Louis de Funès, pe numele său real Louis Germain David de Funès de Galarza, s-a născut pe 31 iulie 1914 la Courbevoie, Île-de-France, și a fost fiul unui avocat, Carlos Luis de Funès de Galarza, și al lui Leonor Soto Reguera, casnică, fata unui notar din Ortigueira.
Înainte de a deveni actor, a încercat 36 de profesii, dar a eşuat pe rând în fiecare din ele. Într-o zi şi-a găsit vocaţia, cinematografia. Un interviu realizat în 1970 de scriitorul francez Jacques Baroche ni-l înfățișează pe Louis de Funès într-o altă perpectivă decât cea cu care ne-a obișnuit marele ecran:
“Neîntrecutul comic al ecranului care stârneşte, prin gagurile sale, hohotele de râs ale spectatorilor, este, în viaţa particulară, un om sobru, chiar posomorât.
— Sunteţi cel mai mare comic francez, nu?
— Se pare că da şi asta nu mă bucură prea mult, vă asigur.
— Nu vă ameţesc succesele?
— Deloc. Mă gândesc în primul rând cum să-mi îmbunătăţesc jocul şi, vă rog să mă credeţi, am încă multe de învăţat.
— Şi când vă veţi fi dezvoltat suficient veţi fi …
— Irezistibil. Trebuie însă să mă grăbesc, căci am 55 de ani.
— Timp de 30 de ani aţi fost într-o continuă ascensiune pentru a atinge actualul apogeu.
— Timp de 25. Am început experienţele mele în profesia de actor abia la vârsta de 30 de ani.
— Şi înainte?
— O, făceam atâtea! După terminarea liceului am fost nevoit să devin magazioner, funcţionar într-un magazin, am îmbrăcat manechine în vitrine. Am fost contabil în diferite întreprinderi, dar totdeauna pentru scurt timp. Ulterior am lucrat ca pianist într-o formaţie de jazz în localuri de noapte şi restaurante. Aveam cel puţin ce mânca. Dar cum lucram în acelaşi timp ca mim la un teatru, trebuia să alerg ca un nebun de la teatru la local. Inutil să vă spun că în ciuda acestei curse întârziam regulat. Şeful mă privea furios şi îmi spunea: “De Funés, iar ai întârziat!” Iar eu arătam jalnic și mă repezeam la pian. Pe scurt, nu prevedeam nimic bun pentru viitor. Într-o bună zi m-am săturat și am luat o hotărâre: voi deveni actor. Consideram că am ceva talent de comedian.
— A fost o perioadă lungă și grea, nu?
— Ca la majoritatea actorilor. Am încercat totul. Am jucat într-o mulțime de filme ca figurant. Au trecut astfel 11 ani grei de încercări.
— Și cum s-a terminat?
— Cu totul întâmplator. Coboram dintr-un vagon de metrou când Daniel Geline urcam tocmai în acelaşi vagon. În timp ce uşa se închidea, el mi-a strigat: “Sună-mă mâine la telefon, am un mic rol pentru tine”. Trebuia să joc un rol creat de Bernard Blier. Premiera a avut loc în sala Pleyel-Chopin. Ne aşteptam ca sala să fie plină de critici. De fapt nu au fost prezente decât şapte persoane: soţia mea, mama şi rudele celorlalţi.
După vreo doi ani, văzând că nu ajung nicăieri şi complet descurajat, l-am întrebat pe Daniel dacă mai are rost să continui. Mi-a spus “da” cu jumătate de gură. Ulterior a recunoscut: “Eram gata să îţi spun să încetezi. Din fericire n-am făcut-o”. Într-adevăr fără asta n-aş fi ajuns niciodată ceea ce sunt. Am fost pe la diferiţi producători şi regizori. Toţi spuneau: “Ce să fac cu băiatul ăsta? E posomorât!”
— Dar cinematograful?
— A venit treptat. După rolurile mici şi fără importanţă de la început mi s-a încredinţat primul rol principal în filmul “Taxi, rulotă şi corrida”. M-a speriat debutul pentru că nu eram încă la înălţime şi nu voiam să mă aflu în prim plan.
— Există mari comici în Franţa?
— Da, dar după părerea mea sunt prost orientaţi. Comicul este totodată şi autor şi, mai mult decit atât, trebuie să participe la scrierea scenariului.
— Vă scrieţi singur textul filmelor dv.?
— Da. Dar nu trebuie să uitaţi că nu vorbesc prea mult în filme. Acţionez. Mă las condus de temperamentul meu comic.
— Vă înţelegeţi bine cu partenerii dv.?
— Da. Cu toţi.
— Chiar şi cu Jean Gabin?
— A, Gabin, când este prost dispus, este cu totul altul. Dacă fumează mult înseamnă că e prost dispus. ÎI înţeleg. Şi eu am fumat mult.
