HomeVizionariiPictori și sculptoriJacques-Louis David, controversatul pictor genial (galerie foto)

Jacques-Louis David, controversatul pictor genial (galerie foto)

Jacques-Louis David
DS TW

Jacques-Louis David s-a născut pe 30 august 1748 la Paris și a fost fiul unui negustor înstărit și al Mariei-Geneviève Buron, care provenea dintr-o familie de constructori și arhitecți.

Viitorul artist a fost preluat de familia mamei de la vârsta de nouă ani, după moartea prematură a tatălui său, care și-a pierdut viața în decembrie 1757, în timpul unui duel. Unchii lui, François Buron și Jacques-François Desmaisons, l-au trimis la una dintre cele mai renumite școli medii din Paris, Colegiul Quatre-Nations.

Ajuns la vârsta de 17 ani, adolescentul a devenit pasionat de desen și visa să devină pictor și membru al Academiei. Aspirațiile l-au îndreptat spre Michel-Jean Sedaine, secretarul Academiei Regale, care l-a luat sub protecția sa, l-a tratat ca pe propriul fiu și l-a invitat să locuiască în casa lui începând cu anul 1768.

Câțiva ani mai târziu, David a plecat în Italia, unde a studiat operele marilor pictori ai Renașterii, supunându-se cu strictețe regulamentului școlar al Accademiei di Roma. A avut însă în acea perioadă o aventură cu o servitoare, a refuzat să ia în căsătorie fata care rămăsese însărcinată, iar faptele sale imorale au fost puse în discuția profesorilor severei școli.

În anul 1779, a vizitat Napoli și ruinele de la Pompei și a fost deosebit de impresionat de ceea ce a descoperit, iar un an mai târziu a revenit la Paris, unde, la expoziția Salonului din anul 1781, a prezentat tabloul “Belizarie cerșind”, opera fiind primită cu mult entuziasm.

Autoportret, 1794, Muzeul Luvru
Belizarie cerşind, 1781, Musee des Beaux-Arts, Lille
Marguerite-Charlotte David, 1813, soția pictorului

În mai 1782, pictorul s-a căsătorit cu Marguerite-Charlotte Pecoul, fiica unui funcționar bogat care se ocupa de administrarea clădirilor regale, iar acest mariaj l-a scutit de grijile materiale. După un an, David a fost primit în Academie și în aceeași perioadă a devenit pentru prima dată tată. Primul său copil a fost Charles-Lois-Jules, în 1784 s-a născut cel de-al doilea fiu, Eugene, iar în 1786 au venit pe lume gemenele Felicite-Emilie și Pauline-Jeanne. La izbucnirea Revoluției franceze, pictorul s-a implicat într-o activitate politică susținută, în 1792 a fost numit deputat al Convenției Naționale și a aderat la tabăra lui Robespierre, iar un an mai târziu, în 1793, s-a pronunțat pentru decapitarea regelui Ludovic al XVI-lea. În urma unor conflicte cu Academia, pictorul devenit revoluționar a decis să dizolve această instituție pe care o considera retrogradă și și-a dus la îndeplinire planul. În anul 1793, instituția și-a încetat existența, iar el s-a ocupat ulterior de înființarea Muzeului Național, prima fază a Muzeului Luvru de astăzi.

După căderea lui Robespierre, pe 27 iulie 1794, David a devenit persona non grata, dar a reușit să evite ghilotina, deși în două rânduri a fost arestat și trimis în temniță.

La scurt timp după încoronarea ca împărat a lui Napoleon Bonaparte, a primit funcția de artist oficial al regimului, iar în decembrie 1804 a fost numit primul pictor al curții imperiale. Și-a început cariera la curte cu imortalizarea festivităților de încoronare, un tablou extrem de cunoscut astăzi. În următorii ani s-a ocupat cu prioritate de comenzile pe care le primea de la curtea imperială, dar după înfrângerea lui Napoleon la Waterloo a plecat din țară.

Jacques-Louis David a emigrat în Belgia și, chiar și atunci când Franța l-a invitat să se întoarcă, a refuzat, petrecându-și ultimii zece ani din viață la Bruxelles.

Marele pictor neoclasic a fost accidentat grav într-o seară de februarie 1824, pe când ieșea de la teatru, fiind lovit de o trăsură care l-a doboarât la pământ și, deși a primit imediat îngrijiri medicale, nu și-a mai revenit niciodată pe deplin.

Jacques-Louis David
Răpirea Sabinelor (1799)

Artistul a murit la vârsta de 77 de ani, pe 29 decembrie 1825, la Bruxelles și a fost înmormântat în cimitirul din oraș.

