Silvia Popovici s-a născut pe 7 mai 1933 pe un deal din satul Fundata, aflat între Piatra Craiului și Bucegi. Mama ei plecase singură spre casă de la o cununie, ca să nu strice cheful nuntaşilor, și au prins-o pe drum durerile naşterii, a trecut prin pădure ca să ajungă mai repede în sat, la Fundata, dar nu a reușit şi a născut acolo, pe munte, lângă un brad, ajutată de o babă care păştea oile prin apropiere. Peste câtva timp, mama viitoarei actrițe a murit, apoi i-a murit şi tatăl, iar în familie au rămas şase orfani, cea mai mică fiind fetiţa născută în pădure, Silvia Popovici.
“Copiii s-au pripăşit pe la rude. Până la doi ani, pe mezină a crescut-o o soră cu trei ani mai mare: o hrănea cu mămăligă şi lapte şi o lăsa să se culce, vara, când dădea căldura, la umbră, sub banca din faţa casei. Într-o seară, când se răcorise, o mătuşă venită de la Bucureşti a simţit că sub banca pe care stătea mişca ceva. Peste o clipă ieşea afară, amorţită de somn şi răcoarea pietrei, o fetiţă. A luat-o în braţe, copilul s-a cuibărit acolo, la cald, şi nu s-a mai lăsat dată jos. Aşa a fost înfiată şi adusă la Bucureşti copila cea mai mică a crescătorului de vite.
În Fundata, satul aflat sus, pe stâncă, dincolo de Piatra Craiului, trăieşte şi azi o bătrînă în vîrstă de 102 ani, care — până a împlini suta — mai îngrijea de vite şi de strănepoţii ei, o femeie cu mintea vie şi cu mâinile încă active. Când i-a venit de la Bucureşti nepoata şi i-a explicat ce meserie a învăţat ea, se urcă pe scenă şi joacă acolo teatru, bătrâna a întrebat-o: «Mamă, dar ţi s-au dedat picioarele şi glasul la treaba asta?”, scria revista “Cinema” din 1974 despre copilăria actriței.
Maria Verdeș, o profesoară pasionată care organiza spectacole de versuri, un căutător și descoperitor de talente, Roger Georgescu, dar mai ales talentul dramatic vizibil cu ochiul liber au împins-o pe eleva de liceu Silvia Popovici către cariera de actriță, deși ea visa să devină “dacă nu medic, atunci psiholog, dacă nu psiholog, atunci cântăreaţă, dacă nu cântăreată, cel puţin pedagog”. Scria poeme, epigrame și satire și participa la concursurile interșcolare, la spectacole de versuri, juca în travesti în diverse piese de teatru… După ce Roger Georgescu a recrutat-o pentru ansamblul de teatru al U.T.M., proaspăt înființat, a jucat în “Articolul 214”, în “Tânăra garda” și în “D-ale carnavalului”, în rolul Miței Baston, alături de George Constantin, Gh. Cozorici, Gina Patrichi, şi ei pe atunci, membri ai trupei de amatori.
Ideea de a deveni actriță a început să o ispitească, dar Silvia Popovici se pregătea în continuare să dea admitere la Psihologie. Convinsă de Maria Verdeș, de Roger Georgescu şi de regizorul Tadeu Arsenie a dat totuși examen la Institutul de Teatru, la secţia actori de film.
Pe când era în anul III, a fost descoperită de regizorul Iulian Mihu, care a distribuit-o în “La mere”, urmând, după aceea, rolul principal în “Bianca”, pelicula regizorului Mihai Iacob, în care a jucat alături de Iurie Darie. Cu un an înainte de absolvirea Institutului, Silvia Popovici a jucat în primul ei lung-metraj, “Ora H”, în regia lui Andrei Blaier şi Sinişa Ivetici, iar în 1956, la absolvirea facultății, i s-a propus să rămână în Bucureşti, dar a refuzat. Toată promoţia ei, din care făceau parte Gheorghe Cozorici, Sanda Toma, Eliza Plopeanu, Amza Pellea, Constantin Rautchi, Victor Rebengiuc, Radu Penciulescu, a plecat la Craiova, sub conducerea lui Vlad Mugur. Între 1956 și 1959, a primit rolul principal în “Guuendolin” de Oscar Wilde, a fost apoi Ofelia în “Hamlet”, Maria în “Tânăra generaţie” de V. Niţulescu şi F. Vasiliu, Olga în “Ani de pribegie” de Arbuzov, Ecaterina Teodoroiu de Nicolae Tăutu, Lucietta în “Gâlcevile din Chioggia” de Carlo Goldoni; Magda din “Arcul de Triumf” de Aurel Baranga.
