HomeVizionariiScriitoriIon Luca Caragiale. Fotografii și mărturii mai puțin cunoscute

Ion Luca Caragiale. Fotografii și mărturii mai puțin cunoscute

Caragiale

Ion Luca Caragiale s-a născut pe 1 februarie 1852 în satul Haimanale, care a primit mai târziu numele marelui dramaturg, fiind fiul lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas. Tatăl lui, frații acestuia, Costache și Iorgu (doi dintre primii actori români) și sora Nastasia, s-au născut în Țara Românească, fiind fiii lui Ștefan (Natis), care ar fi venit la București de la Constantinopole la sfârșitul anului 1812 împreună cu Ioan Vodă Caragea, după cum scrie criticul literar Scarlat Struțeanu într-o biografie a dramaturgului publicată în 1940.

În 1868 (sau 1870), după moartea lui Luca Ștefan Caragiale soția sa, Ecaterina, adolescentul Ion Luca și sora mai mică a acestuia, Lenci (Elena, născută în 1856), se mută la București, unde el urmează o vreme cursurile de declamațiune organizate de unchiul Costache, dorindu-și să devină, la rândul său, actor.

În același an face cunoștință cu Mihai Eminescu, poetul fiind în acea perioadă sufleur în trupa lui Mihai Pascady la Teatrul Național, iar tânărul Caragiale devine o vreme angajat al companiei, debutează în revista Ghimpele, apoi traduce o piesă de teatru, “Rome vaincue”, care va fi pusă în scenă de-abia în 1878.

Primul fiu al scriitorului, Mateiu, s-a născut pe 12 martie 1885 și a fost fiul Mariei Constantinescu, funcționară la Regie, fiind recunoscut legal de scriitor. Patru ani mai târziu, în ianuarie 1889, Caragiale s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly, care îi va fi alături până la sfârșitul vieții. Cuplul va avea două fete, Ioana și Agatha, prima dintre ele născută la sfârșitul anului 1889 și cea de-a doua un an mai târziu, dar ambele au murit în 1891, cel mai probabil din cauza difteriei.

Caragiale
Alexandrina și Ion Luca Caragiale
Mateiu și Ion Luca Caragiale
Alexandrina Caragiale
Familia Caragiale

Alexandrina îi va dărui scriitorului pe 3 iulie 1893 un fiu, pe Luca Ion, și mai târziu o fiică, pe Caterina. Toți copiii lui Caragiale au devenit scriitori, Mateiu fiind cunoscut pentru romanul “Craii de la Curtea Veche”, Luca Ion a scris romanul “Nevinovățiile viclene” și volumul de versuri “Jocul oglinzilor”, iar Caterina (căsătorită Logadi) a publicat două volume de memorii despre familia ei.

În perioada mai – iunie 1877, Caragiale a editat revista „Claponul” și în aceeași perioadă a frecventat şedinţele cenaclului „Junimea”. Anul 1878 este momentul apariţiei comediei „O noapte furtunoasă”, a cărei premieră va avea loc un an mai târziu la Teatrului Naţional din Bucureşti.

Începând din anul 1878, pentru o perioadă de trei ani, a fost redactor la ziarul „Timpul”, unde colegi de redacţie și prieteni îi vor fi Mihai Eminescu şi Ioan Slavici, apoi a devenit revizor şcolar.

Caragiale

Doi ani mai târziu dramaturgul publică farsa „Conul Leonida faţă cu Reacţiunea”, iar în 1884 îi apare comedia „O scrisoare pierdută”, care este pusă în scenă la Teatrul Naţional Bucureşti, actorul Constantin Nottara fiind interpretul lui Ștefan  Tipătescu şi Aristiţa Romanescu jucând rolul Zoei Trahanache.

În 1885 Caragiale scrie comedia în trei acte „D-ale carnavalului”, devine apoi director general al teatrelor și în 1890 primește un post de profesor de istorie la Liceul Particular Sf. Gheorghe. Fondează apoi revista Moftul român, dar în curând intră în conflict cu câțiva dintre colegii de breaslă și are o îndelungată dispută cu scriitorul Constantin Al. Ionescu (Caion), care îl acuză că ar fi plagiat drama Năpasta. Reprezentat în instanță de bunul său prieten, scriitorul și avocatul Barbu Ștefănescu Delavrancea, Caragiale câștigă procesul, dar pe 14 martie 1905 decide să se stabilească definitiv la Berlin.