Jacques-Louis David a fost considerat, în epoca în care a trăit, cel mai important pictor al Franței și, probabil, al întregii Europe de Vest, dar, în ciuda reputației, a fost criticat mai dur după moarte decât în oricare moment al vieții. Opera i-a fost catalogată ca statică, rigidă și prea uniformă, rece și lipsită de capacitatea de a crea emoție. Probabil că multe dintre reproșurile care i-au fost aduse au venit de la adversarii lui, pentru că în timpul vieții avusese mulți dușmani din cauza rolului pe care l-a avut în timpul Revoluției franceze.

Jacques-Louis David
Lictorii aducându-i lui Brutus trupurile fiilor săi, 1789

Pictorul a trimis mulți oameni la ghilotină, a fost unul dintre cei 380 de deputați din Convenția Națională care a votat pentru executarea imediată a pedepsei regelui Ludovic al XVI-lea și a semnat personal mandatele de condamnare la moarte pentru suveran și pentru Maria Antoaneta.

Recunoașterea artistului a cunoscut însă și vremuri mai bune. După cel de-al Doilea Război Mondial, Jacques-Louis David a fost considerat un simbol al mândriei și identității naționale franceze, iar lucrările sale au fost catalogate ca esențiale pentru dezvoltarea artei europene în epoca modernă.

Lui i se datorează și originea cuvântului șic (chique), atât de cunoscut astăzi în întreaga lume. Iată povestea:

– Chique este mort!

Jacques-Louis David, celebrul pictor, auzind aceste cuvinte, ridică ochii de pe tabloul la care lucra fără să-și creadă urechilor.

– Imposibil!, zise el cu vocea răgușită de emoție, dar văzu din atitudinea dezolată a aducătorului acestei vești că spunea adevărul. Cu pas greoi, David se îndreptă spre un mic tablou neterminat, lucrat în culori luminoase și strălucitoare. Îl fixă câteva clipe și apoi îl acoperi:

– Imposibil, murmură el încă o dată. Chique nu poate să fie mort; el trebuie să termine ce a început!’

Mai mulți dintre elevii lui au intrat în aceeași clipă în atelier și fața lor reflecta chinul profund de care erau cuprinși cu toții. Chique era cel mai tânăr dintre ei, însă și cel mai înzestrat. Geniul său totuși nu stârnise invidia; natura sa veselă, sinceră și modestia sa nu-i adusese decât prietenii. Epidemia de pojar ce luase naștere la Paris l-a ucis însă. David s-a așezat pe un scaun.

– Ce vârstă avea Chique? a întrebat el cu o voce tristă și descurajată.

– De-abia a împlinit șaptesprezece ani!, i-a răspuns unul dintre elevi.

Andrée Chique s-a născut în timpul ultimei jumătăți a secolului al XVIII-lea. Era fiul unui vânzător de fructe din Paris. Talentul lui artistic s-a manifestat devreme și a câștigat repede admirația marelui David a cărui școală de pictură era recunoscută ca cea mai bună din lumea întreagă în acele timpuri. Acolo se practica în mod singur bunul gust și frumusețea formelor. Chique a fost cea mai mare speranță printre tinerii pictori. David păstra tânărului băiat o iubire cum nu avea pentru niciun altul dintre elevii săi.

Chique a dat dovadă de un simț estetic extraordinar și miniaturile sale erau adevărate capodopere prin alegerea culoriior și subiectele exprimate. Când un elev îi arăta de atunci o pictură a căror culori erau prea monotone sau era lipsită de gust, David spunea scuturând capul:

– Nu, aceasta nu este Chique.

Dacă, din contră, o pictură îi plăcea, luase obiceiul să strige entuziasmat:

– Gata, aceasta este Chique, într-adevăr! Chique!

În felul acesta, numele scumpului lor camarad a fost adoptat în vocabularul acestor tineri devenind sinonim cu perfecțiunea formei și a liniilor. Timp de mai multe decenii, David a fost apostolul bunului gust în domeniul artelor nu numai în Franța, ci în toată Europa. Cuvântul „Chique” a plecat din atelierul său pentru a face ocolul lumii. Peste puțin timp, el a fost însușit de public pentru a arăta o oarecare distincție de maniere și înfățișare mai ales în clasele înaltei societăți.

La sfârșit a trecut în vorbire fiind scris pe scurt „chic” de unde am luat și noi românescul „șic”. Sensul său a fost ușor schimbat, astăzi însemnând ceva elegant, remarcabil și original.

În 1825, când David a murit, la aproximativ 37 de ani după moartea elevului său favorit, Franța trecuse deja prin furtuna revoluției și răsboaielor napoleoniene, iar când maestrul a murmurat „Chique” pe patul său de moarte, nimeni nu a știut că se gândea la o persoană…

DS TW
No comments

leave a comment