Născut pe 25 decembrie 1642 în satul Woolsthorpe din sud-estul Angliei, Isaac Newton a fost fiul unui mic fermier (tatăl a murit înainte de venirea lui pe lume), până la vârsta de 12 ani a studiat acasă, apoi a fost înscris la Școala Regală din orășelul Grantham, unde a fost un elev de nivel mediu. Fire retrasă și meditativă, fără prieteni apropiați, Newton nu lua parte la năzdrăvăniile colegilor săi, preferând să trăiască singuratic, rezolvând probleme și construind jucării mecanice sau desenând. Făcea mori de apă, ceasornice de soare și de apă, cărucioare mecanice, uneori lansa noaptea zmee de care atârna felinare de hârtie colorată, răspândind în același timp, în glumă, zvonul că a apărut o nouă cometă.
În anul 1661, tânărul Newton a intrat la Universitatea din Cambridge, unde a studiat matematica și astronomia, limbile vechi și teologia, iar mai târziu și optica. În numai câțiva ani, studentul Isaac Newton s-a transformat într-un savant cu cunoștințe profunde, înzestrat cu o capacitate de cercetare nemaicunoscută. Renumele lui a devenit atât de mare, încât vestitul profesor și fizician Barrow s-a retras înainte de vreme de la catedră, pentru a-i permite lui Newton să profeseze mai repede. Acest lucru se întâmpla în anul 1669, când Newton avea 27 de ani.
An după an, după ce a devenit profesor universitar, tânărul savant a devenit tot cunoscut. Puțini oameni s-au bucurat în timpul vieții de o faimă atât de mare ca aceea a lui… “Nimeni nu va mai atinge gloria lui Newton, a spus mai târziu marele matematician și astronom Lagrange, deoarece nu mai există o altă lume de descoperit”.
Din anul 1703 și până la moarte, Newton a fost președintele Societății Regale Britanice, iar în 1705 a obținut titlul de nobil, acordat pentru prima dată unui om de știință.
În 1699, a plecat de la Cambridge, obținând funcția de director al monetăriei; peste doi ani, a renunțat definitiv la catedra universitară. Întreaga lui existență a fost considerată, din exterior, monotonă. Nu a fost căsătorit, nu a călătorit niciodată dincolo de regiunea natală și de cea a Londrei și Cambridge-ului, nu-și permitea odihna și, după cum avea să mărturisească, și-a datorat succesul numai muncii și gândirii răbdătoare”.
Isaac Newton a murit pe 20 martie 1727, înconjurat de admirația lumii întregi. Scriitorul și filosoful francez Voltaire, care se afla la Londra în perioada funeraliilor lui, consemna că savantul „nu a fost niciodată sensibil la vreo pasiune, nu era supus slăbiciunilor obișnuite ale oamenilor și nu a avut nicio relație cu femeile, un aspect care mi-a fost confirmat de medicul și chirurgul care l-au îngrijit în ultimele sale clipe…”
Există o credință larg răspândită conform căreia Newton a murit virgin, iar unii scriitori, precum matematicianul Charles Hutton, au avansat ideea că a fost homosexual.
Newton a avut o relație de prietenie strânsă cu matematicianul elvețian Nicolas Fatio de Duillier, pe care l-a întâlnit la Londra în jurul anului 1689. Relația lor s-a încheiat brusc și inexplicabil în 1693 și în acea perioadă Newton a suferit o cădere nervoasă, manifestată prin trimiterea unor scrisori acuzatoare bizare prietenilor săi, Samuel Pepys și John Locke. Într-o notiță adresată lui Locke, îl acuza că a încercat să-l „implice” cu „femei și prin alte mijloace”.
Marele savant a excelat în toate domeniile matematicii – aritmetică, algebră, trigonometrie, geometrie analitică, dar cea mai însemnată operă a sa a fost descoperirea calculului infinitezimal, fără care știința și tehnica modernă nu ar fi ceea ce sunt astăzi. În fizică, Newton a fost un cercetător fără seamăn în privința procedeelor aplicate pentru a ajunge la cele mai precise rezultate. Era, de altfel, un mecanic foarte iscusit, constructor de aparate de precizie, șlefuitor de sticle, turnător de metale. Nu există ramură a fizicii în care Newton să nu fi lăsat lucrări de seamă, cele mai importante fiind din domeniul opticii.
