Farmecul inegalabil al doamnei Gina Patrichi

“Faţă în faţă cu Gina Patrichi, după două, trei sau cinci ceasuri de conversaţie, câte îţi trebuie uneori pentru a întocmi un onest interviu, te pomeneşti că ai încercat tot timpul un sentiment de surpriză. Gina Patrichi e omul surprizelor sau, mai exact, o fiinţă surprinzătoare. Inutil să încerci a o defini ca actriţă, ea nu se lasă prinsă în nicio formulă prestabilită, iar firea ei îţi alunecă printre degete şi se schimbă într-una precum pietricelele colorate dintr-un caleidoscop. Acasă o găseşti în postura cea mai neaşteptată pentru tipul ei de femeie, — cea de mamă — răspunzând răbdătoare, inventivă, “de ce”-urilor unei fetiţe de 4 ani, Oana, ce pare decupată dintr-o revistă de modă scandinavă. Dar vocaţia ei de gospodină e redusă la minimum şi ea recunoaşte lucrul acesta cu un angelic şi spăşit spirit autocritic. Gina Patrichi e înzestrată cu harul marilor cozeri, are verbul scăpărător, înţepător, e plină de haz, dar, vai, toate acestea sunt o nenorocire pentru gazetarul ce o intervievează, căci cuvintele ei nu se aşază, nu pot fi păstrate pe hârtie. Pe scurt, când încerci să-i faci bilanţul carierei îţi dai seama — din nou cu surprindere — că Ginei Patrichi i-au trebuit doar şase ani şi cam şase-şapte roluri (incluzînd, vorba ei, şi eşecul din “Priveşte înapoi cu mânie”) ca să se impună cu putere conştiinţei publicului bucureştean.

— Îţi mărturisesc că eu nu cred în geniile pierdute şi în talentele risipite. Totul e să ai ceva de spus: dacă există în tine această forţă, până la urmă ea izbucneşte, ţi se oferă posibilitatea să o comunici. Eu am putut învinge numai aşteptând.

— Crezi că aşteptarea pasivă poate fi o formulă a biruinţei în viaţă?

— În meseria noastră, poate, într-un anumit fel, pentru că eşti în mâna regizorilor, a directorului, a repertoriului. Un teatru nu poate avea grija unui singur actor, oricât de talentat ar fi el. Dar să ne-nţelegem: eu am aşteptat muncind pe rupte, jucând imens: timp de opt ani am jucat, la Galaţi, frenetic, totul, orice. Nu am trăit nicio clipă cu ideea de provizorat, cu ideea că sunt pasageră pe acea scenă de provincie. Cred că acesta e şi secretul reuşitei unui actor într-un teatru.

— Galaţiul avea pe atunci o trupă excelentă: Dana Comnea, Pălădescu, Bănică, Dunca. Apropo, nu te-ai întâlnit, eufemistic vorbind, pe teritoriul aceloraşi roluri cu Dana Comnea?

— Da, şi atunci am învăţat cum să înving aşteptând. Ea era mai tare. Am aşteptat. Aveam timp berechet: am intrat în teatrul gălăţean la 20 de ani.

— Deci, după socoteala mea, 34 de ani acum… Sper că indiscreţia e suportabilă la această vârstă a dumitale, nu? Ai terminat atât de tânără institutul?

— Nu l-am terminat de fel: în anul trei am fost exmatriculată. Pe drept. Teatrul mi-a prilejuit prima greşeală. Şi prima mare învăţătură: totul se plăteşte, greşelile la valoarea lor, iar bucuriile, dublu. Dar totul merită.

— Ştiam însă că ai fost eleva preferată a Aurei Buzescu…

— Da, iar ea a consimţit la excluderea mea. Am meritat-o, repet. Aura Buzescu — această mare doamnă a scenei româneşti, de o fineţe a spiritului şi de o rară loialitate — m-a iubit mult, mi-a iubit talentul, cum spunea ea, deşi m-ar fi dorit grozav cu 4 cm mai înaltă pentru genul de actriţă de dramă în care mă vedea… Eu o adoram, dar eram într-adevăr greu suportabilă, indisciplinată, făceam tot felul de nebunii, nu veneam la cursurile care mi se păreau plictisitoare. Aveam 16 ani când am intrat în institut (prezentându-mă la examen fără acte, căci actele se aflau la Școala tehnică de chimie, unde eram elevă în anul III), toată lumea mă răsfăţa, eram copilul de trupă al institutului…

— De unde se vede că prea mult răsfăţ strică întotdeauna.

