La moartea lui Paul Zarifopol, bunul prieten al lui Caragiale

Paul Zarifopol s-a născut pe 30 noiembrie 1874 la Iași, într-o familie de mici moșieri, a urmat liceul şi Facultatea de Litere în oraşul natal, apoi a făcut studii la Halle și Leipzg, în Germania, unde și-a luat doctoratul în filologie romanică. Vorbea, spun contemporanii, o germană elegantă, ţinând câteodată şi conferinţe la radio, în limba germană, pentru străinătate.

în 1902, pe când se afla la Leipzig, Zarifopol s-a căsătorit cu fiica lui Constantin Dobrogeanu Gherea, Ştefania („Gheriţa”, cum i se spunea), care studia la conservatorul din München. Cuplul a locuit în Germania până în 1914, beneficiind de veniturile unei părţi de moşie moştenită de viitorul eseist și a avut doi copii, Sonia şi Paul (Koki).

Viața lui Zarifopol a fost marcată de prietenia cu Ion Luca Caragiale, începând, mai ales, din anul 1904, când dramaturgul s-a stabilit la Berlin. Cu toate că diferenţa de vârstă dintre cei doi prieteni era de 22 ani, aveau multe puncte de întâlnire: inteligenţă, spirit critic, gustul ironiei și pasiunea pentru muzică. Șerban Cioculescu nota: “Lui i-a fost dat să-i facă „toaleta” mortuară, la Berlin, iar după 16 ani, trecând prin Lipsea şi bând, ca altădată, o bere, la Sachsenhof, îi scria soţiei sale: „Acolo, în toate părţile, e numai Caragiale. Grozav mi-e dor de el. Când îmi scuturam ţigara în cenuşar parcă vedeam şi mâna lui întinzându-se pe masă, îl auzeam strigându-mă cu glasul lui răguşit: Herr Doktor, Herr Doktor! Greu de priceput că un om, ceva aşa neastâmpărat, care e în atâtea feluri şi poate fi în atâtea locuri, acum nu mai e nicăieri, nici măcar în beciul ăla de la Berlin 10. Aşa ceva absolut îţi taie balamalele cu totul.”

*** Corespondenţa dintre I.L. Caragiale şi Paul Zarifopol (1905—1912), Bucureşti, Editura pentru literatură şi artă „Regele Carol”, 1935

În 1914, Paul Zarifopol s-a întors în ţară, a început să colaboreze la revista “Cronica” a lui Tudor Arghezi, în timpul războiului s-a refugiat în Moldova, apoi la Harcov și Poltava, unde a locuit în casa lui V. G. Korolenco, un prieten al lui C. Dobrogeanu Gherea.

La scurt timp după încheierea războiului, retras la Sinaia, în vila de pe strada Luther 3 cumpărată de socru, a fost nevoit să trăiască în sărăcie, mai ales după moartea lui Gherea, ca urmare a devalorizării bonurilor în care introdusese banii obţinuţi prin vânzarea părţii de moştenire a soției.

După 1920, Paul Zarifopol a devenit colaborator al „Adevărului literar” şi al „Adevărului politic”, a colaborat apoi la „Viaţa Românească”, Revista vremii”, „Cuvântul liber”, “Convorbiri literare”, iar în august 1933 i s-a oferit conducerea Revistei Fundaţiilor Culturale Regale, care urma să apară în ianuarie 1934.

Paul Zarifopol a încetat din viață pe 1 mai 1934, iar moartea sa neașteptată a îndurerat lumea literară de la București.

“Ca un trăznet a căzut asupra noastră vestea morţii — ca şi subită — a lui Paul Zarifopol. Colegul nostru de redacţie moare în plină vigoare a inteligenţii, şi a unei splendide activităţi literare, de o hemoragie cerebrală.

Nimeni din familia lui şi nici unul dintre noi nu ne aşteptam la o asemenea bruscă plecare a lui din mijlocul nostru şi pentru vecie.

Nu era bolnav, n-avea niciunul din simptomele care prevestesc asemenea catastrofă. Nu sunt decât câteva zile de când venise la redacţie vesel, cu zâmbetul pe buze, şi cu vorba lui, ca şi scrisul lui de totdeauna, pline de acea sarcastică, de acel sarcasm care-l caracteriza şi care-i şedea atât de bine.

Nu ne venea să credem că e cu putinţă această moarte când ne-a anunţat-o Camil Petrescu, şi am plecat să ne convingem.

O tăcere adâncă învăluie casa lui din strada Spătarului. Intrăm înlăuntru şi vedem că vreo câţiva domni cu figurile triste vorbesc în şoaptă în camera din faţă. Nu ştim ce atitudine să luăm. Poate am fost alarmaţi fără motiv. Poate e numai bolnav. Dar o uşă se deschide de la o cameră vecină şi grozava realitate e înaintea noastră.

Paul Zarifopol, îmbrăcat în negru, cu ochii închişi, e întins nemişcat, cu figura senină, cu mâinile cruce pe piept.

Câteva flori în juru-i şi tăcere. Şi-mi sună în minte cuvintele lui Heine, pe care atâta l-a iubit: ȚAh, durerea-i născută mută”.

Marţi, 1 mai, pe la miezul nopţii, Paul Zarifopol a murit. Înainte cu o zi numai, el a stat într-un cerc de amici cu care a discutat până noptea târziu la cafeneaua „Corso”. Marţi după amiază pe la ora 4, plecând de acasă, i s-a făcut rău când a ajuns pe str. Cobălcescu. Întâmplându-se să treacă un medic pe acolo, i-a dat primele îngrijiri, după care l-a transportat acasă, cu o maşină de piaţă. Au mai fost chemaţi şi alţi medici, care, cu toate sforţările depuse, nu au putut să-l salveze. La ora 12 jumătate noaptea, Paul Zarifopol trecuse în lumea drepţilor. Medicii au stabilit că decesul se datoreşte unei hemoragii cerebrale. Paul Zarifopol locuia în str. Spătarului 28, cu doamna şi cei doi copii: d. inginer-chimist Zarifopol şi d-ra Sonia Zarifopol; aceasta din urmă se află actualmente la nişte rude la Budapesta. I s-a telegrafiat marea nenorocire întâmplată.

În aceeaşi casă locuiesc d-na Sofia Const. Dobrogeanu-Gherea, văduva marelui scriitor, şi d. Ionel Dobrogeanu-Gherea, scriitor şi muzician, care este fratele doamnei Zarifopol, deci cumnat cu ilustrul dispărut. Toţi au fost ieri noapte în jurul muribundului.

Imediat ce trista ştire a morţii lui Paul Zarifopol s-a răspândit în Capitală, numeroşi prieteni şi cunoscuţi ai defunctului au făcut în după amiaza zilei de ieri un pios pelerinaj la locuinţa cu zăbranie din strada Spătarului.

Scriitori, ziarişti, artişti, foşti colegi de muncă literară cu cel dispărut au venit să depună flori pe trupul neînsufleţit al lui Paul Zarifopol şi mângâieri pentru cei ce au rămas neconsolaţi în urma lui. Incinerarea va avea loc mâine la ora d. a., la crematoriul Soc. „Cenuşa”.

“Într-un cadru de sobră solemnitate, incinerarea celui care a fost până acum trei zile subtilul filozof al scrisului românesc Paul Zarifopol a impresionat pe toţi cei veniţi să salute pentru cea din urmă oară, ruda, prietenul, artistul desăvârşit întru cele pământeşti. O adâncă tristeţe se gravase pe figura tuturor. În atmosfera funebră o gravă impresie stăpânea. Acel ce trebuia peste câteva minute să-şi consume cosmica fiinţă, în procesul igneu, predomina parcă şi acum cu severa autoritate a înaltei lui inteligenţe. Pentru el faptul morţii nu presupunea decât un implacabil desnodămănt al vieţii. Un determinism biologic şi atât, o existenţă care se transceda într-o alta. De sub zăbranicul ce acoperea profilul dispărutului, din profuziunea de bujori şi tulipe, mai impunea figura îngheţată de moarte a filosofului de suplă înţelegere a tuturor lucrurilor.

Desigur că s-a stins ştiind că împotriva ineluctabilei legi nimeni nu putea interveni, nu putea rezista. S-a renunţat la ceremonialul oficierii, la cuvântările ce nu puteau decât să îngreueze sentimentul de unanim regret. O durere reţinută e cu atât mai intrinsecă, cu atât mai autentică. O muzică de viori funerare doar a plâns o melodie tristă când racla a început să se scufunde în subsolul unde trebuia să fie incinerată. Câteva secunde a durat pogorârea ei în trapa de veci, în inima tuturor celor prezenţi.