Fiica sa, Caterina, povestește în memoriile scrie după 50 de ani de la moartea lui Caragiale: “La Berlin, după mai multe mutări, ne-am instalat într-o casă cu mai multe încăperi. Îmi reamintesc odaia de lucru a tatii, unde și-a petrecut ultimii ani. Era orientată spre nord, căci tata nu suporta mult soare. În odaie era numai strictul necesar: un pat, un birou, câteva scaune, rafturi de cărți la care umbla mereu lăsându-le răvășite. Pe masa de scris o lampă verde ardea zi și noapte, luminând teancuri de manuscrise, tocuri, creioane, vrafuri de hârtie care-i așteptau scrisul. Cu slova lui frumoasă și îngrijita, multe din ele păstrau semnele nepieritoare, multe altele erau sfâșiate și aruncate la col. Pe peretele de care era lipit patul, mai totdeauna rămas nefăcut, erau bătute două portrete după fotografii, în mărime naturală, care înfățișau pe tatăl și pe mama lui. Mai erau și câteva scaune simple și încă o măsuță la căpătâiul patului. Între cele două biblioteci, pe o fâșie de perete, atârna o rogojină fină chinezească, aceea în fața căreia este el fotografiat în costum oriental, cu pantaloni strâmți și ciorapi albi de lână groasă. (…)

La Berlin devenise dornic să stea mai mult acasă. Ieșea rar, și uneori trecea câte o săptămână fără ca el să-și părăsească pantalonii de “cavalerist”, mesii turcesti “specialitate Stambul” și flanela ruptă în coate. Mai ușor pleca în călătorie decât să iasă în oraș. (…)

În casa noastră din Berlin veneau des Barbu Delavrancea și fata lui, Cella; mai veneau Vlahuță, Dobrogeanu-Gherea, Alexandru Davila, Gheorghe Panu, Petre Missir, poetul Cerna, Ronetti Roman, Petra-Petrescu, Maria Ciucurescu cu bărbatul ei, Romald Bulfinsky, și mulți alții. Din românii care erau la studii în Germania veneau regulat în casa noastră Paul Zarifopol, ginerele lui Dobrogeanu-Gherea, cu care tata a legat o strânsă prietenie. Venea si D. Gusti, pictorița Otilia Mihail cu fratele ei pianist, compozitorul C. Nottara, maestrul Marius Bunescu și alții. Pianistul Dimitriu cu soția au stat la noi la Berlin mai multe luni. (…)

Boala lui de inimă, nebănuită de noi, boala care-l măcina în ascuns, grijile materiale care începuseră iarăși, căci banii se împuținau, au contribuit în mare măsură să-i micșoreze puterea de muncă și să-i scurteze viața. (…)

Până la sfârșitul vieții, tata a rămas cu o tinerețe care făgăduia să dăinuiască îndelung. Spiritul și vioiciunea lui erau intacte. El păstrase același entuziasm pentru ceea ce prețuia și aceeași revoltă pentru ceea ce dezaproba. Mai presus de toate păstrase acea veselie izvorâtă din străfundul firii lui și pe care o răspândea proaspătă și nesecată.

A fost aparent sănătos până în ultima clipă, și viața i s-a încheiat așa cum și-a dorit: fără boală, fără suferință, desigur cu seninătatea și armonia perfectă a cugetului său.”

“Pot să mor liniștit că n-am scris nimic de care să-mi fie rușine”, i-a spus Caragiale soție sale, Alexandrina, cu puțin timp înainte de a suferi atacul de cord fatal.

Vestea morții lui Ion Luca Caragiale transmisă de la Berlin prin telegrame laconice a produs printre prietenii de la București ai scriitorului consternare, pentru că nimeni nu se aștepta la un sfârșit așa de rapid. Se știa că dramaturgul este un pic bolnav, o tuse rebelă îl chinuia de câteva luni, dar era încă tânăr. Pe 9 iunie 1912, când a murit, Caragiale avea 60 de ani împliniți, unii dintre prietenii săi primiseră cu câteva zile înainte scrisori de la maestru, iar alții se pregăteau să-l viziteze la Berlin.