— Am întrebat-o pe profesoara mea atunci când mi-am dat seama că am fost definitiv exmatriculată din institut: “De ce nu m-aţi apărat, doamnă, de ce-aţi lăsat să mi se taie calea spre teatru?” “Draga mea — mi-a răspuns ea — m-am gândit bine şi am ajuns la concluzia că pentru viaţa dumitale şi pentru cariera pe care sunt sigură că ai s-o faci, e bine să ţi se dea o lecţie grea şi dureroasă, ca să ştii că pe viitor nu depinzi numai de tine”. Lecţia aceasta mi-a folosit, te asigur.

— Deşi înțeleg că gândul la teatru nu te-a părăsit nicio clipă…

— Sigur că nu. Dar a trebuit să-mi găsesc mai întâi o modalitate de a-mi câştiga viaţa, pentru că nu mai puteam să cer părinţilor să mă întreţină. Am făcut atunci, în acei ani 1954-1956, de toate: am făcut figuraţie cu seara, am vândut îngheţată în Obor, “la-ngheţata, ia-ngheţata”, chemam eu pe toate tonurile, şi-mi obligasem prietenele să vină să-mi facă vânzare şi să mănânce îngheţată numai de la toneta mea. Pe urmă, o vară întreagă am fost fericită, căci devenisem vedetă de circ, unul din visele vieţii mele. Sergiu Dermenyi mă băga într-o ladă şi mă tăia cu ferăstrăul în două, apoi mă “hipnotiza” și eu spuneam pe dinafară pagini întregi din “Anna Karenina”, exact acelea pe care le indicau, la întâmplare, spectatorii. Sper că nu-mi ceri să-ți dezvălui acum trucurile meseriei, nu pot să-mi trădez colegii…

— Fii fără grijă, ținem și noi, spectatorii, la iluziile noastre. Aşadar, ai învins prin perseverenţă. Şi prin talent, cred eu. Ce e talentul, după dumneata?

— Acel “ceva” care te ajută să faci cu uşurinţă ceea ce este greu altora.

— Nu găseşti definiţia incompletă?

— Nu avea pretenţia să fie completă. Cred că prima componentă a talentului e să ştii, să poţi să arzi cu totul.

— Aceasta ţine însă mai ales de sensibilitate. Dar arta modernă cere în primul rînd cerebralitate.

— Uite, eu i-aş spune mai modest, mai puţin snob, o tehnică a declanşării voite, urmărite, a emoţiilor în scenă. Altminteri, eşti la discreţia inspiraţiei, iar aceasta îţi poate juca adesea renghiul.

— Conteşti, deci, inspiraţia pe parcursul elaborării, al pritocirii rolului. Dar nu e nevoie de ea nici în momentul primei — şi posibil fatalei — întâlniri cu un personaj?

— Nu, nu cred că e necesară coborîrea sfântului duh pe creștetul unui actor chiar dacă întâlnirea e de zile mari, cu Nora lui Ibsen, Portia lui Shakespeare, Madeleine a lui Eugen lonescu ori Mița lui Caragiale.

— Sunt marile dumitale întâlniri…

— Câteva dintre ele. Intervine, în elaborarea unui rol, un sistem, o tehnică, pe care actorul şi-o face muncind salahoreşte pe scenă. Să nu te sperie cuvântul tehnică, eu nu umblu la roluri cu rigla şi compasul, nu aplic cine ştie ce formulă de algebră, ci pur şi simplu ajung la gândurile şi comportamentul personajului prin mine, pornesc de la mine, de la tot ce am adunat ca experienţă, de la toate trăirile mele. Dar iată că am ajuns să formulez un răspuns la singura întrebare de care mă temeam şi la care aş fi refuzat cu politeţe să-ţi răspund: cum îmi pregătesc un rol…

— De ce te temi de o asemenea benignă chestiune?

— Pentru că nu am nici o comunicare de făcut omenirii în acest sens şi pentru că totul se petrece ca la toată lumea. Mă îngrozesc banalităţile, mai ales când sunt spuse grav şi cu ton de confidenţă de creaţie…

— Perfect: să revenim la discuţia noastră asupra talentului. Eu cred că acesta se poate stinge când nu este intens solicitat, mai ales într-o meserie ca a voastră.

— Iar eu, repet, nu cred în talentele ce mor prin inaniţie. E adevărat însă că puterea talentului creşte o dată cu însemnătatea subiectelor asupra cărora se exercită. Şi o dată cu sârguinţa ta, cu munca ta.

— Ei bine, atunci cum îţi explici că printre atâtea roluri făcute cu strălucire — în “Jocul de-a vacanţa”, “D-ale carnavalului”, “Victimele datoriei”, “Puricele în ureche” — ai putut rata un rol ca cel din “Priveşte înapoi cu mânie”?

