Anita Marianne Ekberg a venit pe lume pe 29 septembrie 1931 în Suedia, și a avut încă șapte frați. În adolescență a lucrat ca model, a participat, la îndemnul mamei, la concursul Miss Malmö în 1950 și apoi la concursul Miss Suedia, pe care l-a câștigat.
Pasul următor a fost participarea la competiția Miss Univers, ediția din 1951, care s-a desfășurat în Statele Unite. Deși nu a câștigat concursul, dar a fost una dintre cele șase finaliste, a obținut un contract cu Universal Studios, unde a primit lecții de dramă, oratorie, dans, călărie și scrimă, apoi a avut roluri minore în câteva filme precum “The Mississippi Gambler”, “Abbott and Costello Go to Mars”, “Take Me to Town” sau “The Golden Blade”.
Tânăra chiulea la multe dintre cursurile de actorie, preferând să meargă la cele de călărie, care se desfășurau pe dealurile de la Hollywood, iar Universal a renunțat la contractul cu ea după șase luni. Combinația dintre înfățișarea fizică și viața privată colorată pe care a avut-o, relațiile de dragoste cu vedetele epocii de la Hollywood precum Frank Sinatra, Tyrone Power, Yul Brynner, Rod Taylor și Errol Flynn au făcut-o starul revistelor mondene și, în anii ’50, au transformat-o într-o adevărată “pin-up model”, apărând în reviste pentru bărbați precum Playboy.
Când a ajuns la studioul RKO, managerii au emis următoarele indicații:
- Se va schimba imediat numele, care este imposibil de pronunţat. Se va pune la dispoziţie o listă de combinaţii posibile de nume.
- Se va schimba linia nasului. Americanilor le place la nebunie nasul în trompetă, cu nările larg deschise.
- Se va schimba dantura. Să fie scoşi toţi dinţii şi înlocuiţi.
La aceste ordine, tânăra a răspuns pe loc “Nu. Aici eu nu rămân”.
Schimbând studioul, spunea Anita, “am lucrat alături de multe dintre marile nume ale momentului: Bob Hope, Dean Martin, Jerry Lewis, Rod Steiger, Victor Mature şi Frank Sinatra. În 1955, am plecat în Italia, pentru o super-producţie a lui Dino de Laurentiis, “Război şi pace”, cu Henry Fonda, Audrey Hepburn şi Mel Ferrer. Vă mai aduceţi aminte că al patrulea nume pe afiş era al meu?
Astăzi multă lume este de părere că, înainte de “La dolce vita”, nu făceam doi bani. Unii susţin că nici după aceea. Şi treaba asta mă roade. Pentru că nu eram un star internaţional. Primele mele contacte cu Fellini au avut loc la Roma, unde filmam în a nu ştiu câta coproducţie. Era, mi-aduc aminte, un film care se chema “Sub semnul Romei”. Federico m-a văzut pe platou, apoi a cercetat felul de viaţă pe care-l duceam, comportarea, obiceiurile. Ştia că-mi place să merg desculţă, auzise că am avut câteva scandaluri în public cu soţul meu, iar într-unul din acestea ajunsesem chiar să-i dau o palmă în plină stradă.
Îi căzuse sub ochi un reportaj al unui ziarist însoţit de fotografiile care mă înfăţişau făcând baie în Fontana di Trevi. De ce? Pur si simplu pentru că mă tăiasem la picior şi vârâsem piciorul în fântână ca să mă spăl de sânge. Nici o legătură cu orgia, cu demenţa celor care trăiesc în lux. Fellini cunoştea, aşadar, întreaga mea viaţă şi, într-o bună zi, mi-a spus: «Nu am un scenariu, dar am o poveste în cap. Şi în povestea asta dumneata nu trebuie să faci nimic altceva decât să fii dumneata însăţi». Îmi aduc aminte că i-am mărturisit agentului meu: «Nu cred că un asemenea film o să se facă». Dar mă înşelam. Nu numai că filmul s-a realizat, dar a fost şi un succes fără precedent. Şi, cu toate astea, mie mi-a zdrobit cariera.
Ar fi trebuit să plec imediat din Italia, numai ca începusem să prind rădăcini în ţara asta. Aceasta a fost greşeala care mi-a dăunat din punct de vedere profesional. Producătorii nu-mi mai ofereau decât roluri în care repetam la nesfârşit “La dolce vita”, povestea unui star care vine din America. Propria mea viaţă. Vedeţi, aşadar, că sunt o lucidă. Dar trebuie să admit că totdeauna am avut o slăbiciune pentru cinematograful italian, pentru că el poate fi de multe ori genial. Viaţa în cinematograful italian este haotică, înceţoşată, dar şi genială. Aştept aşadar un film serios, cu unul din cei mari de astăzi: Vittorio Gassman, Ugo Tognazzi, Nino Manfredi, Alberto Sindli”.
La mijlocul anilor 1950, după mai multe joburi ca model, a intrat în sfârșit în industria cinematografiei și a jucat în filmul TV Casablanca, a urmat apoi episodul “Război și pace” din 1956, despre care a povestit ea însăși, și întâlnirea cu Fellini, redată mai sus.
Scena în care actrița apare împreună cu Marcello Mastroianni în Fontana di Trevi a rămas una dintre cele mai cunoscute din istoria cinematografiei mondiale.
Anita a avut două mariaje, dar niciunul dintre ele nu a fost fericit. Mai întâi s-a căsătorit cu actorul Anthony Steel, în mai 1956, dar cei doi au divorțat trei ani mai târziu. Al doilea soț a fost Rik Van Nutter, cu care s-a căsătorit în aprilie 1963, dar și de el a divorțat în 1975. La sfârșitul anilor ’90, Anita Ekberg s-a retras de pe platourile de filmare, dar a continuat să apară în public la diverse evenimente mondene.
În iulie 2009, a fost internată la spitalul San Giovanni din Roma pentru afecțiuni medicale minore și doi ani mai târziu, în decembrie 2011, ajunsă la vârsta de 80 de ani, a fost internată din nou în spital, de această dată la Rimini, având șoldul rupt. Anita fost imobilizată pentru o perioadă de trei luni, timp în care casa ei a fost jefuită, hoții i-au furat bijuteriile și mobilierul, apoi i-au incendiat vila, iar ea a fost nevoită să solicite ajutor Fundației Fellini pentru a putea să-și refacă reședința.
Anita Ekberg s-a stins din via’ță pe 11 ianuarie 2015, la vârsta de 83 de ani, la clinica San Raffaele din Rocca di Papa și, conform dorinței ei, trupul i-a fost incinerat, rămășițele fiindu-i înhumate la cimitirul Bisericii Skanör din Suedia.