Maria s-a născut pe 30 aprilie 1662 la Palatul St James din Londra, fiind fiica cea mare a Ducelui de York, viitorul rege Iacob al II-lea al Angliei, și a primei lui soții, Anne Hyde. Copila a fost botezată în credința anglicană la capela regală de la palatul regal și a primit numele Mariei Stuart, regina Scoției. Deși mama ei a adus pe lume opt copii, toți, cu excepția Mariei și a surorii ei mai mici, Anne, au murit foarte mici, iar regele Carol al II-lea, care era unchiul ei patern, nu a avut copii legitimi, deci fetița a fost a doua în linia de la tron, după tatăl ei.
Ducele de York s-a convertit la romano-catolicism în 1668 sau 1669 după ce soția sa făcuse aceeași alegere cu aproximativ opt ani în urmă, dar Maria și Anne au fost crescute în religia anglicană. Cele două fete locuiau mai mult la Palatul Richmond, unde au fost educate de guvernanta lor, Lady Frances Villiers, făcând doar vizite ocazionale pentru a-și vedea părinții la Palatul St James. Mama prințeselor a murit în 1671, iar tatăl lor s-a recăsătorit în 1673, luând-o de soție pe Maria de Modena, o catolică care era cu doar patru ani mai mare decât Maria.
De la vârsta de aproximativ nouă ani până la căsătoria ei, prințesa a scris scrisori pasionale unei fete mai mari, Frances Apsley, fiica lui Sir Allen Apsley, iar la vârsta de cincisprezece ani a fost logodită cu vărul ei, William al III-lea de Orania, care era fiul surorii regelui, deci al patrulea în linia de succesiune după Iacob, Maria și Anne.
Când adolescenta a fost informată că trebuie să se căsătorească cu vărul ei, “a plâns toată după-amiaza aceea și toată ziua următoare”, după cum au consemnat doamnele ei de onoare, însă fără niciun rezultat, pentru că mariajul a avut loc la Palatul St. James pe 4 noiembrie 1677.
La ceremonia de așternut, care era, conform obiceiului, un eveniment public, a participat întreaga familie regală, chiar unchiul ei, regele Carol, fiind cel care a dat ordine cum să fie aranjat patul. Pe 14 decembrie, tânărul cuplu și-a făcut intrarea oficială în Haga într-o mare procesiune, iar Maria a devenit foarte repede populară la curtea olandeză.
Prințesa i-a fost devotată soțului ei, dar el era adesea plecat în campanii militare, iar acest lucru a determinat familia să creadă despre bărbat că este rece și neglijent. La câteva luni de la mariaj, Maria era însărcinată, dar a suferit un avort spontan, situația repetându-se la mijlocul anului 1678, începutul anului 1679 și începutul anului 1680, iar faptul că nu a putut avea copii va deveni cea mai mare sursă de nefericire a vieții ei.
După moartea regelui Carol al II-lea fără moștenitori legitimi, Ducele de York a devenit rege luându-și numele de Iacob al II-lea în Anglia și Irlanda și Iacob al VII-lea în Scoția.
Noul suveran a dus o politică religioasă controversată, a refuzat să-și ajute fiica atunci când regele catolic al Franței, Ludovic al XIV-lea, a invadat ducatul de Orange și i-a persecutat pe refugiații hughenoți și, fără ca ea să știe, a dat ordine servitoarelor să îi spună că soțul ei ar avea o aventură cu Elizabeth Villiers, fiica guvernantei sale din copilărie, Frances Villiers. Având aceste informații, Maria a pândit ușa camerei lui Elizabeth și și-a surprins soțul părăsind dormitorul femeii noaptea târziu. William a negat adulterul, iar Maria se pare că l-a crezut și l-a iertat.
În acest timp, mai mulți politicieni și nobili britanici protestanți, nemulțumiți de domnia regelui englez, au intrat în contact cu soțul Mariei pentru a-l atrage de partea lor. După ce Iacob i-a forțat pe clericii anglicani să citească Declarația de indulgență care acorda libertate religioasă catolicilor, popularitatea lui a scăzut și mai mult.
