HomeVizionariiScriitoriLa moartea lui Zaharia Stancu

La moartea lui Zaharia Stancu

Zaharia Stancu
DS TW

Zaharia Stancu s-a născut pe 5 octombrie 1902, în comuna Salcia, judeţul Teleorman, într-o familie de ţărani săraci. „Cum arăta casa în care m-am născut? Întocmai aşa cum am descris-o în Desculţ şi în Dulăii”.

Tatăl, Tudor Stancu Mitroi, era „un bărbat sărac lipit pământului, frumos și mândru. Numele lui — care mi-e cel mai drag nume din lume – l-am dat întâiului meu nepot”. (Confesiunile lui Darie, decembrie 1966). Mama, Maria Delcea Bratu, avea „un păr de culoarea orzului copt”, siluetă delicată ce reînvie prin perdeaua de fum a anilor „cu ochii ei adânci, cu mijlocul ei subţire, cu mâinile ei frumoase, harnice care parcă nu aveau niciodată somn, care parcă nu dormeau niciodată. Trupul mamei o să se schimbe în plop, trunchi drept şi subţire, mereu legănat, frunze argintii mereu neliniştite… mereu neliniştite. Aşa au fost zilele mamei. Aşa au fost nopţile mamei, neliniştite şi chinuite. M-a născut, m-a purtat pe braţe şi apoi pe umăr, m-a purtat pe umăr până i s-a butucit pielea, m-a crescut, a tremurat nu odată pentru viaţa mea. Iar eu nu am dus-o să vadă marea, nu am dus-o să vadă munţii, nu am dus-o nicăieri” (Ce mult te-am iubit).

Zaharia Stancu

„Casa a rămas aşa cum o descrisesem eu, până acum 30 de ani, când unul din cumnaţii mei care o locuia a dărâmat-o pentru a construi pe acelaşi loc alta ceva mai făţoasă şi mai confortabilă Am fost la părinţi unsprezece fraţi şi surori. Fratele meu, Alexe, a trăit numai şapte zile. Sora mea, Rada, şapte sau opt ani. Alexe a murit de fălcariţă iar soră-mea, Rada, a pierit de glonţ. Un vecin umblând neatent cu o armă de vânătoare a împuşcat-o în cap. Am rămas în casă nouă copii — patru băieţi şi cinci fete. Doi fraţi şi trei surori sunt mai în vârstă decât mine, un frate şi două surori mai mici. Toţi aceşti nouă sunt eroi ai cărţilor mele — şi în primul rând ai „Desculţului”. Acolo, în casa părintească, şi pe uliţele satului Salcia am învăţat să vorbesc, să merg şi să muncesc. Tot acolo am făcut cunoştinţă cu lucrurile de pe pământ şi din cer, cu fiinţele apelor, ale câmpiilor şi ale pădurilor. Acolo am aflat ce este omul. (…)

Am urmărit răscoalele ţărăneşti cu ochii copilului care eram atunci. Flăcări şi scrum. Conace aprinse şi fum. Sânge şi moarte. Cadavre lăsate la margini de drum. Jandarmi şi soldaţi. Boieri cruzi şi slugi boiereşti sălbatice. Bătăi şi schingiuiri. Toate, chiar şi culoarea norilor, toate mi s-au imprimat pentru totdeauna pe retină şi în minte. Atunci şi acolo am înţeles că prin naştere fac parte din rândul celor condamnaţi la foame şi frig, că fac parte din rândurile acelora pe care slugile boierului sau ale statului îi pot bate, îi pot batjocori şi schingiui, ba chiar şi împuşca. Fără îndoială că la vârsta aceea cu totul fragedă nu mi-am propus să ţin minte tot ceea ce vedeam şi tot ceea ce auzeam, dar am ţinut minte. Totul. Absolut totul. Am înmagazinat astfel, fără să ştiu, un teribil material, care mai târziu a devenit o parte din materialul meu de viaţă, din materialul cu care aveam să fac literatură.

Când am început să scriu? Am debutat în literatură cu versuri şi proză la 19 ani. Mă consideram pe atunci un om ca oricare altul, cu toate că-mi apărea numele prin gazete şi unii mă discutau. N-am purtat niciodată lavalieră. Niciodată nu mi-am lăsat mustăţi sau barbă şi cu atât mai mult nu mi-a plăcut să fiu lăţos şi slinos. De boemă am avut şi continui să am oroare. Mă consider şi acum tot un om ca oricare altul”. (Confesiunile lui Darie, 1966).

