Nicolae Kalinderu, medic și filantrop al Vechii Românii

Anul 1887 este considerat un moment cheie în istoria medicinei românești moderne. Parlamentul a adoptat pe 5 martie a acelui an o lege prin care s-au creat trei noi catedre la Facultatea de Medicină din Bucureşti, a căror conducere le-a fost încredinţată anatomopatologului şi microbiologului Victor Babeş, anatomistului şi chirurgului George Assaky şi clinicianului Nicolae Kalinderu.

Victor Babeş se născuse la Viena şi îşi făcuse studiile ca bursier al statului român. În 1887, la vârsta de 32 de ani, era un savant cu merite recunoscute în cercurile ştiinţifice, publicase deja la Paris, împreună cu André Victor Corni, primul tratat complet de bacteriologie din lume și, la acel moment, era profesor de histopatologie la Facultatea de Medicină din Budapesta. George Assaky era, din 1886, profesor asociat de anatomie la Facultatea de Medicină din Lille și făcuse o serie de cercetări cu privire la regenerarea fibrelor nervoase secţionate, deschizând noi perspectice în chirurgie.

Nicolae Kalinderu, născut pe 6 decembrie 1835 la București, fiul lui Lazăr (Lazaros) Kalenderoglu și fratele juristului Ioan (Iancu) Kalinderu, a obţinut în 1870 titlul de doctor în medicină la Paris, remarcându-se ca un student strălucit, a funcţionat apoi la Spitalul Colentina din Bucureşti, iar în timpul Războiului pentru Independenţă a condus ambulanţele de la Turnu-Măgurele, localitatea unde erau evacuaţi răniţii de peste Dunăre.

În discursul de deschidere al primului curs, cu ocazia înființării clinicii medicale de la Spitalul Brâncovenesc, Nicolae Kalinderu mărturisea că, de-a lungul a peste un deceniu şi jumătate de practică medicală, “se simţise îndemnat să aprofundeze doctrinele cele mai avansate ale medicinei contemporane şi să-şi orienteze strădaniile pe linia înnoirilor preconizate de Claude Bernard, Louis Pasteur şi Rudolf Virchow”. Din păcate, spunea doctorul, la Bucureşti nu-i fusese cu putinţă să se iniţieze în tehnicile revoluţionare ale bacteriologiei şi tocmai de aceea saluta venirea lui Victor Babeş, pionier al studiilor microbiologice.

Totuși, consemnează dr. Gheorghe Brătescu în revista Știință și Tehnică din 1987: “Profesorii de şcoală veche, sclavi ai rutinei şi incapabili să se acomodeze cu avalanşa de inovaţii din ştiinţele medico-biologice, nu vedeau cu ochi buni sosirea unor redutabili concurenţi, drept care au manevrat din umbră împotriva votării legii din martie 1887. Din fericire, forurile statale se convinseseră de importanţa modernizării sistemului de învâţământ medical şi a stimulării unor activităţi ştiinţifice medicale care răspundeau necesităţilor sănătăţii publice. Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii, Dim. A. Sturdza, l-a vizitat personal pe Victor Babeş la Budapesta pentru a-i da asigurări că va găsi la Bucureşti condiţii de lucru superioare celor care i s-ar fi oferit în altă parte”.

*** Știință şi Tehnică, 1987, “1887, an de cotitură în medicina românească”, un articol de dr. Gh Brătescu

Autorităţile s-au ţinut de cuvânt, iar pe 28 aprilie 1887, Parlamentul a adoptat legea prin care se înfiinţa Institutul de bacteriologie.

La mai puţin de un an după aceea, in mai 1888, Victor Babeş a început să producă în secţia antirabică a institutului primele vaccinări împotriva turbării, după metoda lui Louis Pasteur, centrul antirabic bucureştean devenind al treilea din lume, după cele de la Paris şi Odessa.

În aceeași perioadă, Nicolae Kalinderu a inaugurat metodologia clinică bazată pe utilizarea sistematică a laboratoarelor de anatomie patologică, fiziopatologie şi chimie.

Printre lucrările sale științifice se numără “Memoriu asupra leprei în România” (1889), “Lepra anestezică” (1898), “Lepra în România” (1897), “Tubercolosa în raport cu unele profesiuni”, “Epilepsia Jacksoniand”, “Influenza unor maladii ale cordului asupra desvoltărei tuberculosei”, “Mielita sifilitică”. Medicul a fost, de asemenea, unul dintre fondatorii leprozeriei de la Răchitoasa.

Profesorul Kalinderu a încetat din viață pe 16 aprilie 1902, la vârsta de 66 de ani, după o grea suferință, la moșia sa de la Ciulnița, Argeș.