Artiștii de la Teatrul Național, oamenii de litere, gazetarii, cunoscuți și necunoscuți discutau despre moartea timpurie a lui Caragiale și mulți au refuzat să creadă până când la Teatrul Național și la Clubul conservator democrat nu s-a arborat doliul.

Take Ionescu, șeful Partidului Conservator, a fost înștiințat chiar de soția dramaturgului printr-o telegrama laconică: “Caragiale a murit!”, iar când vestea a ajuns la Palatul Regal Carol I și regina Elisabeta i-au trimis văduvei o scrisoare de condoleanțe și flori.

Imediat prietenii cei mai apropiați ai scriitorului, Alexandru Vlahuță, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Constantin Dobrogeanu-Gherea și Ioan Bacalbașa, directorul general al Teatrului Național, au plecat la Berlin să coordoneze aducerea în țară a rămășițelor marelui scriitor, dar corpul nu a putut fi adus imediat în România pentru că trebuiau îndeplinite formalități diplomatice, iar ministrul plenipotențiar al României în Germania era pe punctul de a pleca în concediu. Acesta chiar îi telegrafiază soției marelui dispărut: “Amânați transferarea rămășițelor defunctului dvs soț, fiind nevoit să plec în concediu”, după cum consemnează B. Jordan în volumul său, “Caragiale, tragicul destin al unui mare scriitor” publicat ]n 1939.

În această situație, coșciugul a fost transportat de familie si de bunii prieteni ai lui Caragiale la cimitirul Schonenberg din Berlin, în așteptarea momentului revenirii funcționarilor de la ambasadă.

Au trecut câteva luni până pe 18 noiembrie când, în cele din urmă, la București s-a răspândit vestea că trupul scriitorului a sosit la București, dar s-a spus atunci că nimeni, nici guvernul, nici prietenii, nu fuseseră pregătiți pentru funeralii, iar în ziare a apărut informația că vagonul mortuar ar fi rătăcit timp de două săptămâni prin Austria, ajungând în țară fără hârtiile necesare, rătăcite si ele, ba chiar că vagonul rămăsese câteva zile într-un depou din Ardeal. S-a zvonit apoi că impiegații dintr-o stație, neștiind ce se află în vagonul sosit fără acte, l-ar fi deschis și ar fi găsit sicriul cu rămășițele marelui Caragiale, dar familia a dezmințit categoric toată această poveste despre vagonul mortuar.

Văduva și copiii dramaturgului sosiseră la București cu o zi înainte și coșciugul a fost ridicat de la gară pentru a fi dus la Biserica Sf Gheorghe în ziua în care a sosit trenul special, dar e adevărat că pe peron nu s-au aflat, în afară de familie, decât câțiva ziariști și admiratori ai marelui dispărut, în prezența cărora sicriul acoperit cu coroane de flori care fuseseră depuse de studenții români din Berlin a fost coborât din vagon și transportat la carul mortuar.

Tristul convoi a pornit spre kilometrul zero al Bucureștiului, dar pe drum cei câțiva însoțitori s-au retras pentru că începuse să plouă, iar în urma carului funebru au rămas doar membrii familiei și un singur prieten cu ochii înecați în lacrimi, actorul Iancu Brezeanu.

Înmormântarea lui Ion Luca Caragiale a avut loc la Cimitirul Bellu pe 23 noiembrie 1912, reprezentanții guvernului organizându-i funeralii naționale impunătoare. Take Ionescu, Barbu Delavrancea, Mihail Sadoveanu și Alexandru Davilla au ținut discursuri, iar la ceremonie au participat scriitori, actori, gazetari, oameni politici, școlari, studenți și militari, alături de zeci de admiratori ai marelui dramaturg.

Surse:

Ecaterina Logadi, Din amintirile mele despre tata

Scarlat Struțeanu, Clasicii români comentați. I. L. Caragiale

Colecțiile ziarelor Adevărul, Universul literar și Gazeta ilustrată, 1912

Repertoriul teatrelor naționale în vremea lui Caragiale

Iancu Brezianu, Amintiri… Vinurile mele pritocite de Gaby Michailescu

  1. Jordan, Caragiale, tragicul destin al unui mare scriitor

leave a comment