Azilul pentru nevăzători de la Vatra Luminoasă a fost înființat de Regina Elisabeta a României în 1906, prin subscripție publică. Conducerea instituției a fost asigurată după război de Adela Leonida, sora inginerului Dimitrie Leonida, căsătorită cu medicul Const. Paul. Adela studiase medicina şi devenise un oftalmolog cu renume, primind adesea din străinătate bolnavi pentru operaţii delicate, fiind primul specialist român care a utilizat curentul electric în tratamentul cataractei. În timpul Primului Război Mondial, a fost repartizată la un spital din Iași, unde l-a secondat pe medicul francez Dantrelle, iar după încheierea războiului a revenit la București și a fost numită directoare a orfelinatului de copii nevăzători „Vatra Luminoasă”. Pentru a-și ajuta elevii, a înființat în cadrul instituției o tipografie cu ajutorul căreia a reprodus în sistem Braille manualele pentru clasele primare și de liceu. În 1920, când s-a înființat Spitalul de ochi „Vatra Luminoasă”, a devenit primul director al instituției medicale. Tânăra doctoriță a fost solicitată de Regina Maria pentru o operație de cataractă și apoi a devenit medicul oftalmolog al Casei Regale a României. De-a lungul carierei, a efectuat peste 8.000 de intervenții chirurgicale, dar, din păcate a murit la doar 37 de ani, pe 21 iulie 1928, în urma complicațiilor suferite după o operație la ficat.
„Pe neaşteptate, în mijlocul unei admirabile activităţi ştiinţifice şi de rodnică asistenţă socială, tânăra savantă româncă e răpită de o boală fulgerătoare, de care însă zilnic scapă atâţia alţii, în urma unei intervenţii chirurgicale făcută la timp.
Doamna dr. Leonida era tipul ideal al medicului. Pe lângă o frumoasă cultură generală şi o adâncă cultură de specialitate, ea avea însuşirile nobile umane ce se cer oricărui medic, poate mai mult chiar decât cunoştinţele ştiinţifice. Avea o bunătate de inimă cum rar se întâlneşte astăzi şi astfel se şi explică rodnica ei activitate desfăşurată la azilul de orbi „Vatra Luminoasă”.
Sunt câteva luni de când a publicat studiul cel mai complet asupra orbilor din România, studiu destinat unei mari enciclopedii străine. Acolo tânăra savantă studia cauzele orbirii la noi şi din acest studiu ieşeau indicaţiuni pentru lupta profilactică contra orbirii în România. Graţie ei, orbii din Azilul condus de ea puteau citi prin metoda Braille şi mulţumită intervenţiei ei, în biblioteca internaţională a orbilor, împrăştiată în tot universul nuveliştii noştri de seamă erau trecuţi în antologii cu reputaţie mondiale. Avea o inimă bună şi un suflet frumos şi ştiinţa şi capacitatea ei o punea deopotrivă în serviciul suferinzilor atât a celor din cele mai înalte cercuri aristocratice de la noi, cât şi celor mai umili. A dat vedere multora, ea, care atât de tânără şi frumoasă a fost silită să închidă acum pe veci ochii ei frumoşi şi adânc scrutători a suferinţii umane. Fie ca recunoştinţa ce i-o poartă toţi pe care i -a însănătoşit să servească drept mângâiere nenorocitei familii ce lasă în urmă.”
Soțul Adelei Leonida, Const. Paul, a preluat conducerea Azilului Vatra Luminoasă. În 1929, neobositul reporter Ion Tik a vizitat instituția:
“Nutream de multă vreme gândul să revăd „Vatra luminoasă”, cu atât mai că acum câtăva vreme această mare, nobilă şi frumoasă instituţie era pe punctul de a fi transformată într-un azil de lăuze. Posteritatea recunoscătoare memoriei, a celei care a fundat Instituţia — Regina Elisabeta – ar fi săvârşit astfel o grosolană şi gratuită impietate. Dar pe cât ştiu, câţiva oameni de inimă şi de curaj au împiedecat la timp greşeala care ar fi stigmatizat pe nedrept o întreagă generaţie.
În goana automobilului frământând mereu o asemenea stranie ipoteză, iată-mă ajuns în poarta „Vetrei luminoase”. Poarta impozantei clădiri, ferecată. De ce s-or fi închizând porţile şi pentru orbi? Sunt două lumi deosebite care trebui despărţite? Sau simpla regulă a administraţiei?
Câteva bătăi în poartă şi iată că un sergent de stradă cu ochelari negrii, probabil un portar improvizat, ne deschide.
În curtea «cea mică» de la intrare, grupuri de copii, la joc. Am impresia că sunt şcolari, în clipe de recreaţie, consumând ceva din plusul de energie şi de sburdălnicie îndelung reţinut.
Dar copii n-au voioşia deplină a anilor nebunateci şi jocul lor poartă povara tristă şi grea a întunericului.