Presa epocii a consemnat: “Vineri la orele trei după amiază s-a făcut, cu deosebită ceremonie, înmormântarea regretatului doctor N. Kalinderu.

Corpul, depus în biserica zidită de părintele doctorului Kalinderu, era acoperit de coroane şi flori. La orele două, biserica şi curtea erau pline de lume. În biserică, pe lângă familia decedatului doctor Kalinderu, se aflau doamna Olga Mavrogheni, doamnă de onoare a Majestății Sale Regina, şi doamna Zoe Râmniceanu, doamnă de onoare a Alteței Sale Principesa Maria.

În curtea bisericii erau două care pe care erau aşezate coroane. Printre acestea se observa coroana trimisă de M. S. Regele, o coroană trimisă de dl. Take Ionescu, cea a medicilor Spitalului Brâncovenesc, a familiei N. N. Kalinderu, a clubului Tinerimea, a familiei Costinescu, a dlui Şuţu, a dlui M. Pherekyde, a foştilor interni ai spitalului din Paris, etc.

După terminarea slujbei religioase, au ţinut câte o cuvântare dl dr. Mardărescu, decanul Facultăţii de Medicină, și doctorii Babeş şi Felix, care au arătat meritele mult regretatului dr. Kalinderu.

La orele 4 cortegiul funebru s-a pus în mişcare, străbătând strada Colţei şi Bulevardul Academiei. La Universitate a vorbit dl Dr. Buşilă din partea medicilor Spitalului Colţea şi dl Stromingher, preşedintele Societăţii „Junimea studioasă medicală”, ambii arătând meritele defunctului, care era un bărbat ilustru al ţării.

Cortegiul a pornit apoi pe Calea Victoriei, strada Carol şi Calea Rahovei. În faţa Spitalului Brâncovenesc a ţinut o frumoasă cuvântare Principele Ghibescu, efor, şi apoi doctorul Christeanu, în numele corpului medical al Spitalului Brâncovenesc.

Cortegiul a pornit înainte şi trecând pe strada 11 Iunie a ajuns la Cimitirul Bellu la orele 5 şi jumătate.

După o scurtă rugăciune oficiată de toţi preoţii, corpul defunctului doctor Nicolae Kalindera a fost depus în locaşul cel de veci, pe când armata făcea onorurile militare acestui valoros bărbat pe care l-a pierdut ţara”.

*** Tribuna Poporului, ianuarie-iunie 1902

Întreaga presa i-a dedicat articole elogioase: “Putem afirmă că doctorul Kalinderu a fost primul scriitor medical român care, prin publicaţiunile sale, a intrat în concernul scriitorilor medicali internaţionali. Dânsul a publicat peste 50 de lucrări originale, din care 27 în limba franceză şi germană în academii, societăţi, congrese şi reviste străine, contribuind asfel în mod serios la progresul științelor medicale.

Doctorul Kalinderu a fost un spirit enciclopedic care nu se mulţumise cu cultivarea unei mici specialităţi, ci îmbrăţişase cu o vedere largă toate chestiunile mari ale medicinei. Problemele cele mai grele, bolile cele mai obscure ocupă cu preferinţă acest spirit pătrundător şi critic. Ca artist realist, caută să studieze manifestările morbide din punctul de vedere artistic şi găsise în multe boli, în multe leziuni, aceea ce le dă caracterul lor particular şi specific, întocmai precum un mare pictor găseste în fiecare figură, în fiecare apariţiune a naturii, aceea ce o caracterizează şi o distinge de orice altă figură, de orice alt obiect. Anul 1897 aduce cu sine un adevărat triumf al știinţei românești, prin reprezentarea demnă a ţării la conferinţa internaţională pentru studiul leprei care a avut loc la Berlin şi la care D-rul Kalinderu a ocupat un loc de onoare. Înainte de toate, dânsul şi d-l Prof. Dr. Pelvini Paul au stabilit topografia şi statistica leprei în România, prezentând o listă nominală de aproape 200 de leproşi, arătând diferitele focare de lepră din Dobrogea, de-a lungul Dunărei şi la munte, constatând caracterul familiar al bolii, precum şi filiera contagiunii leprei”.

Nicolae Kalinderu nu a fost doar medic primar al Spitaleler Colentina şi Brâncovenesc și profesor la Facultatea de Medicină, ci și membru corespondent al Academiei Române.

Amator de obiecte de artă, a strâns, de-a lungul vieții, o bogată colecţie de tablouri şi antichități, care a ajuns în proprietatea fratelui său, Ioan Kalinderu, administratorul Domeniilor Coroanei, iar acesta din urmă a donat-o prin testament, după decesul său (care a avut loc pe 11 decembrie 1913), împreună cu propriile colecții, statului, ca și locuinţa din București, care a fost ulterior transformată în muzeu.

