HomeEroii României moderneEroi uitațiConstantin Drăghici, farmecul muzicii de altădată

Constantin Drăghici, farmecul muzicii de altădată

Constantin Drăghici
DS TW

Constantin Drăghici s-a născut pe 19 ianuarie 1932 la București și a absolvit Şcoala de construcţii şi arhitectură la Cluj, apoi, în 1962, Conservatorul “Ciprian Porumbescu”, după ce mai înainte cântase în Ansamblul Armatei, apoi în corul Operei de Stat din Cluj. La foarte scurt timp după terminarea Conservatorului, un premiu obținut la Festivalul Mondial al Tineretului de la Helsinki avea să-l aducă în prim-planul vieții artistice.

Din acel moment, frecventele lui apariţii în public sau pe ecranul televizoarelor, interpretarea unor cântece precum “Eşti dragostea mea” de N. Kirculescu, “Tu nu-mi ceri luna” şi “Iubire, iubire” de Radu Şerban, “Serenada tinereţii” a lui George Grigoriu, “Ziua în care va ploua” de Gilbert Becaud sau “Marea” de Charles Trenet l-au transformat într-o vedetă a anilor ’60.

Constantin Drăghici

“Glasul lui nu s-a mulţumit să încânte numai auzul, ci a transmis ceva, a reuşit să emoţioneze, să solicite gândul, sensibilitatea. Constantin Drăghici mi se pare a avea acea calitate care dă profunzime cântecului aşa-zis uşor, calitate fără de care nu poţi concepe artistul adevărat: sinceritatea.

Ascultându-l, ai impresia că melodia şi versul, împletite într-un tot rotund, se nasc atunci şi acolo, în faţa microfonului sub ochii tăi, că nu mai eşti spectator, ci un prieten bun al artistului, care ţi se adresează sincer din toată inima, toate acestea pentru că la el trăirea cuvintului devine confesiune străbătută de o undă de linele pe care cântăreţul ştie să nu o transforme un sentimentalism naiv.

De aceea, îl credem şi atunci când spune vorbele cele mai obişnuite “mi-eşti dragă”, şi atunci când ne şopteşte că e fericit oricând îşi cântă, aşa cum se mai întâmplă îndrăgostiţilor, părerile de rău. Constantin Drăghici nu se teme să apară pe scenă firesc, modest şi deschis, aşa cum este în viaţa de toate zilele, fără atitudini prefabricate, pentru că aduce cu el trăirea intensă a cântecului, obţinută printr-un stăruitor proces de asimilare, şi aceasta a fost şi rămâne cel mai fidel mesager al tânărului interpret.

Constantin Drăghici

Înainte de a fi însă o delicată mărturisire, melodia, închisă între notele şi silabele de pe portativ, este un mic rol asupra căruia artistul se apleacă zile întregi pentru a-i găsi tonul care să-l apropie pe căi neocolite de inima ascultătorului.

Sensibil şi interiorizat, Constantin Drăghici pune în activitatea sa gravitate şi pasiune, dublate de o muncă de zi cu zi. Talentul (şi nu numai acesta) îl obligă la căutări continue, pentru a-şi perfecţiona neîncetat drumul pe care şi l-a ales, pentru a găsi acea interpretare nuanţată de la cântec la cântec, în stare să dea vibraţie specifică fiecăruia, pentru a ajunge la un complex şi complet repertoriu personal. Îl mai obligă şi încrederea pe care i-o acordă numeroşii iubitori ai muzicii uşoare, iar in artă dragostei trebuie să-i răspunzi cu dragoste. Din cântecele cărora le-a dat viaţă până acum, s-a dovedit că Drăgihci cunoaşte lucrul acesta”.

*** Magda Mihăilescu, Scânteia Tineretului, 1964

Constantin Drăghici
Constantin Drăghici

Constantin Drăghici a decis să părăsească România după un turneu în Israel, a ajuns inițial în Germania, apoi în Statele Unite unde, în anii ’80, cânta frecvent la evenimentele organizate de românii aflați în America, dar, în paralel, a lucrat într-un birou de arhitectură.

