă cu îndemânare fulgerătoare jocul de cuvinte. Prietenul Nona Ottescu îşi aminteşte, cred, de un drum Sinaia-Bucureşti făcut împreună cu Enescu acum câţiva ani, când, timp de trei ore, întregul vocabular a fost pus la contribuţie de noi în slujba unor jocuri de cuvinte continuate fără răgaz.

Acum câtăva vreme, George Enescu îmi telefonează că ar vrea, după ce termină Oedip, să scrie două opere româneşti pe textele pieselor mele – „Făt Frumos” şi „Păcală”. Am stat vreo două seri împreună, reducând textul la dimensiunile necesare. Nu ştiu când vor fi scrise operele, dar păstrez în suflet, ca o mulţumire rară, preferinţa pe care a dat-o Maestrul lucrărilor mele.”

*** Horia Furtună

Cu George Enescu în provincie

“Puţine rânduri, în modeste expresii, despre mărunte şi neuitate întâmplări din viaţa marelui Enescu! Neobosit, de ani de zile, maestrul colindă oraşele şi târgurile româneşti, unde până şi ultimul Român umil a simţit magia persoanei lui, adormind suferinţele şi îndulcind amarul celor necăjiţi cu harul dumnezeesc al artei sale.

În peregrinările maestrului prin țară, înalt rol de misionar al artei, norocul mi-a hărăzit ocazia, câteodată, să-l întovărășesc. În tren, în trăsură (Enescu este adversarul caroseriilor moderne ale automobilelor, unde uneori își sacrifică câte un nasture de la palton), la restaurant (e maestru în alegerea mâncărurilor), în hoteluri şi în întunecoase hanuri de provincie, apariţia chipului său frumos şi bun e o rază de lumină.

La Iaşi, birjarul, ducându-l la gară, îi spune „Săru’ mâna, D-le profesori”; conductorul trenului îi apără liniştea şi somnul închizându-i compartimentul; studenţimea îl ridică pe braţe, copiii îl primesc la gară cu flori, cântece şi muzică militară, mulţimea anonimă îşi scoate pălăria în faţa lui; femeile se ridică şi-i cedează locul (n-a acceptat, fireşte, niciodată această invitaţie); oficialitatea îi ţine discursuri şi armata îi dă onorurile.

Respectul pentru muzică şi muncă, iată ce-a izbutit să realizeze în ţara noastră George Enescu!

Dumnezeu să ni-l păstreze!”

*** L. Filionescu

 

Cu maestrul Enescu în turneu

“Trenul stopează în gara cu peronul înţesat. Se aud din toate părţile strigăte şi vociferări. Călătorii scot capete buimăcite pe la ferestre. Doi bărbaţi, unul mai înalt şi altul mai scund, îşi părăsesc tacticoşi locurile ocupate într-un compartiment de clasa II-a şi se silesc să-şi facă loc prin culoarul înţesat. Numai cu multă greutate, luptând cu nesimţirea celor de pe culoar care se uită pe ferestre, cei doi bărbaţi, însoţiţi de oarecare bagaj nu prea arătos, ajung până la scara vagonului.

Mulţimea de pe peron izbucneşte în urale: „Trăiască maestrul Enescu!” Cei de pe culoarul trenului rămân paf.

— Ăsta e Enescu, domnule, aşa e!

— Cum n-am observat, frate?

Acei care au avut onoarea să călătorească în acelaşi compartiment cu maestrul Enescu se simt mândri, având impresia că manifestaţia e făcută oarecum şi pentru ei. Rapidul se pune în mişcare şi, pe peron, un tânăr cu un buchet de flori în mână urează Maestrului bun sosit în urbea respectivă.

Maestrul, ţinând în mâna dreaptă un geamantanaş şi în cea stângă pălăria, ascultă, puţin aplecat înspre dreapta, cuvintele de bun sosit. Ai impresia că-şi dă toate silinţele să ocupe în spaţiu un loc cât mai mic, ascultând cu aerul resemnat al unui condamnat, care-şi scontează sentinţa. Din când în când tresare, de parc-ar vrea să spună ceva, dar îşi ia seama. Odată cuvântarea de bun sosit sfârşită, cei de pe peron se îndeasă ca la urs.

Luat mai mult pe sus, Maestrul este aşezat într-o trăsură ca vai de ea, aşa cum sunt mai toate în provincie, şi e purtat până la hotel ca un trofeu. Şi urbea respectivă îşi recapătă, deocamdată, liniştea. La prânz, clienţii restaurantului, becheri cu ticuri, oameni puşi la dietă, pentru care birtaşul găteşte „special”, voiajori amărâţi că n-au vândut nici măcar cât le trebuie pentru masă privesc, cu interes, la omul cu ochi de copil speriat şi cu aer de fată mare, scoasă pentru prima oară în lume, care îmbucă tacticos, absent la tot ce se produce în jurul lui.

Unul care nu poate să-şi înfrâneze curiozitatea bate nervos în tăblia mesei. Chelnerul vine şi întreabă profesional:

— Să v-aduc şniţelul?

— Nu, mai stau puţin, ia spune-mi, cine e domnul care stă la masa din colţ cu domnul ăla căruntu’?!

Ruşinat că nu poate să dea un răspuns prompt, chelnerul spune:

—Staţi să-l întreb pe patron. Şi, după câteva minute, vine şi şopteşte la urechea clientului curios:

— E domnu’ Enescu, care dă concert astă seară, cu impresarul Cohen. — Ah, e George Enescu, completează, cult, clientul. Ei, şi ce-a comandat?

„Flateur”, chelnerul răspunde:

—Păi ca şi ‘mneata: două ochiuri, un şniţel şi un compot.

Zâmbind vădit satisfăcut de această coincidenţă de gusturi, curiosul continuă să-şi citească ziarul, „ediţia de provincie”.

Seara, asistenţa de la concert cere repetarea fiecărei bucăţi, iar Maestrul se supune cu resemnare. Pe scenă năpădesc zeci de admiratori solicitând autografe. Neavând încotro, virtuosul se execută cu răbdarea unui individ care semnează în continuu cecuri, fără să mai ştie dacă are sau nu acoperire.

A doua zi, cu noaptea în cap, când George Enescu îşi face apariţia în gară, e întâmpinat de demoazele melomane care cântă Liszt la piane dezacordate împodobite cu braţe în care ard lumânări colorate, ca la pomul de Crăciun, şi care se uită la el ca la o cireaşă coaptă.

Maestrul nu poate rezista solicitărilor şi, ca un resemnat care-şi dă seama că aşa i-a fost soarta, semnează, semnează şi semnează la autografe, cu stilourile solicitatorilor. Trenul se pune în mişcare. Demoazelele flutură batiste, ținând într-o mână autografele, ca pe niște ouă răscoapte. Maestrul ațipește într-un loc de clasa a doua…”

*** Ioan Massoff, Realitatea Ilustrata, 1936