A urmat, în 1960, rolul principal în “Darclee”, pelicula lui Mihai Iacob, și filmul lui Andrei Blaier și Sinisa Ivetici, “Furtuna”. După aceea actrița s-a întors, prin concurs, la sugestia lui Moni Ghelerter, în București, la Teatrul Național, unde a fost, pe rând, Ioana în “Surorile Boga” de Horia Lovinescu, Vera în “Cei din urmă” de Maxim Gorki, Judith în “Discipolul diavolului” de G.B. Shaw, Margot în “Maşina de scris” de Jean Cocteau, Grusa în “Cercul de cretă caucazian” de Bertolt Brecht.
Între timp, Silvia Popovici a început să lucreze pentru televiziune, a colaborat cu regizorul Lucian Pintilie pentru “Oaspetele din faptul seri” și cu Andei Boldur pentru “Vanina Vanini” după Stendhal. Între 1963 și 1966, a jucat pe scena teatrului din Cluj, iar în 1967, Malvina Urşianu i-a oferit rolul principal în «Gioconda fără surâs”, apoi, în 1970, rolul Alexandrei în “Serata”.
Au urmat, după aceea, “Trecătoarele iubiri” (1974), „Revoltă în cosmos” (1976), „Trepte pe cer” (1978), „Mânia” (1978), „Rătăcire” (1978), „Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu” (1980), „Ancheta” (1980), „Stâlpii societății” (1988) și „Enigmele se explică în zori” (1989).
Într-un interviu acordat Sandei Faur și publicat în revista “Flacăra”, Silvia Popovici mărturisea:
— Acum câteva luni, îmi spuneaţi, stimată Silvia Popovici, un lucru care m-a şocat atât de tare încât l-am rezumat— dacă-mi amintesc bine — şi în titlul interviului publicat în „Flacăra”, era vorba de momentele de spaimă, de sentimentul neputinţei, de îndoielile cu care v-a fost presărat — cu care v-aţi presărat — drumul în artă.
— Oricât de torturante ar fi aceste momente, cred că fără ele nu poţi ajunge la certitudine. E moneda forte în care ne plătim momentele de linişte. Numai că certitudinea te poate euforiza o clipă, dar dacă durează şi ea prea mult, devine la rându-i paralizantă şi sursă a stagnării. Ce să-i faci, aşa se întâmplă cu noi, actorii, urcăm şi coborâm—în sufletul nostru—o nesfârşită golgota, credem şi nu credem în noi, murim şi renaştem iar. Şi asta, în puţinele ceasuri ale unei vieţi de actor. Am mai spus-o unui coleg al dumitale care n-a avut prilejul s-o transmită în scris: noi, actorii, avem o viaţă foarte scurtă, noi suntem fluturii care se nasc azi şi mor la noapte, iertaţi-ne că suntem glorioşi astăzi, dar noi la noapte murim, am spus atunci, dar şi gloria aceasta vine rar şi cu picătura spre noi, pe când moartea uitării vine sigur. O carte rămâne, o pictură supravieţuieşte, dar un rol moare la căderea cortinei.
— E frumos să vorbim despre fluturii care mor, e poetic chiar, e mai spectaculos să vorbeşti despre îndoieli, modestia e întotdeauna fascinantă, dar eu am pornit hotărâtă să discutăm de astă dată despre certitudini, şi nu voi renunţa. Pentru că, iată, am prins un moment de certitudine din cariera dumneavoastră artistică, n-o să mă contraziceţi: o premieră cinematografică, două premiere TV („Femeia fericită” şi „Ca o pasăre într-o colivie”), iar la Naţional—repetiţii cu… dar nu spun încă, lăsăm o surpriză şi pe mai încolo…
— Gazetarii care iubesc actorii— mai sunt şi din aceştia — vin spre noi în asemenea momente. De fapt, noi suntem creaţiile celor care ne iubesc şi cred în noi.
— Aşadar, iată-vă într-un ceas de bune relaţii cu filmul, v-aţi făcut frumoase servicii reciproce, rolul Lenei din „Trecătoarele iubiri”…
— Dar „Trecătoarele iubiri” este în primul şi ultimul rând filmul Malvinei Urşianu, personalitatea şi poezia ei impregnează fiecare metru de peliculă, fiecare gest şi replică a noastră, a actorilor, ele străbat fiecare imagine — superba, picturala, răscolitoarea imagine a lui Întorsureanu şi Fischer — şi fiecare notă cântată de naiul lui Gheorghe Zamfir.