O lacrimă a umezit ochii tuturor în liniştea celui din urmă minut. O lacrimă în care se străvedea figura de senior al gândului, figura lui Paul Zarifopol.

Întreaga solemnitate a acestui suprem act s-a desfăşurat în aceeaşi atmosferă de discreţie şi fineţe care a caracterizat anii de viaţă ai distinsului gânditor. Trupul lui neînsufleţit aşezat pe lespedea neagră a crematoriului, aristocrat şi senin, a fost pentru cei prezenţi, rememorarea unei existenţe demne şi pline de prestigiu. Paul Zarifopol a cerut să nu se rostească discursuri funebre, şi la moartea lui n-a vorbit nimeni. Toată asistenţa, formată din intelectualitatea noastră de elită, într-o adâncă reculegere, a însoţit cu gândul şi sufletul pe acela care a simbolizat gândirea întruchipată în om. De sus din balconul crematoriului, orchestra Filarmonicei, sub bagheta maestrului Alfred Alexandrescu, a cântat „Idila lui Siegfried” de Wagner.

În cele patru părţi ale catafalcului ardeau făclii subţiri de ceară. În clipa când au vibrat ultimele acorduri ale orchestrei, sicriul a început să coboare. S-au aprins lumini. Toţi cei de faţă au simţit emoţia şi durerea unei despărţiri veşnice. Două porţi de aramă au acoperit încet golul lăsat de sicriu. Aceasta a fost întreaga solemnitate. Prietenii s-au despărţit tăcuţi. Au dus cu ei, desigur, simbolul vieţii acestui gânditor înţelept.

*** Adevărul, 6 mai 1934

Soția sa, Ștefania, murit zece ani mai târziu, în 1944: “La 10 noiembrie s-a stins din viaţă, după o zăcere de câteva luni, văduva lui Paul Zarifopol; ultima oară când am văzut-o, prin august, nu ştiu dacă mi-am putut stăpâni senzaţia de spaimă înaintea înfăţişării scheletice a gazdei care se ridicase să mă întâmpine; de teamă să nu se repete reacţia nedominată, am amânat revederea aceleia care ani de-a rândul mă primise cu cu aceeaşi bună-voinţă, ca să-mi pună la îndemână amintiri sau materiale inedite pentru cunoaşterea lui Caragiale.

De curând măritată cu Paul Zarifopol şi stabilită la Lipsea, unde soţul ei îşi urmărea studiile romanistice, Fany Zarifopol, fiică a lui Gherea, moştenea de la ilustrul ei părinte, printre altele, cultul lui Caragiale. Marele ironist n-a avut în anii exilului berolinens (1904-1912), mai buni prieteni decât tinerii soţi Zarifopol. De aceea, în corespondenţa sa, lotul cel mai însemnat îl constitue scrisorile, cărţile poştale, biletele şi telegramele, în număr de aproape 400, prin care surghiunitul benevol îşi prelungea din depărtare convorbirile cu noua sa familie spirituală. Când am cunoscut-o pe văduva lui Paul Zarifopol, eram însărcinat să duc mai departe editarea operelor carageliene; întru împlinirea acestei sarcini zdrobitoare, am întâlnit bunăvoinţa unei femei într-adevăr superioare, care unea veneraţia maestrului cu o discreţie integrală. Nu mi-a îngăduit să-i reproduc fotografia, în «Viaţa lui I. L. Caragiale», îmi interzicea să fac uz de numele ei, la folosirea unor date.

N-am cunoscut văduvă mai demnă, stăpânindu-şi totdeauna emoţia, când era vorba de amintirea soţului ei. Evenimentul mare al vieţii, anii prieteniei lui Caragiale, îi rămăsese întipărit în cele mai mici amănunte. Servită de o memorie excepţională, m-a întreţinut în nenumărate rânduri cu evocarea umbrei iubite a lui Caragiale. Acum, când făptura ei fumurie se întâlneşte pe celălalt tărâm cu Paul Zarifopol şi cu marele prieten de altă dată, omagiul nostru se înclină respectuos înaintea femeii excepţionale care a fost Ştefania P. Zarifopol”.

Şerban Cioculescu, Revista Fundaţiilor Regale, noiembrie 1944