Un reportaj publicat de Ilustrațiunea română în 1934 ne dezvăluie lumea fascinantă creată de frații Ioan și Nicolae Kalinderu:

“Aproape de Calea Victoriei, pe o stradă liniştită, se află o clădire care, în Bucureştiul tuturor stilurilor, atrage totuşi privirea trecătorilor. O ştiu desigur mulţi locuitori ai Capitalei, dar de fiecare dată când trec prin faţa ei, întorc capul s-o mai vadă. Este o casă cu totul aparte. Nu atât ca stil, cât ca parte ornamentală.

Ce nu se găseşte prins de pereţi sau orânduit în curte! Statuete şi basoreliefuri adevărate sau copii aduse din Italia; stâlpi şi plăci ornamentale de diferite stiluri; firme pentru prăvălii din vechiul Nurenberg; piese arheologice găsite in Dobrogea, etc.

La fel de încărcat este şi interiorul clădirii, unde sunt adunate fel de fel de colecţii. Numai după aceste câteva notaţii, casa poate fi uşor identificată, este Muzeul Kalinderu.

Cel ce l-a clădit, a adunat operele de artă şi i-a dat numele a fost o figură foarte populară a Bucureştiului de dinainte de război, de care mulţi îşi aduc aminte cu lux de amănunte. Fără să fi fost trecut în materialul nepieritor al bronzului ori al pietrei, fără să fi rămas înfăţişat în culori în vreun tablou, chipul lui Conu Iancu Kalinderu stăruie viu dincolo de moarte, datorită multor motive. Înainte de toate, era om bun, care ştia să pună fapta înaintea vorbei, era o figură pitorească şi a avut o viaţă bogată, cu felurite ocupaţii, pe care şi-a încheiat-o ca fondator de muzeu.

Omul care a deţinut unele din cele mai înalte demnităţi a ştiut să-şi îmbine preocupările grave cu pasiunea lucrului de artă. Ion Kalinderu a fost consilier la Casaţie, preşedinte al Academiei, preşedinte al Crucii Roşii, administratorul Domeniilor Coroanei şi enumerarea e departe de a fi completă. Pe oriunde a trecut a lăsat urme de muncă şi devotament. Este destul să cităm faptul că Academiei i-a adus, prin prestigiul de care se bucura, multe donaţii dintre cele mai de valoare. Şi tot datorită muncii şi devotamentului a ajuns să fie mai mult decât un funcţionar oricât de înalt al regelui Carol — a fost mulţi ani consilierul marelui rege.

Fiind în contact cu satele prin funcţia de administrator al Domeniilor Coroanei, s-a ocupat cu dragoste de viaţa ţăranilor, a făcut gospodării model pe moşiile regale, a încurajat cu premii din banii lui învăţătura copiilor şi a fost iniţiatorul teatrului sătesc.

Iancu Kalinderu avea slăbiciunile lui, pe socoteala cărora lumea glumea. Iată una: îi plăcea călăria şi trecea mândru pe un cal alb pe Calea Victoriei spre drumul de plimbare — Șoseaua Kiseleff. Acestei pasiuni a sportului ecvestru lumea îi adăuga şi alt scop.

Conu Iancu era subiectul de predilecţie al revistei umoristice „Furnica” şi, departe de a-l supăra, glumele de acolo îl amuzau, iar când nu se mai găsea în paginile săptămânale, trecea călare pe la „Independence Roumaine”, unde era redacţia lui George Ranetti şi Nae Ţăranu, ca să le amintească de dânsul.

„În orice om adevărat este ascuns copilul de odinioară”. A fi demnitar cu atâtea răspunderi şi a păstra în suflet comori de haz şi naivitate copilărească e încă o trăsătură asupra căreia e folositor să ne oprim pentru cunoaşterea omului.

Dar pentru acei care nu ştiu cine a fost Kalinderu, pentru cei de mâine mai ales, rămâne fapta nepieritoare, care singură valorifică viaţa unui om: muzeul din strada Renaşterii.

Planurile clădirii au fost întocmite de arhitectul Berendey, şi la început se proiectase ca muzeul să fie compus din corpul de casă principal cu două etaje — pe urmă adăugându-se alte încăperi, pe măsură ce colecţia s-a mărit. Construirea muzeului a costat aproximativ două milioane lei aur şi este de un mare lux — lui Kalinderu plăcându-i ornamentele bogate, vitrourile, marmura. Acelaşi gust pentru decorativ se observă şi în casa unde a locuit, în care mobilele erau încrustate ori sculptate, uşile şi plafoanele pictate.

