“Bilete de papagal”, povestea spusă de Tudor Arghezi

“Direcţia revistei “Argeş” mi-a propus intercalarea în coloanele ei a minusculului meu ziar cotidian “Bilete de papagal” apărut acum 40 de ani 500 de zile în şir, în răspăr cu timpul şi năravurile de atunci. Dacă acelaşi lucru poate fi încercat de două ori — Non bis in idem — vom încerca, dacă e cu putinţă, să reluăm şi diapazonul de acolo de unde l-am lăsat. Dar să încercăm şi altceva, să povestim cum a luat viaţă publicaţia de atunci, şi să definim publicaţia de azi.

O revistă, cum i se spune azi, e tot un ziar care însă nu apare în toate zilele săptămînii.

Cu deosebiri şi diferenţe. Ziarul e mai mult făcut, revista fiind mai mult scrisă, cu toate că mândria autoadmiraţiei de “scriitori” astfel calificaţi în calitate de membri în registrul Uniunii pretinde ca ziarul profesional să-i fie inferior şi subaltern revistei, ca şi cum nu le întocmeşte acelaşi condei cu cerneala-n el sau în călimară.

E drept că materia ziarului o dau în mare parte informaţiile şi telegraful, care nu gândeşte, pe când materialele de revistă cer nişte răgaz şi o masă pentru coate, dacă nu şi pentru scris altcumva.

La Piteşti apare dintr-o foarte atentă iniţiativă revista “Argeş”, cu numele semnificativ. Odinioară, la Curtea de Argeş ieşea zilnic o Gazetă a țăranilor, scoasă de redactorul ei, Valescu. Foaia lui era imprimată la o maşină învârtită penibil cu braţele ostenite ale câte unui sătean, conştiente că premerg mişcărilor ţărăneşti şi apogeului lor, Răscoalele din 1907 (ne simţim istoriceşte obligaţi să scrim răscoală cu literă mare).

Adevărul, cât de cât, este că în oricare centru urban mai mare sau mai mic s-a ivit câte o elită intelectuală. Că în loc să caşte la cafeneaua locală dinaintea unei ceşti ocolite de muşte, iniţiativa îi dă o preocupare şi un ferment, ceea ce l-a hotărât acum vreo 40 de ani şi pe semnatarul prezentelor opinii să scoată o minusculă foaie zilnică, “Bilete de papagal”.

Intrarea unui crâmpei de hârtie nereglementat în presa cotidiană merită să fie povestită.

Ziarele epocii, de formatul mare preferat pe atunci, ieşeau în câte 20 şi mai multe pagini, foarte întrebuinţate la împachetat. Într-un număr de gazetă puteau încăpea comod înfăşurate două perechi de galoşi şi două de ghete cel puţin. Ziarele se vindeau cu 25 de bani exemplarul şi de scris erau — vai! — scrise prost.

Fiecare partid conservator, demi-conservator, liberal-conservator sau chiar — aoleu! — conservator-democrat, îşi avea ziarele proprii şi injuriile se întreceau cu şantajul. Se ştie ce este un şantaj: atac la punga unui negustor.

O bancă nouă din Bucureşti cu firma nemaipomenită de Româno-Africană, condusă de un grup de aventurieri internaţionali (un francez cu numele sacerdotal Vicaire, un fost mare demnitar rus şi câţiva autohtoni gură-cască) aveau o serie de întreprinderi şi simili-întreprinderi, nişte sonde moarte, o fabrică de carton asfaltat în agonie şi… o tipografie. Câţiva visători de capitaluri personale digeraseră depunerile acţionarilor la tipografie, convinşi că se vor procopsi ştiinţific subit “sub semnul lui Hypocrat” şi vândură instalaţia — un local cu firmă, românilor africani.

Cumnatul meu, colonelul Felix, cavaler al ordinului Mihai Viteazul, ilustrat la Mărăşeşti, în şomaj civil, fusese rugat să ia direcţia tipografiei, dar puţin în curent cu meseria, după câteva silinţe m-a pus în locul lui şi am luat în primire atelierul cu 50 de lucrători, cu asigurarea că Banca va pune la dispoziţia tiparului un capital de editură.

La experienţă, Banca nu s-a simţit datoare nici să plătească sâmbăta lucrătorii. Tipografia se descompunea deasupra unei prăpăstii de milioane furate ale depunătorilor iniţiali.

Trebuia făcut ceva şi am scos o foaie zilnică de format derizoriu, a opta parte dintr-un ziar comun, cu preocuparea aproape aceeaşi, cu gândul din care a pornit şi iniţiativa actuală, de a stârni o mişcare mai presus de interesele imediate şi de a provoca la lucru condeiele unui tineret local fără publicitate.