— Să ştii că nu caut vina decât în mine. Eu am fost cea care am greşit fundamental: de la prima lectură mi s-a părut că rolul Helenei mi se potriveşte ca o mănuşă şi că nu am nimic de făcut. Şi nu am făcut nimic. Cum zicem noi: “Înveţi vorbele şi cine după cine urmează, că piesa merge de la sine”. Ei bine, nu-i aşa. Am fost leneşă, am plătit. Şi iar am învăţat din greşeala mea. Dar trebuie să-ţi spun că, deşi eu ştiam în sinea mea că sunt execrabilă, m-a durut cumplit că s-a observat atât de tare în afară, că eu nu am putut compensa cu nimic lipsa de gândire şi efort scenic. Şi pentru că vorbesc cu un cronicar teatral, trebuie să-ţi spun că m-a durut şi tonul, cruzimea cu care criticii şi-au spus opiniile despre mine. Andrei Şerban mi-a luat atunci, foarte cavalereşte şi nobil, apărarea într-un articol, recunoscând nereuşita mea, dar cerând criticii un ton mai ştiinţific şi mai puţin pătimaş.

— Ah, marile sensibilităţi şi imensul orgoliu al artiştilor… Dar, ca să schimbăm un subiect dezagreabil pentru amândouă, spune-mi, ce părere ai de colaborarea cu Andrei Şerban, acest ferment al tinerei noastre regii? Deşi mi se pare că ai avut doar o scurtă întâlnire profesională cu el, rolul Portia din “Iuliu Cezar”.

— Scurtă, dar memorabilă. Să știi că pentru un actor aceste mari întâlniri cu un regizor deosebit sunt absolut vitale, ele îl scot din mecanismele sale obișnuite, din rutina sa meşteşugărească, care înseamnă, de fapt, sfârşitul creaţiei. Drumul meu pe scenă e marcat hotărâtor de o primă întâlnire — cea cu Vlad Mugur în spectacolul cu “Poveste din Irkutsk”, apoi, desigur, de întâlnirea cu Liviu Ciulei.

— Căruia îi datorezi, dacă nu mă înşel, şi apariţia dumitale în viaţa artistică a Bucureştiului…

— Căruia îi datorez imens: şi angajarea la o trupă de asemenea prestigiu ca cea de la “Bulandra”, şi marile roluri de pe scenă, şi rolul — singurul bun pe care l-am obţinut eu în cinematografie — din filmul “Pădurea spânzuraţilor”, şi încrederea publicului în mine, şi încrederea mea în mine.

— Presupun că există aici şi o anume comuniune artistică, o identitate de gusturi, de concepţie scenică…

— Îmi dai voie să spun o enormitate? Sau, mă rog, ceva care ar putea părea aşa. Ei bine, eu nu am, nu pretind că aş avea o anumită concepţie teatrală.

— Un stil precis, adică?

— Spune-i așa, dacă vrei. Am stilul regizorului cu care lucrez, am stilul piesei în care joc, am stilul personajului interpretat. Sunt ceea ce în teatru se rosteşte cu nițel dispreţ, pentru că pare a implica lipsa de personalitate, sunt o actriță maleabilă. Orice stil de teatru mă poate cuceri dacă-mi spune ceva, dacă mă convinge.

— Dar asta mi se pare o binefăcătoare capacitate de adaptare, care te poate feri de pericolul manierismului.

— Cu Vlad Mugur am făcut un teatru simplu, clar, în care ideile erau comunicate limpede spectatorului, în care toate situaţiile erau jucate pe trăire, pe sentiment, alături de Lucian Pintilie — iar munca la “D-ale carnavalului” constituie de asemeni un moment esenţial în cariera mea — am aderat la teatrul său vehement realist şi am încercat să fac din Miţa Baston o caricatură a iubirii tragice, Andrei Şerban mi-a cerut să fac din Portia nu o femeie, ci o fiinţă care să traverseze scena aproape fără materialitate, ca un suflu, să fie o esenţă de puritate.

— Tocmai dumneata, în care zvâcnesc pasiunile şi care eşti esenţă de feminitate…

— Şerban a reuşit să facă din rolul meu tot ce-a dorit, nu te îngrijora, pentru că eu m-am subordonat total şi deliberat voinţei sale. Tânărul acesta — care mi se pare extrem de caracteristic pentru ce posedă mai bun noua generaţie artistică — are o funie a lui, foarte specială, în care pătrunzi cu greu, e obsedat de problemele generaţiei sale, ale vremurilor sale, el caută într-una, caută mereu, iar când lucrează cu actorii e asemeni unui vrăjitor. În general, să ştii că privesc foarte atent la tinerii din jur, fetele şi băieţii aceştia pe care-i criticăm adesea fără să-i cunoaştem prea bine, mă atrag irezistibil şi le caut chiar prietenia.