— Nu credeţi, Silvia Popovici, că acceptaţi cu prea multă largheţe şi cu o umilinţă —prea înaltă poate—rolul de simplu instrument pe care îl are actorul? Soarta se află, pe de-a-ntregul, după dumneata, în mâna dramaturgului, a regizorului, şi a… şi a…
— Şi, după dumneata, nu e aşa? Nu uita, actorul e, în primul rând, propriul său instrument, pictorul îşi exprimă talentul cu culorile, scriitorul dispune de cuvânt, actorul are privirile lui, tăcerile lui, ridurile lui, nervii lui, muşchii obrazului, indispoziţia sau buna lui stare fizică, cu ele trebuie să comunice ceva important de pe scenă (altfel, degeaba mai urcă pe scenă), dar ca să urce pe scenă, trebuie să existe mai întâi un text, un rol, un regizor care să-l vadă în acest text şi în acel rol , etc., etc. Poţi avea şansa să întâlneşti în drum mari oameni de artă care să transforme această stare de dependenţă a interpretului în prilejul unor mari creaţii independente, şi eu, recunosc, am avut această şansă. Teatrul mi l-a adus, în ultima vreme, pe Esrig, filmul — pe Malvina Urşianu. Sunt amândoi nişte fanatici, lângă care poţi urca înfierbîntat, până la soare, pe un drum cronometrat la milimetru. Oamenii aceştia fac o artă mare cu o ştiinţă desăvârşită. Actorii care îi urmează, care au forţa să le reziste şi să-i urmeze, sunt nişte oameni fericiţi. Fericiţi de înalta şi libera lor dependenţă.
— Buun… iată-ne din nou la „Trecătoarele iubiri”.
— …care e filmul Malvinei Urşianu, dar şi al lui George Motoi, el ocupă prim planul şi-l ocupă minunat, după mine, şi pe urmă mai e şi Gina Patrichi, care a făcut un lucru admirabil, mai e şi Cornel Coman….
— … iar filmul e, de fapt (lucru spus prin toţi porii, prin toate fibrele sale) un poem de dragoste. Un poem de dragoste pentru pământul ţării. Rar am văzut un film mai patriotic — în sensul cel mai pur, mai neuzat de lozinci ca acesta; toate celelalte iubiri, spune Malvina, sunt trecătoare, chiar şi dragostea de viaţă. Veşnică rămâne doar legătura cu iarba, cu cerul, cu pământul ţării tale. Dar nu ca să spun eu asta ne-am întâlnit noi astăzi, vorbeam, parcă, de Lena…
— Lena nu e un personaj simpatic, un personaj la care să aderi, e prea puternică pentru a fi simpatică și puterea aceasta e de fapt imensa ei slăbiciune și sursa nefericirii ei. Dacă vreți, ea poartă în ea sâmburele dramatic al emancipării feminine. Lena a pierdut nevoia de protecţie masculină, sau poate, fiind prea egală cu bărbaţii din jurul ei, nu mai are cui să o ceară… Iar pentru o femeie e foarte trist să nu poată privi în sus spre bărbatul pe care îl iubeşte. Are încă nevoie să-l admire, să-l vadă puternic, să-l creadă chiar şi de neînţeles.
— La nevoie, construim singure un piedestal şi-l urcăm cu mâna noastră acolo sus, unde nu se vede prea clar şi poate avea chiar şi halo-ul de mister necesar, nu? Poate chiar asta şi face Lena dumneavoastră cu Andrei…
— Lena rămâne femeia unei singure şi mari iubiri, şi când e vorba de o mare iubire, nu stai să cântăreşti toate calităţile şi cusururile omului. Lena rămâne marcată, asprită, poate chiar uscată sufleteşte, după pierderea acestei iubiri. Dar crezi oare că e cazul să-mi comentez eu personajul? Asta e treaba cronicarilor şi o vor face, te asigur, cu mai multă voluptate critică decât mine.
— Esenţial e ca personajul — şi filmul, fireşte—să ajungă la public aşa cum l-aţi gândit şi să fie recepţionat pe aceeaşi lungime de undă.
