Sultana Marsil a venit pe lume pe 29 iulie 1816 și a fost fiica paharnicului Costandin Alexandru Teodor Colceag și a Mariei Colceag. Boieroaica s-a căsătorit cu doctorul francez Constantin Alfons Marsil (scris și Marsilli sau Marsillie), medic primar la Spitalul Colțea între anii 1842-1843, din această căsătorie rezultând mai mulți copii, printre care o fată, Maria, care a devenit prima soție a doctorului Carol Davila.
Despre medicul francez se știe că ajunsese în Țara Românescă în ianuarie 1827, odată cu trecerea prin București a marchizului Alexandre Ribeaupierre (fost plenipotențiar la congresul de la Akerman), că își făcuse ucenicia în Rusia și decisese să rămână în capitală, unde a participat la combaterea epidemiei de ciumă. Francezul căsătorit cu Sultana Marsil a făcut parte din “Înaltul Comitet al precurmărei boalei” împreună cu doctorul rus Lachier și “se îndeletnicea neîncetat făcând punere la cale în orașul Buecurești, pentru precurmarea molimei, în răspunderea lor fiind vizitarea trupurilor moarte”. Într-o corespondență din 27 iulie 1829, se arăta că, din cei 26 de medici câți erau în ianuarie în Capitală, în iulie mai rămăseseră doar cinci, printre care și doctorul Marsil, care ajunsese șeful comisiei de sănătate a orașului.
Pe 1 aprilie 1831, cu prilejul distribuirii medicilor în regiuni sanitare, tânărul a fost numit în județul Ilfov, iar când a izbucnit holera, în vara aceluiași an, a fost detașat de ruși la Comitetul Central pentru combaterei epidemiei, fiind considerat “specialist și bun cunoscător în asemenea chestiuni”, cu o leafă de 1.000 de lei pe lună. După stingerea molimei, a rămas în București și, drept recompensă pentru munca lui, a fost retribuit de stat, în anul 1832, cu 200 de lei pe lună. Un an mai târziu, când administrația a vrut să-i onoreze pe cei care se remarcaseră în combaterea holerei, distinsul medic a primit din partea statului un inel cu briliant.
Medicul Marsil s-a căsătorit în 1835 cu Sultana, “o nobilă pământeancă, datorită căreia ia contact cu lumea bună și bogată”, iar un an mai târziu a solicitat cetățenia română, adică împământenirea. Comisia administrativă compusă din Manuil Băleanu, Ioan Cocorăscu, Iancu Filipescu, Radu Cornescu și Dimitrie Greceanu au înaintat pe 15 iunie 1836 cererea lui Obșteștei Adunări, subliniind:
“Doctorul Marsilie, după art. 379 din Regulamentul Organic, va putea dobândi dreptul de naturalizat pământean după șapte ani de la darea jalbei sale, fiind căsătorit cu o pământeancă nobilă. Însă Comisia este de părere, dacă se va găsi cu cale și de Obșteasca Adunare ca, fiindcă doftorul Marsilie după vremi a slujit în primejdie de viață, dând ajutor locuitorilor acestui Prințipat la epidemiile cari secerau cu o iuțeală anevoe de a se descrie, fără a privi la cel mai mic enteres măcar, de a i se ierta doi ani, dacă nu și mai mult, din sorocul de șapte ani ce s-au însemnat mai sus, spre încurajarea altor străini de a se arăta cu însemnătoare slujbe către Patrie.”
După o serie de proceduri administrative destul de complicate, perseverentul medic a primit naturalizarea în Țara Românescă în 1837.
În martie 1860, Maria, fiica lui și a Sultanei, care devenise cu un an în urmă soția tânărului Carol Davila, a murit în urma primei sale nașteri, iar drama a determinat-o boieroaica Marsil să facă o serie de donații deosebit de însemnate.
Muzeul Theodor Aman deține portretul Mariei Davila, realizat în 1864 de pictor, după o fotografie făcută la Paris.
Deoarece în acea perioadă Institutul Orfanotrafion rămăsese fără niciun mijloc de a se administra (pentru că fondurile de la cutia milelor erau deturnate de la destinația lor, iar cele ale caftanilor nu mai erau plătite și averile lăsate de Mitropolitul Filaret, inclusiv sumele acordate pentru acest scop au fost “cu meșteșug sfeterisite”), iar orfanii riscau să rămână pe drumuri, doctorul Carol Davila a adunat vreo 40 de copii fără părinți, băieți și fete, într-un local din Strada Colței, adică în casa Sultanei Marsil, soacra sa, unde locuise și el cu tânăra soție.