— Dar diferenţele de vârstă nu te deranjează?

— Aş minţi să-ţi spun că ideea mă umple de fericire. Vârsta — vârsta fiecăruia! — e un adevăr nu din cele mai comode, dar pe care trebuie să-l iei ca atare. În măsura în care reuşeşti să-ţi păstrezi viu interesul pentru viaţă, vârsta nu te mai poate speria cine ştie ce. Nici măcar sub aspectul dulcii rivalităţi colegiale… De altfel, eu cred că în teatru există mult loc sub soare. Tinerii au locul lor, eu îl am pe al meu, am impresia că nu ne facem umbră unii altora.

— Spune-mi, te rog, ți-ai dorit vreodată vreun rol pe care nu l-ai jucat?

— Eu am înțelepciunea de a nu râvni decât la ceea ce pot avea. E un soi de autoapărare interioară. Nu am suferit niciodată în fața unei distribuţii anunțate la avizier, fie că eu eram sau nu trecută pe ea.

— Unei asemenea firi fericite şi lipsite de invidie poţi să-i adresezi liniştită şi o întrebare mai delicată: care din colegele dumitale îţi plac?

— Îmi place Clody Bertola, e o actriţă distinctă, un ultim mohican al teatrului de poezie. Îmi place Valeria Seciu, are toate calităţile pe care eu le cer unei actriţe: o frumuseţe spiritualizată, e sensibilă, vibrantă, sinceră pe scenă. Din păcate, nu joacă suficient. Dar ascultă-mă pe mine, Vali e o actriţă de mare viitor…

— Crezi în nevoia de frumuseţe a unei actriţe?

— Tocmai pe mine mă întrebi?

— Nu înţeleg ce vrei să spui…

— Ei bine, poftim, cred în frumuseţe, ar fi o demagogie sinistră să afirm contrariul. Şi în viaţă, şi pe scenă, o femeie frumoasă a câştigat pe jumătate bătălia. Dar rămâne cealaltă jumătate… Pentru că — şi iar voi spune o banalitate imensă—frumuseţea e fragilă şi efemeră. Ca să trag niţel spuza pe turta mea, adaug totuşi că orice femeie are frumuseţea ei, dar nu oricine ştie să o vadă. Adevărul e că, personal, nu am mizat niciodată pe înfăţişarea mea. Mi-a mers destul de bine şi cu iuţeala minţii, cu hazul, cu faptul că nu am avut niciodată nici un fel de complexe.

— Spune-mi, te rog, ce înseamnă un copil în viaţa unei actriţe?

— O asemenea întrebare m-aş fi aşteptat să-mi vină numai de la revista “Femeia”, draga mea… Dacă vrei, am un răspuns: Oana îmi ia mult şi-mi dă totul. Dar hai să rămânem în zone mai puţin melo…

— Să te mai întreb, totuşi, ce gândeşti despre dragoste?

— Ei da, o asemenea discuţie merge chiar şi între două intelectuale! Sigur, o actriţă e întâi şi întâi un om, iar pentru orice om dragostea e esenţa concentrată de viaţă. Fără dragoste, femeia rămâne doar o posibilitate. Şi cred cu tărie că dragostea merită plătită oricât şi cu orice. Chiar şi cu riduri pretimpurii.

— Ca să reintrăm în apele discuţiei profesionale, ce părere ai de actuala stagiune bucureşteană?

— Niciuna. Pentru că nu am văzut nici un spectacol. Şi sufăr realmente din cauza asta, mi-e pur şi simplu dor să-i revăd pe George Constantin, pe Leopoldina Bălănuţă, pe Victor Rebengiuc. Dar am jucat aproape seară de seară…

— …în “Puricele în ureche”, desigur. Ce a însemnat spectacolul acesta pentru dumneata, în afară de succesul imens de public?

— Am învățat, de fapt, să fac comedie, comedie suculentă, să “vând” poantele, să-mi folosesc la maximum situaţiile favorabile, să-mi înghit niţeluş colegii în scenă, când e cazul. Am tras cu ochiul la Cotescu şi i-am furat, fără scrupule, toate şiretlicurile lui deştepte. Dar sunt cumsecade, nu le folosesc întotdeauna.