După “Desculţ”, roman publicat în 1948, au urmat “Dulăii” (1952), “Rădăcinile sunt amare” (în 1958), “Jocul cu moartea” (1962), “Pădurea nebună” (1963), “Şatra” şi “Ce mult te-am iubit” (1968), “Vântul şi ploaia”, 3 volume (1969), Uruma (1970). Despre antepenultimul roman, Zaharia Stancu mărturisea: „Am scris “Ce mult te-am iubit” în mai puţin de trei săptămâni. De ce lucrul acesta a fost posibil? Cartea este rodul unei mari dureri de care nu izbuteam să mă debarasez şi, în momentul în care m-am apucat să o scriu, era construită pagină cu pagină şi frază cu frază în cap”.

Scriitorul a încetat din viață pe 5 decembrie 1974, după o lungă suferință. Era în acel moment președinte al Uniunii Scriitorilor, iar România literară i-a dedicat un număr omagial.

Zaharia Stancu

Radu Beligan: Tocmai pentru că Zaharia Stancu, poet, prozator şi ziarist de o rară fecunditate şi strălucire, preocupat de viaţa artei şi destinul creatorilor, a fost prin poziţie şi temperament un om pentru care nici gazeta, nici cartea, nici „fotoliul lui Ion Ghica“ n-au reprezentat un refugiu ori un simplu post de observaţie, tocmai pentru că Zaharia Stancu a fost o personalitate, cu efuziuni în afirmări şi violenţe în negaţii, angajat în luptele culturii nu numai prin propria sa operă, dar şi printr-o participare directă, pătimaşă, generoasă, el a îndeplinit o funcţie de animator. (…) Această însuşire, Zaharia Stancu a avut-o prin vocaţie şi de pe urma ei „Naţionalul” a cules mari şi neştirbite foloase. În adevăr, numele său se leagă de una din perioadele cele mai frumoase şi mai fertile din existenţa primei noastre scene. Aliindu-se cu actori de prim rang în colectiv şi îmbogăţindu-i cu talente care până în acea clipă se aflau în afara zidurilor celei mai importante instituţii teatrale din ţară, el a realizat imediat după 1948 o prestigioasă companie de valori: George Calboreanu şi Aura Buzescu, Gheorghe Timică şi Ion Iancovescu, Gh. Storin şi Ion Manolescu, Al. Giugaru şi Gr. Vasiliu-Birlic, Nicolae Bălţăţeanu şi Costache Antoniu, Ion Finteşteanu şi Marcel Anghelescu.

Cu sprijinul acestei trupe, a contribuit substanţial la reînsufleţirea scenică a unor mari opere din dramaturgia naţională şi universală semnate Caragiale, Cehov sau Gogol, şi a colaborat hotărîtor la dezvoltarea şi ascensiunea noii noastre dramaturgii. (…) În epoca în care Zaharia Stancu a îndrumat „Naţionalul“ eram un actor tânăr, fascinat de această vitalitate autoritară, frământată de nostalgii şi îndârjită să realizeze un teatru contemporan cu el, cu noi toţi. Şi aşa s-au imprimat pe retina şi în inima mea anii trăiţi lângă el: un anotimp al elanului, al fervorii și al împlinirilor convocate imperios de un animator cu o chemare autentică și de aceea irezistibilă.

Alexandru Ivasiuc: Zaharia Stancu şi-a pus pecetea pe o instituţie, insuflându-i o calitate de seamă, indiscutabil legată de temeiurile şi rosturile profesiei noastre. A insuflat Uniunii generozitatea care naşte arta şi în treburile noastre zilnice. Şi aceasta pentru că artist adevărat şi om cu îndelungă experienţă în ale vieţii publice, avea o înţelegere subtilă nu numai a literaturii, dar şi a literaţilor, cu mizeriile şi grandorile lor. Ştia, şi acţiona în consecinţă, că talentul mare şi rodnic se poate ascunde în multe şi înşelătoare forme, că el nu este numai bucurie, dar şi, chiar adeseori, greu suportabil. Şi era mai atent ca nu cumva, măcar din neatenţie, să nu tulbure şi mai greu o sensibilitate ascuţită, primind mai degrabă să greşească oferind prea multă încredere.