Stupefacţie! Preţul de vînzare – 2 lei. Tirajul, zece mii de exemplare, menţinut până la dispariţie, când în format săptămânal de revistă, unul din dictatorii guvernului, arborând fracul şi jobenul cenuşiu, un moment la modă prin părţile Europei, l-a confiscat. Agenţii poliţiei, neştiind despre ce era vorba, cereau la chioşcuri “papagali” şi incidentele cu chioşcarii, terminate uneori cu palme şi bătaie, se repetau la toate chioşcurile de tutun şi imprimate.

“Biletele” prinseseră bine şi toate marile cotidiene, în care cititorii nu găseau nimic, s-au asociat împotriva micului duşman care se comporta fără voia lui ca fabulosul peşte sfredel cunoscut din ihtiologie. Lăsându-se înghiţit de balenă, invizibilul adversar străpungea burta colosului marin lăsat în nesimţire”.

*** Tudor Arghezi, “Argeş” — nr. 2, iulie 1940

Primul număr al „Biletelor de papagal” are data 2 februarie 1928. Format 12X31 cm, în 4 pagini, zilnic. Directorul se prezintă cititorilor: „Un ziar atât de mic n-a mai apărut niciodată, nici la furnici. Neavând ziarul mare, în care să scrie nerozii importante, redactorul acestei foi de ţigare dă la lumină mai puţin decât o fiţuică şi se mărgineşte să publice crâmpeie surâzătoare. Idealul lui nu era de altfel decât să realizeze în universul hârtiei tipărite un echivalent al puricelui din lumea de carne şi oase. Un purice nervos, dotat cu o remarcabilă natură de inspector general, aţâţat de o iniţiativă şi o ipoteză nouă la fiecare săritură şi zigzag, este orişicum o creaţiune catalogată în albumul ilustrat al lucrurilor făcute de Dumnezeu, în ziua lui a şaptea, de odihnă […]. Înfiinţând un bilet de papagal fără flaşnetă, ne-am gândit să satisfacem cu acest cuvînt numai firma: puricele rămâne capitalul”.

În formatul respectiv, „Biletele de papagal” au fost tipărite zi de zi, până pe 30 iunie 1929, când scriitorul scrie în tableta de pe pagina întâi: „Neputând să-şi distribuie timpul suficient, dl. Tudor Arghezi îşi roagă cititorii să binevoiască să-i acorde o vacanţă, destinată unui supliment de lucru.

Vacanţa a durat până pe 15 iulie 1930, când „Bilete de papagal” s-a prezentat din nou cititorilor, cu numărul 461. Avea un format mai scurt cu trei centimetri și a apărut săptămânal, până pe 5 octombrie 1930.

Printre colaboratorii revistei “Bilete de papagal” din perioada 1928—1930 se numără Gala Galaction, Mihail Sadoveanu, Otilia Cazimir, Jean Bart, Ionel Teodoreanu, Adrian Maniu, G. Topârceanu, Demostene Botez, Paul Zarifopol, B. Fundoianu, N. Davidescu, Alexandru Sahia, George Lesnea.

La numărul 477 a intervenit o nouă vacanță, mai lungă, iar revista va reapărea pe 7 iunie 1937, cu numărul 478, în format de cărticică, 20 de pagini de format 12X19 cm. După 32 de numere, nedatate, apărute neregulat, în 1938 cărticica a dispărut din nou de pe piață.

Ultima apariţie a „Biletelor de papagal” a fost în perioada 30 noiembrie 1944 — 12 februarie 1945, cotidian de format mare, în numai 2 pagini, purtând detaliile: Anul XVI (în 1944) şi apoi Anul XVII (în 1945). În total au fost tipărite 48 de numere, fiecare dintre ele având pe prima pagină Tableta directorului.

Din carnetul unui papagal: Trăim în sihăstrie: fiecare în schitul lui, fiecare pe flaşneta lui.

Dacă cineva te trage de fulgi, loveşte-l cu ciocul. Dacă te mângâie, fii cu băgare de seamă. Dacă îţi dă seminţe, asigură-te că nu sunt goale.

Din carnetul unui viitor bărbat de stat, vârsta nu se socoteşte nici cu numărul anilor, nici cu al firelor din barbă. Vocaţia sau vine cu biberonul, sau să nu o mai aştepţi.

T. A., “Bilete de papagal”, nr. 8, 10 februarie 1928