Sunt copii orbi care, pe cât îi ajută mijloacele, se joacă. Iată doi care se joacă «de-a calul». Unul e cal şi altul călăreţ. Dar nici unul n’a văzut cum alearga calul. Cum s-a născut, în noaptea sufletelor lor, jocul animat al unor fiinţe despre care au auzit poate, dar pe care nu le-a văzut niciodată? Calul nechează şi călăreţul nemulţumit îl scutura de guler…
Privesc îndelung această scenă din viaţa micilor orbi condamnaţi să-şi petreacă şi cele mai frumoase clipe ale jocului în întuneric…
Din când în când, călăreţul dă semne de bucurie. E mulţumit. Faţa palidă şi tristă a micului orb se înseninează din când în când sub explozia bucuriilor lăuntrice pe care numai el le înţelege. Un altul ţine o palmă întinsă iar cu cealaltă mână mişcă o oglindă pentru a prinde o rază de soare… Repetă operaţia de nenumărate ori. O scapă, iar o prinde şi jocul continuă în atenţia concentrată a băeţaşului orb. Prinde raza pe care o duce în palmă, o ţinuă în atenţia concentrată a băieţaşului orb.
— Ce face cu raza de soare? Se joacă? întreb pe un altul mai micuţ care se apropiase de noi.
— Nu. Prinde câte o rază de soare. Nu vede, dar zăreşte foarte, foarte puţin când lumina este concentrată… Asta-i şi bucuria, şi jocul lui.
Se numeşte Ionel Dumitrescu şi este elev la şcoala noastră de copii orbi. Impresionant tablou din lumea întunerecului. Un suflet de copil, mulţumit în locul atâtor alte bucurii, să prindă desmierdarea şi lumina întunecată a unei raze de soare. Din fărimitura de lumină, atâta cât se poate strecura în zarea ochilor lui, se mulţumeşte cu ceea ce poate «prinde».
În jurul lui se plimbă alţi copilaşi, prinşi unii de alţii cu mânuţele după gât, probabil pentru a-şi asigura mersul. Ei fredonează un cântec trist, sfâşietor de trist, ca însăşi viaţa lor chinuită în noaptea fără de sfârşit.
La intrare, în «curtea mare» un alt copilaş mă întâmpină salutându-mă şi privindu-mă cu nedumerire.
— Cum te cheamă?
— Ciobotaru.
— Şi ce cauţi printre copiii orbi?
— Sunt şi eu orb. Nu văd deloc.
Am privit cu durere ochii copilului pe care-l credeam sănăto ca şi ai mei. L-am mângâiat şi i-am exprimat bucuria că am putut vorbi şi cu dânsul care este «şcolar» sârguincios şi cuminte.
Vai, bieţii copii orbii! Toţi sunt cuminţi, ba prea cuminţi, o cuminţenie bătrânească, tristă, peste măsură de mare, o cuminţenie care contrastează atât de dureros cu anişorii lor de sburdălnicie şi de voioşie nebunatecă.
Pătrund în «curtea mare», o grădină minunată cu bănci de odihnă, un careu mărginit pe toate laturile de impozanta clădire a «Vetrei luminoase».
Mă întâmpină D-ra Dr. Cornelia Doccea, care cu multă amabilitate îmi dă toate lămuririle şi mă însoţeşte în diferitele Secţiuni ale Instituţiei. Vizitez dormitoarele şi sufrageria celor mai bine de optzeci de orbi pe care-i adăposteşte şi îi îngrijeşte „Vatra”.
Pretutindeni e o curăţenie impunătoare. În parcurs, orbi bătrâni, sprijinindu-se de ziduri, salută doctoriţa cu adânc respect. Unul se precipită şi-i sărută mâna.
Dar pentru ce-ţi sărută mâna? Doctoriţa îl mângâe ca pe un copil, îl prinde de spate şi mi-l prezintă:
— Bătrânul meu. L-am operat mai de mult şi i-am putut salva ceva din lumina unui ochi…
Vorba blândă a însoţitoarei mele evocă bătrânului gârbovit de ani toată fericirea pe care i-o procurase domnişoara doctor; de aceea, de câte ori zăreşte chipul doctoriţei, i se înseninează faţa şi i se umple inima de bucurie.
— Iată un altul; e cel mai bătrân pensionar al „Vetrei luminoase”; este de la fondare! Mă întreţin câteva clipe cu unul din aceşti bătrâni.
— Eşti mulţumit aici, moşule?
— Mulţumit. Dumnezeu să-i dea sănătate domnişoarei doctor, că mult bine ne mai face…
Vizitez spitalul care are vreo sută de paturi, «sala de operaţie» frumos amenajată şi înzestrată cu ceea ce-i trebuie, «sala de consultaţiuni gratuite» unde aproape zilnic se prezintă 80-100 de bolnavi din oraş.
Conducerea spitalului şi a întregii Instituţii «Vatra luminoasă» o are domnul doctor Paul, eminentul şi cunoscutul chirurg, secondat de domnișoara Dr. Cornelia Docea.
Şi aici, ca şi în toate celelalte secţiuni ale «Vetrei luminoase», domneşte ordine, curăţenie, bună gospodărie.
Trec în câteva „saloane” pentru a vedea bolnavii. Unii operaţi, alţii aproape de vindecare.
O bolnavă întreabă ceva. Doctoriţa atentă îi răspunde îndată, blând, aşa cum îi este firea, şi din obişnuinţă o mângâie ca pe o fetiţă de 10 ani. În treacăt, reflectam: ce fericiţi sunt medicii care, pe lângă ştiinţă, mai au şi suflet.”
*** Ion Tik, Ilustrațiunea română, 1929
