Iubirea interzisă: Maria Banuș și Zaharia Stancu

Maria Banuș s-a născut pe 10 aprilie 1914 la București și a fost fiica lui Max Banuș, contabil și director la Banca Marmorosch Blank, și a Anettei. Fetița a fost educată în particular, dând examenele la școala din str. Lucaci, iar după absolvirea Institutului “Pompilian” a urmat cursurile Facultății de Drept și apoi pe cele ale Facultății de Litere de la Universitatea din București.

Tânăra a debutat în 1928 în revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi, iar în perioada interbelică a colaborat la revista Azi, condusă de Zaharia Stancu, și a publicat primul său volum de poezii, “Țara fetelor”, la Editura Cultura Poporului.

Începând cu 1939, s-a apropiat de mișcarea muncitorească, a devenit membră în Partidul Comunist în perioada ilegalistă, iar în 1945 a fost primită în Societatea Scriitorilor Români (care va deveni în 1949 Uniunea Scriitorilor).

Ca scriitoare, Maria Banuș s-a încadrat în curentul realismului socialist, una dintre cele mai cunoscute poezii ale sale, “Patronul”, intrând în categoria textelor obligatorii pentru elevii de școală, în timp ce alte creații erau recitate la serbările pionierilor și la spectacolele literar-artistice ale clasei muncitoare.

Poezia sa militantă slujea perfect propagandei oficiale a partidului și, pentru serviciile aduse, a fost, ca mulți alți scriitori proletcultiști, o răsfățată a regimului comunist. Dintre poeziile din anii ’50 se remarcă “Ție-ți vorbesc, Americă” (O, Americă simplă! / Minciuna s-a-ncolăcit în jurul tău / şi tu n-o simţi./ Minciuna se-aşează ca oaspe, / la tine, la cină, / mănâncă din vasele tale / şi tu n-o vezi. / La temelia căminului tău / îşi cloceşte ea puii / şi tu nu ştii. / Sub căpătâiul copiilor tăi / zace minciuna / şi tu nu te cutremuri) sau “Chemare” (Vă chem să luptăm, / Vă chem s-alipiți glasul de-al meu. / Vă chem să măriți puterea de-asalt a forțelor păcii, / Vă chem să strigați. / Și strigătul nostru adânc, unit, pătimaș, Să fie car de asalt. / Să fie dur. / Să despice, să taie. / Cum despică și taie un diamant, / Și să unească, / Sa trecem strigătul nostru, / Prin inima oamenilor/ Cum trece sudorul cu flacăra lui/ Prin metalul ce vrea să-l unească).

Femeia Maria Banuș trăia, însă, o dramă sentimentală, pentru că se îndrăgostise de prozatorul Zaharia Stancu, pe care îl considera bărbatul vieții ei și care era, în primele decenii ale comunismului, unul dintre polii ideologiei regimului.

Născut pe 5 octombrie 1902 la Salcia, în județul Teleorman, viitorul scriitor a abandonat școala la vârsta de 13 ani și a avut diverse meserii până în 1919, când s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității București. În 1948 Zaharia Stancu a publicat romanul Desculț, care i-a adus celebritatea, iar viitoarele sale opere au fost în scurt timp incluse în programele școlare. Scriitorul a fost numit director al Teatrului Național din București, funcție pe care a deținut-o între 1946 și 1952, apoi, între 1958 și 1968, a fost înalt responsabil al Editurii pentru Literatură și Artă și președinte al Uniunii Scriitorilor. Zaharia Stancu a murit pe 5 decembrie 1974, la vârsta de 72 de ani.

Maria Banuș va scrie mai târziu în amintirile sale: “Moare Zaharia Stancu. Moare de un cancer, năpădit de metastaze. E înconjurat de familia lui. Eu sunt o scriitoare care dau telefoane acasă la el să mă interesez cum îi merge şi vorbesc cu femeia de serviciu sau cu nevastă-sa.

Nuşa zice: “Şi eu sunt bolnavă. Am venit puţin acasă. Câteodată îi e mai bine, câteodată mai rău. Azi-dimineaţă, mi-a telefonat cumnatu-meu că a dormit şi a mâncat bine. (…)

El e un mare scriitor, tradus în zeci de limbi. Propus pentru Nobel. Vin ziarişti să-l vadă din străinătate şi dacă nu-l pot vedea, merg în satul lui, la Salcia, pe care-l cunosc sub numele de Omida din cărţile lui, ca să vadă meleagul natal şi pe surorile lui.

Moare Preşedintele Uniunii Scriitorilor. Ce a fost el pentru mine în ultima etapă a vieţii noastre? Preşedintele. Un preşedinte bun pentru obşte şi care pentru mine n-a existat în nici un fel şi eu n-am existat pentru el. Ca şi cum am fi fost amândoi morţi de mult. Mai glumeam câteodată, rar când mergeam să-l văd, în biroul de la Uniune, să-i duc câte o carte de a mea (…) Cine a fost (…) acest bărbat pe care l-am iubit cu patimă şi cu dorinţa de a muri la despărţire şi cu dorinţa chinuitoare de a avea un copil de la el, un bărbat pe care l-am purtat în sânge, toată tinereţea mea, când am fost şi când n-am fost cu el, pe care l-am urât, l-am dispreţuit, l-am admirat. N-am avut copil de la el. Viaţa, cum se zice, ne-a despărţit.”

Zaharia Stancu era căsătorit încă din 1925 cu Nicolina Păun, o învățătoare din Turnu Măgurele cu care avea un fiu, Horia, care va deveni medic și scriitor, iar relația cu Maria Banuș se consumase în perioada de dinainte de război.

Maria Banuș povestește în memoriile ei: “(…) Şi cum m-a bătut, şi cum m-a minţit şi cum s-a logodit oarecum cu mine, venind în familie, la ceai, (mirosea ceva în văzduh a escrocherie sentimentală – mă temeam, plutea minciuna în aer) şi zicea că divorţează, dar părinţii au scris la primăria din Salcia şi au aflat că nu există niciun proces de divorţ (nu la Salcia la primărie, mi se pare că la tribunalul din Roşiorii de Vede, unde zicea el că are loc procesul) şi pe urmă cum am zăcut şi cum am urlat la mama şi cum am vrut să mă sinucid şi cum m-am măritat, şi cum am vrut un copil de la el.” (Însemnările mele, Cartea românească, 2014)

Iubirea pentru Zaharia Stancu îi va marca poetei întreaga viață, iar dispariția lui a suportat-o greu, în ciuda faptului că avea de mult timp propria ei familie. Maria Banuș a fost căsătorită cu inginerul constructor Sorin Ebner, un bărbat care a divinizat-o, în pofida capriciilor ei sentimentale, și care i-a fost alături întreaga viață. Maria Banuș a încetat din viață pe 14 iulie 1999 la București, la vârsta de 85 de ani. Cartea de memorii “Însemnările mele” a fost tipărită postum, în aprilie 2014, pentru a marca 100 de ani de la nașterea scriitoarei.

 

Galerie foto: