Iubirea dintre Laura și Francesco Petrarca a rămas una dintre cele mai enigmatice și tulburătoare povești de dragoste din literatura europeană.
Viitorul poet a venit pe lume pe 20 iulie 1304 la Incisa in Val d’Arno, în apropiere de Arezzo, și a fost fiul notarului Pietro di ser Parenzo, care fusese exilat din Florența din motive politice. După un timp petrecut în Toscana, în 1311 familia s-a mutat la Carpentras, în Franța, aproape de orașul Avignon, unde notarul spera să obțină o slujbă la curtea papală.
Francesco a fost trimis în acea perioadă la Montpellier, apoi la Bologna, pentru a studia Dreptul civil, dar după moartea tatălui, s-a întors la Avignon și a intrat în serviciul Bisericii. Pe 6 aprilie 1327, poetul a întâlnit-o pentru prima dată, la Biserica Sainte Claire, pe Laura, al cărei nume complet era probabil Laure de Noves, și s-a îndrăgostit de ea.
Este posibil ca tânăra să fi fost deja la acel moment soția contelui Hugues de Sade, un înaintaș al marchizului de Sade, dar există puține informații cu privire la viața ei, cu excepția celor din opera poetului, care o descrie ca fiind minunată, cu o purtare modestă și demnă. Laura și Petraca nu au avut multe contacte personale și, cel mai probabil, nu a existat niciun fel de relație intimă între ei.
“Era prin anul 1327. O dimineață răcoroasă și luminoasă. Atât de strălucitoare, încât te-ai fi crezut transpus in însorita Atică. Petrarca, poetul iubit de prinți, se plimba dis de dimineață pe străzile orașului, parfumate de aroma liliacului care-și pleca pe deasupra teraselor ciorchinele lui îngreuiat de parfum.
De-a lungul singuraticei sale plimbări, a întâlnit pe pragul bisericii Saint-Claire pe cea care, dintr-o singură privire a ochilor săi albaștri, avea să rănească sufletul lui atât de profund, încât Petrarca rămase nevindecat pentru toată viața.
Clopotele tăcuseră. Era într-o Vinere mare. Dar în timp ce Biserica celebra moartea lui Christ, natura, îmbătată de entuziasm, izbucnea într-o viață zgomotoasă. În grădini, florile își desfăceau petalele, agățătoarele se suiau pe ziduri, păsărelele cântau cu voioșie, iar colo, în fundul dealurilor, atmosfera era atât de senină, încât pe deasupra culmilor se zărea linia albăstruie a Alpilor.
Petrarca o privea pe Laura, apărută în pragul întunecatei uși, ca pe o strălucită arătare, iar privirea lui era atât de elocventă, atât de rugătoare, încât fata își coborî vălul pe fața aureolată de lumină și trecu liniștită pe lângă el.
Cine era oare această trecătoare în stare să frământe de emoție sufletul unui nobil ca Petrarca? Laura de Nova, care pe atunci nu avea încă douăzeci de ani, era de doi ani soția lui Hugues de Sade. Trăia destul de retrasă, dar frumusețea ei răpitoare făcu o extraordinară impresie asupra poetului.
Petrarca avea pe atunci douăzeci și trei de ani. Era frumos, era poet, chiar un mare poet, obișnuit cu succese ușoare. Atitudinea Laurei îl uimi mai întâi. Oare se putea ca în acel secol desfrânat să existe o asemenea virtute? Vestitul poet trebui în curând să admită realitatea faptului, căci niciodată iubita lui, „blânda mea dușmană“, cum o numea el, nu se abătu de la linia de conduită – o rezervă constantă – pe care o adoptase.
Vrând să se vindece de această dragoste care nu-i mai dădea odihnă, Petrarca începu să călătorească. Și atunci plecă la granița spaniolă, în Pădurea Neagră, lângă Lyon, dar peste tot imaginea iubitei îl urmărea. Reveni în Avignon și se hotărî, pentru că nu putea să trăiască departe de cea căreia îi închinase un asemenea cult, să se apropie de ea sub înfățișarea unui îndrăgostit platonic. Laura, statornică în virtutea ei, dispunea de sufletul poetului cu un talent pur feminin. Dar ea n-ar fi devenit niciodată curata și fermecătoarea eroină care a fost dacă ea însăși nu ar fi suferit.
Și ea iubea cu patimă pe frumosul cavaler care îi dăruise sufletul său, dar, fiind măritată și fiind o mamă a mai mulți copii, nu admise niciodată ca printr-o singură greșeală să întineze minunata ei pasiune. Voia să rămână pentru Petraca divina, singura femeie pentru care poetul să cânte cele mai frumoase versuri ale sale. Minunea dragostei reuși.
Ar fi putut fi doar o femeie frumoasă, căreia i s-ar fi iertat orice fapt necugetat pentru un om atât de admirat ca Petrarca. Preferă însă să rămână pentru el o inspiratoare, o muză, o madonă.
Iar istoria o binecuvântează, căci, dacă s-ar fi abătut de la virtutea ei, poetul ar fi fost poate un fermecător cuceritor, dar nu ar fi atins niciodată sublimul care ne mai face și azi să fremătăm citind poeziile lui…”
În jurul anului 1330, Francesco a devenit capelanul cardinalului Giovanni Colonna, care făcea parte din ilustra și influenta familie de nobili din Roma, și însoțindu-și superiorul, a făcut numeroase călătorii prin Italia, Franța, Olanda și Germania.
În paralel, a fost unul dintre inițiatorii campaniei pentru revenirea sediului pontifical de la Avignon la Roma. Ajuns la Napoli, Petrarca a intrat sub patronajul regelui Robert d’Anjou, a organizat o serie manifestări literare și și-a câștigat prestigiul de expert în artă și literatură, iar pe 8 aprilie 1341 senatorul Orso dell’Anguillara i-a oferit titlul „Magnus poeta et historicus”. Doi ani mai târziu, în 1343, aflat în trecere prin Verona, a descoperit primele 16 cărți ale Epistolelor lui Cicero adresate lui Atticus și Brutus Albinus.
Pe 19 mai 1348, pe când se afla în Parma, poetul a aflat vestea morții Laurei, decedată cel mai probabil în timpul marii epidemii de ciumă care bântuia în Europa, și a fost răpus de durere.
Între 1353 și 1356, Petrarca a trăit la Milano, fiind oaspetele lui Giovanni Visconti, arhiepiscop și conducător al orașului, apoi a călătorit la Padova, Veneția și Arquà.
Cariera în Biserică nu i-a permis să se căsătorească, dar cercetătorii au descoperit că poetul a avut doi copii cu o femeie a cărei identitate nu este cunoscută. Fiul, Giovanni, s-a născut în 1337, iar fiica, numită Francesca, a venit pe lume în 1343, ambii fiind recunoscuți oficial. Despre Giovanni se știe că a murit de ciumă în anul 1361. În același an, poetul a fost numit în consiliul episcopal al orașului Monselice, aflat lângă Padova, și tot în 1361 fiica sa, Francesca, s-a căsătorit cu Francescuolo da Brossano, care mai târziu a fost numit executor al testamentului scriitorului. Francesca și familia ei au locuit cu poetul la Veneția timp de cinci ani, din 1362 până în 1367, la Palazzo Molina, deși el a continuat să călătorească mult în acea perioadă.
Scriitorul a murit pe 19 iulie 1374, la vârsta de 70 de ani (legenda spune că a fost găsit fără viață în biblioteca sa, cu capul sprijinit pe o carte) și a fost înmormântat în curtea casei parohiale din Arquà Petrarca, mai târziu osemintele fiindu-i transferate într-un cavou de marmură aflat lângă biserică.
În aprilie 2004, o echipă de medici anatomo-patologi de la Universitatea din Padova a deschis mormântul lui Petrarca, în speranța că, pe baza caracteristicilor craniului, vor putea recrea digital portretul poetului. Analizele au scos la iveală o surpriză: craniul găsit în criptă aparținea unei femei care murise în aceeași perioadă. Cu toate acestea, cercetătorii sunt convinși că restul scheletului este al lui, deoarece prezintă urmele unor răni descrise în scrierile sale.
Profesorul Terribile Wiel Marin, implicat în investigarea misterului, a descoperit că, în anul 1630, un călugăr numit Tommaso Martinelli ar fi profanat mormântul pentru a vinde relicvele. Deși a fost prins și condamnat, se pare că obiectul furtului nu a mai fost recuperat. O altă ipoteză investigată îl implică pe profesorul Giovanni Canestrini, care a redeschis mormântul în 1873 pentru o identificare. Se presupune că, în contact cu aerul, craniul s-ar fi dezintegrat, iar profesorul, neputând să-l reconstruiască, l-ar fi înlocuit cu unul găsit într-o groapă comună.
