Născut în comuna Berevoești din Muscel, pe 2 iulie 1893, Mihai Tican a fost nevoit, din cauza condiții materiale precare ale familiei, să muncească din greu încă din copilărie.
Părinții, Safta și Niculae, țărani săraci, erau atât de nevoiași, încât Mihai nu a avut parte nici de propriul său act de naștere. A venit pe lume la scurt timp imediat după moartea altui băiat, născut cu doi ani mai devreme, și, pentru a evita o nouă taxă de înscriere la primărie, la propunerea funcționarului, nu a mai fost declarat, folosindu-se actul de naștere al celuilalt băiat și astfel a rămas toată viața cu identitatea fratelui decedat.
Greutățile materiale l-au determinat ca la vârsta de 10 ani să plece la Câmpulung, unde s-a angajat băiat de prăvălie la un negustor, dar aici a îndurat multe nedreptăți și s-a confruntat și mai mult cu sărăcia. Împins de curajul vârstei, a ajuns apoi la Constanța, unde s-a îmbarcat ca ajutor de bucătar pe un vas sub pavilion italian, începând astfel periplul său pe mapamond.
„Rămăsesem orfan de tată, haine și ghete nu prea aveam, bani de mâncare și mai puțin. După un an petrecut ca băiat de prăvălie la Câmpulung-Muscel, am zbughit-o la Constanța, m-am îmbarcat ca ajutor de bucătar pe un vas sub pavilionul italian și, după scurtă vreme, am poposit în Italia. Acolo, Don Rafael, un negustor ambulant, m-a luat pe lângă el să-i vând în piață stridii și alte delicatese. După câteva luni, mă săturasem de noua îndeletnicire și, mânat de dorința de a cunoaște lumea, am plecat la Mogadiscio, capitala Somaliei. De aici, pe un alt vapor, am pornit spre Argentina, unde am rămas 14 ani. Cu sprijinul unei familii binevoitoare mi-am continuat studiile și la vârsta de 18-19 ani am început să public primele articole în reviste, sub numele de Mihai Tican Rumano, adică românul. La Buenos Aires, mi-a apărut și prima carte intitulată „Despre pământul drag al patriei mele”, cuprinzând note despre meleagurile patriei. Din Argentina am plecat cu diferite ocazii spre celelalte țări ale Americii de Sud, apoi în Mexic, în Canada, în Australia, în Noua Zeelandă, în Antile… Mă aflam în La Plata, lângă capitala Argentinei, când un explorator belgian m-a invitat să-l însoțesc într-o expediție în Africa.
Timp de 19 luni, în 1922 – 1923, am străbătut continentul african de-a lungul și de-a latul, descoperind o lume care m-a fermecat pur și simplu. De acolo, din Africa, am adus în țară cea mai mare reptilă pe care o posedă azi Muzeul de științe naturale Grigore Antipa. Imaginile africane, numeroase, obsedante, le am mereu prezente în minte, în suflet. Nu pot să uit, de pildă, senzația pe care am încercat-o când, venind din Sierra Leone, la capătul unui drum de trei zile pe cursul unui râu din Guiana portugheză, m-am trezit în mijlocul unui trib de negri care, uimiți, vedeau în persoana mea, pentru prima oară în viață, un om cu pielea albă!
Altă dată, în Senegal, la o vânătoare, am fost zgâriat pe nas și mușcat de brațul drept de o panteră. Și câte alte întâmplări, care mai de care mai neobișnuite. Dar călătorului îi șade bine cu drumul”, mărturisea într-un interviu din anii ‘60.
Indiferent de continentele și țările pe care le-a străbătut, Africa, Australia, Mexic, Canada, Noua Zeelandă și Argentina, Mihai Tican a fost mânat de dorința de a-și depăși propria condiție. În anii ‘20, s-a stabilit în Spania, la Barcelona, și a devenit scriitor de limbă spaniolă, dar nu și-a uitat tărâmul natal.
Nu întâmplător, prima carte, care i-a apărut la vârsta de 18 ani la Buenos Aires, s-a numit „Despre pământul drag al patriei”, apoi, în săptămânalul „Dacia” al cărui editor era, a publicat frecvent traduceri ale operelor lui I. L. Caragiale, Brătescu-Voinești, Victor Eftimiu, Cezar Petrescu, Dimitrie Gusti sau Liviu Rebreanu.
Pentru meritele sale, i s-a acordat calitatea de atașat de presă onorific la Madrid și medalia „Bene Merenti” clasa I, dar, când funcția de atașat de presă a devenit plătită, a fost numită o altă persoană, cu alte merite și relații decât cele culturale. În 1931, s-a întors în țară, nu înainte de a primi din partea Președintelui Republicii Spaniole decorația „Caballero” 5“ pentru merite deosebite. La București, a colaborat la cotidianul „Universul”, „Ilustrația Română”, „Realitatea ilustrată” și a fost membru activ al Asociației de corespondenți ai presei străine în România.
.
În timpul celor 10 ani de ședere în Spania (1924 – 1934) a publicat „Viața albului în țara negrilor”, apărută inițial în limba spaniolă, tradusă în românește în 1929, „Peisagii iberice”, tradusă în românește în același an, „Pierduți printre fiare” (1927), „Misterele continentului negru”, apărută în românește în 1931, „Spania de azi” (1932), „Icoane dunărene” (1934) și „În mijlocul pădurii virgine”.
Mihai Tican a mai făcut încă două călătorii în Africa, una în 1926, alta în 1934 – 1935, când a avut prilejul să-și arate solidaritatea cu poporul abisinian, crunt încercat de agresiunea trupelor fasciste ale lui Mussolini, fiind decorat cu „L’Etoile d’Ethiopia”, pentru atitudinea sa.
În 1939, după alte călătorii în Europa, i-a apărut cartea „Nopți barceloneze”, prefațată de Liviu Rebreanu, iar un an mai târziu, după mai multe vizite prin țară, cartea de impresii „Mănăstirile noastre”, tradusă și în limba spaniolă.
„Corrida”, „Misterele continentului negru”, „Abisinia”, „Viața albului în țara negrilor”, „Spania de azi”, „Icoane dunărene” sunt volumele care l-au făcut cunoscut în lumea întreagă în acei ani și care i-au adus un venit pe care l-a investit în achiziția de lucrări de artă.
Pe 20 martie 1967, Mihai Tican Rumano s-a stins din viață la București. Colecția de artă plastică a scriitorului, care era formată din peste 150 de opere ale unor artiști precum Sava Henția, N. Vermont, Paul Verona, Ștefan Luchian, Jean Steriadi, Th. Pallady, H. Catargi, D. Ghiață, Samuel Mützner, Grant, Corneliu Baba, Octav Angheluță, Marius Bunescu, Aurel Jiquidi a fost donată în anul 1959 Muzeului din Câmpulung și a constituit nucleul viitoarei pinacoteci a instituției. Alte lucrări care i-au aparținut au fost oferite comunei Berevoești, unde se află și o școală care îi poartă numele.