În plus, în iunie 1599 tânăra soție a suveranului, Maria de Modena, a dat naștere unui fiu, James Francis Edward, care urma să fie crescut, spre deosebire de fiicele regelui, ca romano-catolic. Influențate de atmosfera de la curtea britanică, Maria și sora ei mai mică, Anne, au început să creadă bârfele care circulau conform cărora copilul nou-născut nu era fratele lor natural și că regele conspira pentru a asigura o succesiune catolică Angliei.
Pe 30 iunie, șapte nobili englezii numiți mai târziu “Cei Șapte Nemuritori” i-au cerut lui William și Mariei să vină în Anglia cu o armată pentru a-l detrona pe Iacob, cei doi au acceptat, iar William a emis o declarație în care se referea la fiul nou-născut al regelui ca fiind “pretinsul Prinț de Wales”. Prințul de Orania, în fruntea unei mici armate olandeze, a ajuns în Aglia pe 5 noiembrie 1688, iar armata și marina engleză au fraternizat cu el. Pe 11 decembrie regele Iacob, declarându-se învins, a încercat să fugă, dar a fost prins, însă în cele din urmă ambițiosul ginere i-a permis suveranului să plece în Franța, unde a trăit în exil până la moartea sa.
Maria, inițial supărată de modul în care tatăl ei fusese alungat de la tron, a fost în cele din urmă convinsă că acțiunile soțului ei, oricât de crude ar fi fost, au fost necesare pentru a “salva Biserica și Statul”. Pea 13 februarie 1689, Parlamentul a oferit Coroana britanică nu fiului lui Iacob, micuțul Mariei de Modena, care ar fi fost moștenitorul aparent în condiții normale, ci lui William și Mariei, iar episcopul Londrei, Henry Compton, unul dintre “Cei Șapte Nemuritori”, i-a încoronat pe cei doi la Westminster Abbey pe 11 aprilie 1689. A doua zi, ei au fost proclamați rege și regină la Edinburgh, depunând jurământul de încoronare scoțian la Londra pe 11 mai. Conform actului Parlamentului, indiferent care dintre ei ar fi murit primul, celălalt urma să continue să domnească, următorul în linia de succesiune fiind copiii cuplului, dacă urmau să apară, apoi Anne, sora Mariei, și copiii ei.
Anne s-a certat însă cu William și Maria pentru bani, iar relația dintre cele două surori s-a înrăutățit, mai ales pentru că cea mică era puternic influențată de ducesa Sarah Churchill, pe care Maria nu o putea suferi.
Regina s-a îmbolnăvit de febră în aprilie 1692 și în următoarea duminică a ratat slujba de la biserică pentru prima dată în 12 ani. Surorile nu s-au mai văzut niciodată, iar Maria a consemnat în jurnalul ei că cearta lor a fost o pedeapsă din partea lui Dumnezeu pentru revoluția nedreaptă din 1688, cunoscută în istorie și ca “Revoluția glorioasă”, eveniment care dusese la exilarea tatălui său.
La sfârșitul anului 1694, regina s-a îmbolnăvit de variolă și s-a autoizolat pentru a preveni răspândirea infecției. După câteva zile leziunile variolei au dispărut, lăsându-i pielea netedă, iar Maria a spus că se simte mai bine, ceea ce i-a determinat pe medicii ei să creadă că a fost mai degrabă bolnavă de rujeolă decât de variolă și că se va recupera, dar în scurt timp starea ei s-a deteriorat rapid. Maria a murit la Palatul Kensington în dimineața zilei de 28 decembrie, la vârsta de 32 de ani, iar soțul ei, William, care devenise din ce în ce mai dependent de ea, a fost devastat spunând că de acum “va fi cea mai mizerabilă creatură de pe pământ”. Susținătorii tatălui ei detronat au considerat că moartea suveranei a fost răsplata divină pentru încălcarea poruncii a cincea, “cinstește-l pe tatăl tău”.
Regina Maria a II-a a fost înmormântată pe 5 martie la Westminster Abbey, slujba fiind prima ceremonie la care au participat toți membrii ambelor Camere ale Parlamentului. William a rămas unic suveran al Angliei și a domni până la moartea sa, în 1702, când a fost succedat de sora Mariei, regina Anne.