Așadar, primul local al orfelinatului ce va devenit cunoscut ca Azilul Elena Doamna s-a aflay mai întâi în casele acestei doamne. În acea perioadă copiii s-au aflat sub supravegherea doamnei Coralia Banu. Cum însă orfanii aveau nevoie de o îngrijire mai bună și mai potrivită cu cerințele timpului, s-a găsit de cuviință să se aducă, pentru supravegherea lor, călugărițe catolice. Directoare a instituției fost numită o călugăriță numită Mater Stanislas, urmată apoi de doamna Kelemen.
După moartea Mariei și mariajul cu cea de-a doua sa soție, Ana Racoviță, doctorul a părăsit casele Sultanei Marsil și ulterior Orfanotrofionul a fost mutat la Cotroceni.
Dramaturgul Alexandru Davila, fiul lui Carol Davila și al Anicăi Racoviță Davila, a consemnat propriile amintiri despre destoinica boieroaică: “Tata era prea mâhnit ca să locuiască în casele Mariei, ce fuseseră moștenite de el, cu întreaga avere, după moartea ei și a copilei care murise și ea după câteva zile de la naștere, așa că le părăsi. Voind să înapoieze Sultanei Marsil, muma Mariei, toată zestrea, el își reluă apartamentul de la Reședința Franceză. Sultana Marsil, care avea o deosebită simpatie pentru ginerele său, nu se învoi să primescă înapoi zestrea fiică-si. După multe discuții, tatăl meu consimți să păstreze moșia Albești (Argeș) și terenul cu casele de lângă Cotroceni, cu condiția ca Sultana Marsil să ia înapoi casele din oraș și moșiile din Ialomița. Așa se și făcu. Dar simpatia Sultanei Marsil crescu și mai mult cu acest prilej. Mi-o aduc aminte. Ea ne răsfăța foarte mult pe mama și pe mine și ne zicea: Lăsați-mă să-mi închipui că sunteți ai mei!”
Simțindu-și sfârșitul aproape, în data de 21 Februarie 1872, fosta soacră a medicului, Sultana Marsil, a donat Azilului de fete toată partea de moștenire a fiicei ei decedate, adică a IV-a parte din averea familiei, și anume:
– Moșia Albești cu case și livezile de pe dânsa în sumă de 8.517 pogone și 1118/1296, afară de locurile sătenilor date după legea rurală din 1864
– Din trupul Rotunda – 130 pogone și 171/1296
– Din Muntele Oticul Gura Plaiulul cu pădure – 2555 pogoane și 1196/1296
– Din Munții Lespedile și Podeanu cu pădure de brazi – 3.754 pogoane și 535/1296
– Din suhaturile Clocoticiu Tefericiu, Mlaca și Pirienii – 1921 pogoane și 762/1206, ceea ce totalizate se ridică la suma de15.879 pogoane și 1190/1296.
Venitul acestor moșii, care în anul 1872 era de 500 galbeni austrieci, urma să servească la ‘întreținerea a 12 fete părăsite de născătorii lor și alese prin tragere la sorți din copilele Azilului, dintre cele mai silitoare și cu minte, alegerea să se facă la 8 septembrie din 10 în 10 ani, iar la măritiș să li se dea la fiecare a douăsprezecea parte din fond”.
În afara acestui gest nobil, soacra doctorului Davila ridicase în iulie 1865, pe cheltuiala ei, un rând de case în fața Bisericii Enei din București și le donase pentru a găzdui preoții lăcașului de cult.
Sultana Marsil s-a stins din viață pe 22 august 1872 și a fost înmormântată la Mănăstirea Pasărea de lângă București, lăcaș de rugăciune de care se îngrijise încă din timpul vieții și pentru care, conform documentelor, făcuse următoarele donații:
- A dăruit o pereche de cercei de mare valoare pentru Maica Domnului
- A îmbrăcat în argint două icoane
În 1894, rămășițele ei și ale Mariei, fiica prematur decedată, au fost dezgropate și puse într-un mic sicriu în gropnița mănăstirii, unde se află și astăzi.