Au existat uneori voci care i-au reproşat această foarte largă înţelegere şi generozitate. De aceste voci, uneori, n-am fost nici eu străin. Însă îmi amintesc de un răspuns şi o explicaţie care mi-a dat-o şi sper să n-o uit vreodată. „Peste două zile, spunea Zaharia Stancu, mă duc să dezvelesc bustul unui mare poet, iar în viaţă era un dezarmat. Lui, şi nu celor mai puternici, influenţi şi activi dintre poeţii timpului. Nici opera lui n-a fost pe deplin înţeleasă când a apărut, necum omul. Însă astăzi i se ridică monumente şi poezia română este altfel după ce a scris Bacovia”. Argumentul m-a convins, pentru că era fără replică. Şi mă gândeam că Zaharia Stancu, autorul antologiei poeţilor tineri ai generaţiei sale, îşi înţelegea înalta poziţie ca o răspundere de-a căuta pretutindeni valoarea, oricât s-ar ascunde în spirite ciudate şi sub cenuşii aparenţe. (…)

Nu majestăţii morţii ne plecăm, ci amintirii vii a unui om viu, care a iubit viaţa în nenumăratele şi ascunsele ei forme. Dacă există un sentiment al lui Zaharia Stancu pentru noi, scriitorii, el este un ultim mesaj de solidaritate şi generozitate, de largă deschidere pornită din inima unui mare revoltat ce nu vroia, cu marea lui subtilitate, să sterilizeze pe nimeni și nimic.

Meliusz József: A plecat Stancu — că aşa-i spuneam între noi, cei din generaţia noastră, cărora le-a venit rândul să plece, numai aşa, Stancu, a plecat primul scriitor român pe care l-am cunoscut mai bine de patruzeci de ani, şi care m-a luat din cafeneaua Corso de altădată în casa lui din Bucureşti, nu mai ştiu în ce stradă, era însă acolo Nuşa, blânda şi blonda Nuşă, umblam pe atuncea, prin serile Capitalei, cu haine militare zdrenţuroase, cu cizme rupte, vorbeam încă bâlbâit româneşte, ceea ce nu l-a deranjat pe Stancu, care m-a luat acasă.

A plecat Stancu, care a publicat în revista lui, în Azi, pagini despre Geo Bogza care m-au răscolit, dacă îmi amintesc bine, un fel de reabilitare, un fel de manifest de solidaritate cu poetul pe care păzitorii moravurilor purulente l-au băgat în puşcărie pentru Poemul Invectivă, aşa că, făcând cunoştinţă mai târziu într-o situaţie destul de ciudată cu Bogza, ştiam deja cine e, datorită lui Stancu. A plecat Stancu, cu care am stat ani de zile sub acelaşi acoperiş al breslei noastre, a scriitorilor, şi câteodată am stat împreună la un pahar de vin, la o ceşcuţă de cafea ascultându-i istorisirile miraculoase pe care nu le va mai scrie, şi au rămas multe întrebări nediscutate, multe amintiri nerăscolite, multe întrebări nepuse. A plecat Stancu şi nu-l mai pot întreba, şi nu mă poate întreba: ce n-am făcut bine, ce şi unde am greşit, cu toate că răspunsul la această întrebare e mai important ca orice înainte ca să părăsim viaţa. (…)

Zaharia Stancu

Nicolae Manolescu: Ultima oară când l-am întâlnit era în mijlocul unei adunări pestriţe şi indecente, pe terasa unui hotel de la mare, între bărbaţi şi femei aproape goi, cu apa sărată scurgându-li-se pe pielea neagră, în costume sumare şi colorate, cu pălării exotice pe cap, cu prosoape urâte pe cimentul terasei. El singur era complet îmbrăcat, în haine negre, cu cămaşă albă şi cravată, neverosimil de elegant. Nu era totuşi ostentativ, căci acest fiu şi nepot şi strănepot de ţărani din câmpia Dunării ştia să se poarte cu o nonşalanţă, cu o lipsă de crispare, ce făceau din el un mare aristocrat. Rezervat şi distins, Zaharia Stancu era un aristocrat în gesturi şi spirit, atent, deferent, împingând politeţea până la a se ridica totdeauna din scaunul lui de Preşedinte al Uniunii şi de a întinde mina oricui intra pe uşă…

Căci, în fond, acest om care a făcut numeroase profesii, răzbătând în atâtea medii, ca ziarist, reporter, poet, politician, director de teatru şi de revistă, acest om care a cunoscut pe toată lumea, de la salahor la ministru, era un mare timid. Sub prezenţa lui de spirit şi sub prestanţa vârstei şi talentului se ascundea timiditatea. Era un afectiv şi un impulsiv, însă tremurul vocii nu arăta numai asta. L-am invitat, acum un an, să vorbească studenţilor Facultăţii de română din Bucureşti şi mi-a promis că vine.