— Mi-am zis şi eu lucrul acesta, ne-am zis cu toţii lucrul acesta, ştiu că fiecare film are spectatotorii lui, dar e foarte greu să accepţi ideea că nu ajungi întotdeauna la spectator. Actorul nu există pentru el, arta lui e o splendidă inutilitate —dacă pleacă în lume fără adresă. Noi nu ne urcăm pe scenă şi nu stăm în faţa camerei de luat vederi pentru a prinde cu urechea aplauzele finale sau pentru a ne examina apoi fotogenia pe peliculă, sau pentru glorie, sau pentru bani. Acolo, pe scenă, sau pe platou, noi ne justificăm existenţa, acolo noi muncim, noi producem, noi trăim. Dacă actorul nu joacă, moare. Se stinge de inaniţie. Nimic nu mă sperie decât ziua în care nu fac nimic, decât săptămâna în care nu am spectacole, decât luna în care nu repet, decât anul în care nu am avut o premieră bună. Inamicul meu nr. 1 e timpul care fuge fără ca eu să-l pot stăpâni, fără să fi putut face ceva cu el. Iar noi, actorii, stăm uneori prea mult. Ne trec anii. Ne trece vremea. Noi n-avem timp. Noi ne grăbim, murim la noapte.
— Păcătuiţi, Silvia Popovici, n-aveţi dreptul, am venit la dumneavoastră când filmul… când televiziunea… când teatrul….
— Dar să ne înțelegem, cauza nu e numai a mea, numai a unui moment, cauza e a noastră, a artei noastre fragile şi efemere, a generaţiei noastre. Suntem generaţia aflată în plinătatea forţelor artistice şi în măsură să cuprindă orice repertoriu, dar care poate fi devitalizată prin inacţiune. Nu e atât vorba de mine, repet, sau chiar nu e deloc vorba de mine, dar adevărul acesta e, timpul Julietei trece, trece şi cel al Ifigeniei şi al Luluţei, trebuie să prindem frumos şi la timpul lor celelalte roluri mari ale noilor vârste.
— Oricum, e prea devreme să intrăm în panică. Aveţi vârsta marilor vedete de cinema, şi dacă cineva e îngrijorat de felul în care ingenuele dramatice pot parcurge vârstele vieţii şi ale scenei, cazul dumneavoastră îl poate linişti pe deplin. Aş zice chiar că această alunecare lentă şi firească spre personajele pe care maturizarea le spiritualizează, le dă noi dimensiuni şi noi profunzimi ale trăirii, a fost în avantajul dumneavoastră.
— Vă mulţumesc că-mi spuneţi asta, avem nevoie mereu de un cuvânt bun, fără afecţiunea şi încrederea celor din jur, nu putem trăi.
— Şi pentru că a venit momentul să lansez surpriza de care vorbeam la începutul dialogului nostru, iată, când—dacă nu acum, la vârsta împlinirilor — aţi fi putut-o interpreta pe Anca din „Năpasta” lui Caragiale? Şi totuşi, nu e prea aproape de marea „Năpastă” a lui Emil Botta şi Irina Răchiţeanu, nu vă e frică de apăsarea celor doi mari?
— Da, poate e prea aproape, da, ne e frică, dar de vreme ce s-a hotărât să încercăm, încercăm, nu, nu e bun cuvântul, luptăm să scoatem un spectacol bun; e doar vorba de inaugurarea sălii mici a noului Național cu un spectacol al patronului nostru, Caragiale. „Năpasta” se va juca împreună cu „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”.
Ion Cojar are, de altfel, o viziune foarte interesantă asupra „Năpastei”. Zilele trecute am avut prima lectură şi a reuşit să ne câştige de partea acestei inedite viziuni regizorale: el vede personajele „Năpastei” nu ca pe nişte cazuri de încrâncenare psihică, ci ca pe nişte oameni puternici, frumoşi ca brazii pământului, aproape monumentali în pasiunile lor, toţi trebuie să aibă ceva comun cu dimensiunile mioritice ale celui ucis, aşa cum s-au păstrat ele în mintea Ancăi. E drept, Anca mă sperie încă, e vijelioasă, dar personajul care vine spre tine cu paşi moi şi târşiţi nu te îmbie la luptă şi, fără luptă, nici o bătălie nu e câştigată, nici cea cu un erou de teatru…
*** Flacăra, 1975
Silvia Popovici a încetat din viață pe 16 septembrie 1993, la vârsta de 60 de ani.
Surse:
Cinema, 1963, 1971, 1974, 1985
Femeia, 1960
Flacăra, 1960