Dramaturgul Alexandru Davila povestea:
“Însurându-se cu mama, tata înfrumuseţa casele sale din Str. Notagiu (actuala Carol Davila) moştenite de el de la Maria Marsil, prima sa soţie, cu enormul teren viran care le înconjura şi care se întindea până la Dealul Cotrocenilor, aproape de mănăstire. În acea periferie bălaiul medic francez îşi făcuse cuibul unde îşi adăpostea familia şi fericirea…
Şi el, şi mama, filantropi şi miloşi, căutau cum ar putea mai bine să vină în ajutorul nenorociţilor. Mama avu o idee minunată (pe care o judecă foarte simplu): să adune fetiţele orfane de tată şi de mamă din toată ţara, să le găzduiască, să le crească şi să le înveţe lucrul manual şi carte, dându-le astfel pentru mai târziu mijloacele să-şi trăiască cinstit viaţa. Zis şi făcut.
Filantropii erau de acord. Dar orfanele găsite erau multe şi casa mică. Ideea minunată nu era atât de simplă pe cât părea. Atunci tata o completă: în acest scop clădi sus pe Dealul Cotrocenilor, pe proprietatea sa, două construcţii mari, din care una să fie dormitor cu 40 de paturi, şi cealaltă atelier şi şcoală pentru patruzeci de fetiţe.
Foarte frumos, dar fetiţele orfane erau şi mai multe, iar averea tatii şi mamii nu ar fi fost îndestulătoare pentru a întreţine aşa instituţiune. Problema, cum vedeţi, era complicată. Măria-Sa Doamna Elena, soţia Măriei Sale Domnitorului Alexandru I (Cuza), o rezolvă. Statul îi clădise, după secularizarea averilor mănăstireşti, reşedinţa de vară la mănăstirea Cotroceni. Elena Doamna, pildă de bunătate şi de milă, interesându-se de aproape de bunul mers al orfelinatului întemeiat de mama şi de tata, lansă, printre doamnele cu vază, o listă de subscripţie în capul căreia se înscrise cu zece mii de galbeni. Asta fu rezolvarea problemei.
Într-o lună lista fu aoperită cu iscălituri: se adunase ca la două milioane de lei vechi (ca la 800.000 de lei noi), cu care se clădi o mare parte din orfelinatul de fete, cunoscut de atunci sub numele de Azilul Elena Doamna. Construcţiile tatei deveniră (şi au rămas şi astăzi) infirmeria azilului. Printre donatoarele cele mai generoase erau Sultana Marsil, Anicuţa Manu, Eterna Cornescu, Elena Oteteleşanu, etc.
Sultana Marsil, mama Mariei Marsil şi care, cu atâta greutate obţinuse de la fostul său ginere să primească, din zestrea Mariei, cel puţin terenul de la Cotroceni, zise tatălui meu:
— Vezi, Davila? Pe ce teren ţi-ai fi clădit orfelinatul dacă nu primeai terenul de la Cotroceni?
Şi astăzi mi se pare, există la Azilul Elena Doamna o vastă încăpere numită Sala Sultana Marsil.
M. S. Regina Elisabeta, tot aşa de bună şi de miloasă ca Elena-Doamna, mări şi îmbogăţi Azilul. Sub dânsa se clădi capela. Ea întemeie printre altele o şcoală de canto şi un mare atelier de pictură şi sculptură unde copilele înzestrate îşi puteau cultiva darul natural. Din aceste şcoli au ieşit câteva ilustraţiuni, dar cea mai mare parte din orfane şi-au primejduit viitorul, năzuind prea mult.
A forma generaţii viitoare e cea mai mare menire şi cea mai mare glorie pentru un bun cetăţean. Prin şcoala primară nu se formează numai generaţia viitoare, ci chiar sufletul ei.
Tata ştia aceasta…”
*** Alexandru Davila, Rampa, ianuarie 1923
Surse:
Gheorghe M. Ionescu, Istoria Cotrocenilor, Lupescilor (Sf. Elefterie) și Grozăvescilor, 1902
Dr. Pompei Samarian, Medicina şi farmacia în trecutul românesc. Volumul 2: 1775-1834, București, 1938
Alexandru Davila, Din torsul zilelor, vol. I, Editura Oltenia
Alexandru Davila, Azilul Elena Doamna, Rampa, 1923