— Afişele teatrului TV te anunţă foarte des, Gina Patrichi. Ce semnifică televiziunea pentru dumneata?

— Artă: cinci roluri pe stagiune, pe care n-aş putea să le fac nicicând în ritmul acesta la teatru. Şi publicitate. Şi bani.

— Nu ţi-e teamă de cruzimea camerei de luat vederi?

— Nu, pentru că nu mă interesează deloc cum arăt, ți-am mai spus, nu acesta e atu-ul meu principal, nu pe acesta mizez. Habar n-am care sunt unghiurile mele favorabile, care e profilul meu cel bun, care e lumina ce mă avantajează.

— Citești pagina a patra a ziarelor, te interesează ce se petrece în lume?

— Întotdeauna. Neliniştea omenirii, locurile fierbinţi ale globului, calamităţile cumplite care pot lovi din senin oamenii se răsfrâng asupra mea cu o acuitate dureroasă. Inundaţiile acestea catastrofale care s-au abătut asupra unor zone ale ţării noastre m-au zguduit, dar m-a impresionat şi gestul de formidabilă solidaritate umană pe care l-au declanşat.

— O singură întrebare încă: care e, după dumneata, calitatea esenţială a unui om?

— Generozitatea, dăruirea, risipa de sine. Să se cheltuie tot, fără a cere apoi nota de plată…”

***Flacăra, aprilie-iunie 1970 (interviu realizat de Sanda Faur)

Gina Patrichi s-a născut pe 8 martie 1936 la Bucureşti și, după cum a mărturisit mai târziu, visa dintotdeauna să fie actriţă, motiv pentru care în copilărie era nelipsită de pe scenă la serbările școlare și din sălile de spectacol ale Ateneelor populare.

În 1953, a intrat, cu dispensă de vârstă, la Institutul de artă teatrală şi cinematografică, la clasa Aurei Buzescu, iar în 1956 a debutat pe scena Teatrului din Galaţi, în rolul Mariana Pleşoianu din piesa “Nota zero la purtare”.

Printre cele mai cunoscute roluri din această perioadă se numără Lucietta, în “Gâlcevile din Ghioggia”, Nora în “Nora”, Valia în “Poveste din Irkuţk” (pentru care a obţinut premiul II la Decada tinerilor actori, în 1964); Annuzziata în “Umbra”; Liubov Şevţova în “Tânăra garda”, Miţa Baston în “D’ale carnavalului”, Wanda în “Gaiţele”. În 1965, Gina Patrichi a fost chemată la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra pentru rolul Corina din “Jocul de-a vacanţa” și în acelaşi an a debutat în film cu Roza din “Pădurea spânzuraţilor”, jucând apoi în “Procesul alb” rolul unei cântăreţe, Ana-Maria.

În 1966, a fost angajată la Teatrul Bulandra, pe a cărui scenă a jucat până la sfârșitul vieții. Printre rolurile importante de pe scena bucureșteană se numără Kitty din “Clipe de viaţă” (regia Liviu Ciulei), Miţa Baston în “D’ale carnavalului”, Portia în “Iulius Cesar”, Silvia în “Aceşti nebuni făţarnici”, Madeleine în “Victimele datoriei”, Raymonde în “Puricele în ureche”, Ivona în “Dimineața pierdută”, Gertruda, în “Hamlet”, Nastasia, în “Azilul de noapte”, Caterina de Medici, în “Elisabeta I”.

În 1971, regizorul Iulian Mihu a distribuit-o în rolul Olimpiei din “Felix şi Otilia”, iar un an mai târziu Mircea Mureşan i-a încredinţat rolul Ţuţuleasca din “Bariera”. Au urmat, pe rând, “Trecătoarele iubiri”, “Dincolo de nisipuri”, “Nemuritorii”, “Nu filmăm să ne-amuzăm”, “Tată de duminică”, “Proba de microfon”, “Saltimbancii”, “Pe malul stâng al Dunării albastre”, “Moromeții”, “Fram”, serialul “Lumini și umbre”, “Capcana”, “Cântec pentru fiul meu”, “Sezonul pescărușilor”, “Hanul dintre dealuri”.

La Gala premiilor UNITER din 31 ianuarie 1994, activitatea strălucită a doamnei Gina Patrichi a fost răsplătită cu “Premiul de excelenţă”. Aceasta a fost ultima apariţie publică a regretatei actriţe care s-a stins din viață pe 18 martie 1994, la doar 58 de ani, după o lungă suferință. Marea artistă a fost înmormântată la Cimitirul Bellu.

Surse:

Cinema, 1972, 1974

Teatrul, 1982, 1988

Flacăra, 1970