După mai bine de 20 de ani de studii și tot atâția de așteptare, a tipărit în 1704 vestita sa lucrare: “Optica sau tratat despre reflexiile, refracțiile, devierile și culorile luminii”. Newton s-a ocupat, de asemenea, de chimie și metalurgie; manuscrisele lui din aceste domenii cuprind câteva mii de pagini. De altfel, ideile lui asupra atracției ca bază a afinității chimice au determinat dezvoltarea gândirii teoretice în chimie până în zilele noastre.
Opera lui principală rămâne însă „Principiile matematice ale filozofiei naturale”, scrisă în limba latină și tipărită în 1687. În secolul al XVII-lea, “filozofia naturală” cuprindea științele concrete, fizica, mecanica, hidraulica, iar în lucrare Newton, cu o putere de sinteză uimitoare, a adunat toate cunoștințele despre mecanică risipite pe tot globul și a strâns într-un ansamblu unitar tot ceea ce creaseră cei mai mari gânditori de până atunci, elaborând mecanica rațională, mecanica generală și mecanica cerească. Principiile de mecanică care se învață astăzi în școli și care stau la baza mecanicii practice, a rezistenței materialelor, a hidrodinamicii, a aerodinamicii sunt cele stabilite de Newton.
Merită să amintim modul în care Isaac Newton a ajuns, la vârsta de doar 24 de ani, să descopere legea de bază care guvernează mișcările corpurilor cerești, celebra lege a gravitației universale. Iată ce spunea Stukeley, care i-a fost contemporan: “…Am trecut apoi în grădină să bem ceaiul, la umbra unor meri; eram numai noi doi. Printre altele, sir Isaac mi-a spus că el se află exact în aceleași împrejurări ca atunci când i-a venit pentru prima oară ideea despre gravitație. Ea a fost provocată de căderea unui măr, pe când el (sir Isaac) ședea cufundat în gândurile sale. De ce mărul cade totodeauna vertical, s-a gândit în sinea lui, de ce nu și lateral, ci totodeauna spre centrul pământului. Trebuie să existe o forță de atracție în materia concentrată în centrul pământului. Dacă o materie atrage în așa fel o altă materie, trebuie să existe o proporționalitate față de cantitatea ei. De aceea mărul atrage pământul tot așa cum pământul atrage mărul. Trebuie să existe, deci, o forță analoagă aceleia pe care o numim gravitate și care se întinde în întreg universul”.
În 1727, când a murit, atât prietenii săi, cât și oamenii de știință s-au interesat de biblioteca marelui dispărut, dar toate cercetările au rămas fără rezultat, pentru că faimoasa bibliotecă nu a fost de găsit nicăeri.
“Nici chiar premiul de 500 de funzi pe care l-a propus unul din admiratorii lui Newton nu a fost în stare să scoată la iveală prețioasele volume. Biblioteca lui era alcătuită din 1870 de volume. El a dăruit însă, o bună parte din cărți, în viață fiind încă, diferitelor societăți științifice, printre care și Societății Regale. La moartea lui, după aprecierile prietenilor, biblioteca trebuia să se mai compună din vreo 800 de exemplare…”
În 1929, maiorul Willamil, un mare colecționar de cărți, a găsit într-un orășel din Gloucester Air, Cirencester, aruncate într-un colț al prăvăliei unui anticar, toate cele 800 de volume care lipseau din biblioteca lui Newton.
Willamis a găsit și catalogul acestei biblioteci, scris de mâna învățatului. “Neîncrezătoare, Societeatea Regală a trimis o comisie pentru a verifica afirmațiunile maiorului, iar ancheta a stabilit că, într-adevăr, cărțile ce zăceau în prăvălia anticarului erau volumele de urma cărora nu s-a putut da timp 200 de ani. Pe marginea filelor din multe volume erau însemnări făcute de marele fizician, însemnări necunoscute până la acel moment nici de cei mai pasionați cercetători ai vieții lui Newton. Printre aceste cărți, s-a găsit și un manuscris de 110 pagini care exploatează natura Lunii. După toate aparențele, aceasta a fost cea din urmă lucrare a marelui om de știință”, au consemnat ziarele londoneze.
“Isaac Newton nu a fost primul din Era Raţiunii. El a fost ultimul dintre magicieni, ultimul dintre babilonieni şi sumerieni, ultima minte mare care privea lumea vizibilă şi intelectuală cu aceiaşi ochi ca aceia care au început, acum mai puţin de 10 000 de ani, să clădească moştenirea noastră intelectuală. Isaac Newton, copilul postum născut fără tată în ziua de Crăciun a anului 1642, a fost ultimul copil-minune căruia Magii i-ar putea aduce un binemeritat şi sincer omagiu”, scria despre ilustrul fizician economistul britanic John Maynard Keynes.