Revenit în țară după 1990, artistul a participat la prima ediție a Festivalului Cerbul de Aur organizat în 1992, după o pauză de 21 de ani.

În 1995, artistul mărturisea într-un interviu: “Sunt plecat din ţară din anii ’70, aşa că cei tineri chiar că habar n-au de mirare. M-am născut… cândva, la Bucureşti, zodia “Capricorn”. Am absolvit Şcoala de construcţii şi arhitectură la Cluj şi Conservatorul la Bucureşti în anul 1962, fiind apoi angajat la Opera din Cluj, după care a urmat Teatrul de operetă din Capitală.

– Bine, deci sunteţi cântăreţ de muzică cultă, care va să zică: Cum aţi ajuns la genul… “uşor”?

– Aşa este, am absolvit secţia de canto-operă, am interpretat multe roluri de această factură. Însă am devenit cunoscut graţie… muzicii uşoare. Publicul, mai ales cel adolescent, îşi face idoli din rândul interpreţilor acestui popular gen, n-aş zice mai facil, ci cu un specific aparte, cum este muzica uşoară. În anul 1962 am participat la Festivalul de la Helsinki şi am obţinut o medalie care a contribuit la familiarizarea marelui public cu numele meu.

Constantin Drăghici

– Care este, totuşi, momentul cel mai important din perioada aceea? De fapt, cu ce piesă v-aţi lansat?

– “Eşti dragostea mea” şi aparţinea lui Nicolae Kirculescu. Prima înregistrare la Radio, asta conta pe atunci, ţin minte că a fost cu melodia “Nu eşti de vină tu” de Enrico Fanciotti.

– Ce a urmat?

– Multe noi creaţii, apariţii la Televiziune, care era “în faşă”, se transmitea numai în direct. Ce emoţii erau, multe stângăcii, însă avea un farmec aparte, de ce să nu recunosc.

– La Festivalul de la Mamaia aţi evoluat?

– Încă de la prima ediţie. Piesa a avut un mare succes, “Chemarea mării” şi aparţinea lui Eugen Tager. Apoi am fost la toate ediţiile până la plecarea mea definitivă din România, cum spuneam, în 1970.

– Unde v-aţi stabilit iniţial?

– În Germania.

– Dar parcă era vorba de America. Cel puţin noi, în ţară, de la “Europa Liberă” aşa ştiam…

– A urmat, e adevărat, şi traversarea Atlanticului, rămânând cinci ani la New York şi alţi șapte la Los Angeles.

– Tot cu cântecul v-aţi ocupat şi acolo?

– Parţial, în Vest e greu să trăieşti din asta, dacă nu eşti celebru. Am profesat şi altceva, pregătirea iniţială în domeniul arhitecturii fiindu-mi utilă. Acum sunt stabilit în Germania din nou, periodic vin în România, însă aş vrea să mă ancorez puternic în ţara mea de baştină, unde mă simt cel mai bine. Voi activa aici în măsura în care o să fiu solicitat, sigur că mi-ar face mare plăcere.

– Ce hobby aveţi?

– Sportul, în general. Tenisul, hocheiul, baschetul, care în America au ajuns la perfecţiune.

– Dar fotbalul, “regele-neîncoronat”?

– Peste Ocean i se zice “soccer” şi e puţin ştiut, în schimb fotbalul american e în vogă. Mie însă acesta nu-mi place…

– Regretaţi ceva in viaţă?

– Nu! Şi chiar dacă aş face-o, ar fi acum inutil. Totuşi, îmi reproşez că am fost un tip, poate, prea modest! Ar fi trebuit să fiu mai “obraznic”.

Constantin Drăghici

Constantin Drăghici a încetat din viață la vârsta de 83 de ani, pe 9 aprilie 2015, la București și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.

Surse:

Flacăra (1963, 1964, 1966)

Informația Bucureștiului (1966)

Puteți citi și:

Dan Spătaru, vedeta de necontestat a anilor ’70 – ‘80

Mircea Crișan și terapia prin râs

DS TW
No comments

leave a comment