Colecţia muzeului e foarte variată şi se compune din opere de pictură şi sculptură, mobilier, obiecte de vitrină, faianţe, vase greceşti. În hall-ul vast sunt grupate lucrări din şcoala italiană şi franceză, dacă nu semnate de nume ilustre, totuşi demne de interes prin varietatea concepţiilor, datorită manierelor artistice şi timpurilor. Unele opere sunt de valoare indiscutabilă, ca acelea ale lui Pannini, Luca, Giordano, Giovanni Sedrini, Donatello, Verrocchio, din şcoala italiană.

Sus, în prima sală, găsim pe Raffet, Bonnat, Henner, Gose, Couture, cu pânze reprezentative, şi este destul să întârziem in faţa „Calului” lui Gercault şi în faţa celor două lupte ale lui Bourguignon, pânze de mare artă, spre a înţelege valoarea şcolii franceze. Urmează în ordinea importanţei opere din şcoala germană, olandeză şi flamandă. Iar în ceea ce priveşte gravura, trebuie să cităm opera completă a lui Giovanni Battista Piranesi.

În cele trei săli alăturate se află partea cea mai valoroasă a muzeului: şcoala românească. Mai bine zis se afla, pentru că o bună parte, care cuprindea colecţia Grigorescu, a fost evacuată în Rusia în timpul războiului, întâmplare nenorocită ca şi la pinacoteca statului, de pe urma căreia am pierdut — oare pentru totdeauna? — parte din tezaurul nostrum artistic. Atât cât a rămas la Muzeul Kalinderu din operele pictorilor noştri este important nu numai pentru urmărirea evoluţiei lor, dar şi ca valoare în sine. Se mai pot vedea câţiva Grigoreşti din epoca cea bună, împreună cu o serie de desene din vremea Războiului Independenţei, câţiva Andreescu de mare preţ, câteva miniaturi frumoase de Aman, un pastel infinit de delicat de Luchian, apoi cei contemporani: Petraşcu, Palladi, Ştefan Popescu, Verona, Ressu, Steriadi, cu lucrări din tinereţe.

Colecţia, în ceea ce priveşte operele de artă, a fost strânsă în mare parte de Ion Kalinderu şi la un moment dat i s-a adăugat colecţia importantă a fratelui său, Nicolae, — aşa că reuneşte munca, priceperea şi sacrificiile a doi oameni care au alcătuit întregul muzeu.

Statul, în ţara noastră, unde nu există un muzeu oficial cu local propriu, a fost admirabil suplinit în rolul său creator de către iniţiativa particulară, datorită căreia avem muzeele Simu, Aman şi Kalinderu.

E o fericire, pentru că altfel Capitala aceasta, aşa de mare, ar fi atât de săracă în instituţii de cultură şi frumos”.

*** Tache Soroceanu, Ilustrațiunea română, 1934

În timpul ocupației germane a Bucureștiului multe dintre operele de artă au fost transportate, odată cu Tezaurul României, la Moscova, apoi, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, clădirea și multe lucrări au fost grav afectate de bombardamentele germane. Aceeași soartă au avut-o și Palatul Regal, Teatrul Naţional, Opera Română, Ateneul Român, Institutul de Chimie, Muzeul de Ştiinţe Naturale Gr. Antipa, Muzeul de Artă Naţională și Fundaţia Regele Carol I.

Profesorul G. Oprescu scria în 1947: “Niciunul din muzeele statului, nici chiar cel naţional de la Şosea, n-a fost mai crud lovit de bombardament ca Muzeul Kalinderu. Clădirea și o parte din ce adăpostea, ne aducem aminte, împreună că o sută de pânze ale lui Pallady erau adăpostite în local, au căzut pradă focului. O bucată de vreme a fost chestiunea ca să nu se mai repare construcţia, atât păreau de compromise zidurile. În cele din urmă s-a revenit asupra acestei hotărîri şi s-au făcut reparaţiile strict necesare, în aşteptarea unora mai importante, care ar reda localului vechea lui destinaţie, îmbunătăţindu-l, făcându-l mai propriu menirei lui”.

*** Universul – Capitala, iunie 1947

Ulterior Muzeul Kalinderu a fost desființat, colectiile sale au fost preluate de Muzeul de Artă și Antichitati, iar în superba clădire din Strada Renașterii (actuală Sion) au funcționat mai multe instituții, inclusiv sediul Institutului de arta plastică Nicolae Grigorescu si al Uniunii Artistilor Plastici din România.

În anul 2002, vechea clădire a Muzeului Kalinderu a intrat în patrimoniul Muzeului Național de Artă.