Era într-o perioadă bună, teribila boală care avea să-l răpună nu-şi făcuse simţită încă prezenţa. Se plângea de tensiune, de inimă, dar atât. M-a rugat să-l vizitez cu câteva zile înainte ca să-i spun cum va decurge întâlnirea. I-am dat toate amănuntele, afară de unul, că vom încerca să-i înregistrăm cuvântul. Ca să nu-i creez o preocupare în plus. Era fericit să vină. Ştia, simţea oare că s-ar putea să fie cea din urmă întâlnire a lui, a marelui scriitor, cu viitorii profesori de română, poeţi şi critici? Probabil ştia, fiindcă în dimineaţa întâlnirii emoţia l-a copleşit. Doamna Stancu îmi telefonase că nu se simte bine. M-am repezit într-o fugă la el. L-am găsit în pat. Părea neconsolat de nepoliteţea de a trebui să contramandez totul pentru boala lui. Doctorul mi-a spus, la plecare, că emoţia întâlnirii a fost prea puternică. Făcuse brusc tensiune. Omul acesta care vorbise unor adunări incomparabil mai importante se emoţiona, acum, gândindu-se la cele câteva sute de perechi de ochi tineri pe retina cărora s-ar putea să rămână întipărită ultima imagine a scriitorului Zaharia Stancu. L-am liniştit, promiţându-i că-l vom invita din nou când se va simţi bine. Acest lucru nu s-a mai întâmplat niciodată.

Astăzi, când Zaharia Stancu nu se mai află printre noi, din toate întâlnirile şi discuţiile noastre, destul de multe în ultimii cinci-şase ani, cea mai vie rămâne în mintea mea aceasta: a omului bolnav de emoţie şi de timiditate. Şi-mi zic mereu de atunci că fiinţa noastră e mai nobilă în slăbiciunile ei decât în forţa ei, căci un Zaharia Stancu sigur pe el, dar şi punându-şi în valoare imensa autoritate literară, mi-ar fi părut mai puţin demn de respect şi iubire decât bărbatul acela cu privire şovăielnică şi aproape copilărească, speriat şi ruşinat de neputinţa de a-şi onora o banală promisiune.

Constantin Țoiu: Zaharia Stancu avea pentru cultura aleasă şi pentru oamenii deosebit de înzestraţi respectul, uimit, şi încântarea băiatului de odinioară, ţinând pe genunchi cartea şi care a făcut şcoală, măturând şcoala, drept plată.

Director de teatru, omenos şi bun, iubit ca nimeni altul, Stancu implora în cabină o strălucită actriţă aflată într-o nefericită stare fizică să joace în numele talentului ei, o implora mângâindu-i mâinile deformate de boală.

Moartea pare o eliberare. O rupere de contract. E aspectul ei retoric şi convenţional. De fapt, ea adânceşte viaţa, legând şi mai mult, restituind prin esenţa rămasă propria noastră imagine, cea mai adevărată, peste ce e trecător. Nu m-aş mira deloc să mă întâlnesc într-o zi cu un poet mergând spre locul de veci al lui Stancu, şi explicând: „Mă duc la Stancu, am o problemă”.

*** Extrase din România literară, 10 decembrie 1974, număr în memoria lui Zaharia Stancu

DS TW
Latest comments
  • Superb articolul. A fost un mare om, un uriaș al literaturii române. Păcat că lumea pare să-l fi uitat.

  • Un criminal!Un parvenit notoriu,capabil sa treacă peste cadavre pentru setea lui de bani,privilegii și onoruri.In tinerete- agent PLĂTIT cu salariu de 3000lei al Siguranței,funcție din care turna și santaja cu spor!.După 1944,lingău comunist, capabil de orice tradare,minciuni și faradelegi!

leave a comment