Născut pe 22 februrie 1933 la Măgureni (Prahova), Iustin Capră a fost unul dintre cei mai cunoscuţi inventatori români, obţinând numeroase premii la saloane internaţionale, printre care Ifia Eco, în 2008, pentru cea mai bună invenţie ecologică (un triciclu electric sau hybrid, realizat împreună cu Marian Velcea), Diploma Salonului Internaţional de invenţii de la Geneva, Medalia de Aur la Salonul Internaţional de Inventică Pro Invent 2009, Premiul Arca 2007 pentru întreaga activitate.
Despre copilărie, inginerul povestea în 1977: “Nu cred că era somn fără să visez că sunt purtat pe sus şi ajunsesem să aştept culcarea de seară pentru a mă simţi levitat, împins peste vârfurile copacilor, unde dimineaţa eu întindeam leagăn cu cursa lungă, peste prăpăstii pe care acum mi-ar fi frică să arunc privirea. Erau trăzneli abandonate o dată cu vârsta şi creşterea raţiunii. (…) Frica îmi intrase în oase, deveneam din ce în ce mai timid şi băieţii de-o vârstă au sesizat, transformându-se în micii mei tirani, i-am domolit încet-încet construindu-le tot felul de aeromodele, camioane şi maşini din lemn şi chiar un joc metalic, cu sârme şi rotiţe, în care nişte oameni de tei, lemn uşor de cioplit, se învârteau într-o horă, ca duminica flăcăii satului. La liceul din Câmpina, unii profesori, printre care cel de fizică, mă considerau zurliu și-i spuneau tatii că n-o să iasă nimic din mine”.
*** România pitorească, noiembrie 1977
Printre inovațiile sale se numără rucsacul zburător, a cărui construcție a început în anul 1953, un aparat portativ pentru zbor individual, pentru care a fost reținut timp de 12 zile în 1956, fiind bănuit că l-ar fi făcut pentru a fugi din România. Așa-numitul rucsac de zbor era echipat cu două rachete aşezate lângă umeri, a căror acţiune, datorită fenomenului de injecţie, învingea forţa gravitaţională, permiţând desprinderea de la sol. Cinci ani mai târziu, Capră a depus la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci o cerere de brevet pentru “Aparat portativ pentru zbor individual”, înregistrată la data de 27 iulie 1958. Despre experiența încercării acestui aparat, mărturisea: “Nici nu ştii ce înseamnă asta, nu-i zbor, e vis trăit cu ochii deschişi, desprinderea de pământ singur, fără motoare, aripi şi toate celelalte este o minune neştiută încă de om! Atunci nici nu ştiam că sunt primul, dar nici nu mă interesa, eram eu, cu aerul de deasupra și aerul de sub mine! Pluteam…”
Ignorată de autorități, invenția lui Iustin Capră a ajuns la Muzeul Tehnic “Dimitrie Leonida” din Bucureşti, sub formă de donaţie.
După revenirea în ţară a savantului Henri Coandă, care l-a susţinut în realizarea proiectelor sale, Capră a realizat un aparat de zbor îmbunătăţit, cu ajutorul căruia, în august 1968, a reușit să se ridice la câţiva metri deasupra solului, executând diverse manevre aeriene. Din păcate, totul s-a încheiat cu un accident în urma căruia inventatorul a suferit câteva fracturi. Elicopterul Capră, scria în anii ’70 revista Știință și Tehnică, avea numai treizeci şi patru de kilograme (cu combustibili cu tot) şi capacitatea de a ridica în aer o greutate dublă.
Inginerul Iustin Capră, absolvent al Şcolii superioare de aeronautică, a construit maşini nepoluante fără volan şi fără pedale, cu comenzi făcute de la un buton de pe carcasa fotoliului și a realizat mai multe prototipuri de maşini şi motorete alimentate de acumulatori.
În anii ‘80, din când în când, pe bulevardele Capitalei trecea o maşină care-i făcea pe trecători să se oprească din drum. Maşinuţa lui Capră, care părea o jucărie, uimea prin formă, culoare, dimensiune, iar apoi dispărea, apărând după cîteva luni un nou vehicul cu o nouă formă, o altă culoare și dimensiune.
Cel de-al 34-lea automobil creat de inginerul de la A.C.R. a fost cel mai cunoscut. Purta numele „Soleta 125 – 49 E”, iar pentru construcţia ei a fost folosită o parte a unui fuselaj de planor oferit de „Aeroclubul Central Român”. Vopseaua, susținea Capră, în afară de culoarea atractivă, avea o mare calitate: reducea frecarea cu aerul. Automobilul semăna cu un mic avion și avea un coeficient aerodinamic mai mic de 3 ori decât o „Dacia 1300” și o suprafaţa frontală de 4 ori mai mică decât a unei Dacii. Miniturismul «Soleta 125» l-a construit de unul singur, într-o mansardă, dar când l-a terminat, a constatat cu stupoare că nu-l poate coborî pe scări şi l-a scos pe fereastră, cu ajutorul câtorva prieteni şi a două frânghii. Mașinuța prindea o viteză maximă de optzeci şi trei kilometri la oră şi o viteză de exploatare ce depășea 60 km/h, având un consum de benzină de doar 1,6 litri la suta de kilometri.
Într-un interviu acordat gazetarului Ovidiu Ionițoaia, Iustin Capră mărturisea: „Credeţi că eu mă pricep? Încerc să învăţ câte ceva. Construiesc un model, îl duc până la capăt, îl testez şi apoi îl desfac. Este un defect al meu! După ce merge, nu mă mai interesează, îl transform într-un alt model pe care încerc să-l perfecţionez”.
Printre realizările sale s-au numărat 55 de miniturisme (dintre care nouă cu propulsie electrică) și 12 motorete (şapte cu propulsie electrică), explicând: “Automobilul, aşa cum e construit, reprezintă un pericol mare ecologic. Automobilul viitorului ar trebui să respecte cei trei E, şi anume Ecologie, Eficienţă, Economie. Trebuie folosite energiile reintegrabile în circuitul natural de aşa manieră ca atmosfera să rămână curată, şi există la noi în ţară motoare cu energie moleculară sau cu energie electrică care pot rezolva această problemă”.
Electroscuterul inventat în 1977, care purta numele unui rege dac, Oroles, a fost gândit pentru marile aglomerări urbane, putea prinde o viteză de 30 – 40 de kilometri pe oră, era acţionat electric, avea o autonomie de 104 kilometri și folosea un redresor cu impulsuri şi modulaţii, iar reîncărcarea bateriei dura mai puţin de o oră. De asemenea, conform descrierilor din epocă, era un vehicul silenţios și poseda o stabilitate superioară mijloacelor de transport asemănătoare, nu avea ambreiaj și nici schimbător de viteze, cele 4 trepte de viteză fiind acţionate prin butoane localizate pe partea dreaptă a ghidonului.
Inventatorul Iustin Capră a încetat din viață pe 19 ianuarie 2015, la vârsta de 81 de ani, la Spitalul de Urgenţă Ploieşti.
Surse:
Flacăra (1975, 1977, 1979)
România pitorească (1977, 1980)
Știință și Tehnică (1984, 1997, 1998)