— Sunteţi vesel în viaţa de toate zilele?
— Nu, sunt posomorât.
— Chiar şi acasă?
— Obosesc tot făcând oamenii să râdă şi când ajung acasă nu mai am chef să râd. Devin acru.
— Simţiţi bătrâneţea?
— Puţin. Nu mai pot săpa atât de uşor grădina ca altădată.
— Cum vă petreceţi timpul liber?
— În grădină. Cum am un minut liber mă reped acolo. Ce să fac la Paris? Uneori mă duc la cinema după-amiaza, dar nu prea des.
— Sunteţi nobil?
— Nicidecum. Deși mă numesc Louis de Funés de Galarza. Părinţii mei au fost spanioli.
— Vă place viaţa mondenă?
— Nu, deloc. Ce de prostii poate face omul cu paharul în mână! Am oroare de snobi. Toţi oamenii pe care îi vedeţi la premiere, la repetiţiile generale sunt oameni periculoşi. Nu sunt pentru trimiterea de invitaţii la premiere. Dacă ar fi după mine, aş invita criticii şi vreo 20 de prieteni. Restul să-şi plătească biletul! Aşa am făcut la premiera filmului “Oscar”. Să vă dau un exemplu. La premiera “Marile vacanţe”, tot balconul era ocupat de invitaţi. La sfârşitul reprezentaţiei, aplauzele veneau de jos, cei de sus erau prea puţin entuziasmaţi. Aceşti paraziţi, aceste manechine ale Parisului înfumurat, îmi provoacă repulsie.
*** un interviu realizat de Jacques Baroche și publicat în România de Cuvântul Nou, octombrie 1970
Actorul a încetat din viață pe 27 ianuarie 1983, la vârsta de 63 de ani, în urma unui atac de cord, și a fost înmormântat în grădina castelului celei de-a doua soții a sale, Jeanne Augustine Barthélémy.
“Louis de Funés a fost un actor neînţeles, împlinise patruzeci de ani şi rămânea neînţeles. Cu îndârjire şi în ciuda insuccesului, el a continuat să creadă în estetica lui. Până la vârsta de 41 de ani a făcut 75 de roluri, dar aproape numai de figuraţie. Nimeni nu-i reţinea numele. Abia în 1954, în filmul lui Jean-Paul Le Channois, “Papa, maman, la bonne et moi”, este remarcat. Dar se continuă a nu i se ţine minte numele. După al doilea film al lui Le Channois: “Papa, maman, ma femme et moi”, el este remarcat, dar rămâne încă anonim.
Abia în 1956 (la 42 de ani) începe el să fie socotit un foarte original actor, de la filmul “Ni vu, ni connu” (prezentat şi pe ecranele noastre: “Nevăzut, necunoscut”), film de Yves Robert (cu Claude Rich, Noelle Adam, Moustache). Dar succesul său cel mai “intelectual” este în “Prostănacul” de Gérard Oury. Aici el are ca partener și antagonist pe Bourvil. Un Bourvil cu care, un an înainte, jucase în “Traversând Parisul”, admirabilul film al lui Autant-Lara. Bourvil aici, ca şi Funés, este la începutul carierei de vedetă. De Funés are rolul unui negustor de bursă neagră (sub ocupaţia germană). Ţin minte că m-a frapat atunci, la acest necunoscut, o particularitate bizară. Tot timpul, şi deşi rolul nu se preta, Funés se strâmba, făcea grimase de clown. Am scris atunci că asta îi lămurește și explică atât talentul, cât și cariera. Grimasele lui sunt altceva decât, de pildă, acelea ale unui Ferandel. La acesta strâmbătura ținea de obrazul său teribil de comic. La Funés grimasa se schimbă la fiecare frază. Şi nu e propriu-zis grimasă, ci exact mimica potrivită pentru vorbele spuse şi faptele făcute în fiecare secvenţă de câteva minute.
Această corespondenţă perfectă şi mereu înnoită era arta mimică, pur şi simplu. Că mai era şi foarte caraghioasă, asta o făcea să pară grimasă, strâmbătura. Asta ţinea şi de faptul că era originală la fiecare secvenţă. În cronica mea despre “Traversând Parisul” semnalam existenţa acestui actor necunoscut şi spuneam că el ar putea face o originală carieră alegând personaje care, la fiecare trei sau patru fraze, să-şi compună o cu totul altă mutră. Aşa de variată, de elocventă, încât să pară grimasă.
În realitate, avem aci a face cu un obraz aşa de elocvent, încât fiecare schimbare de fizionomie pare performanţă de caricatură mimică, strâmbătură comică, în sine comică? Nu, în realitate ea era așa de comică tocmai din pricina potrivirii cu altceva, cu ceea ce personajul gândea şi făcea în acel moment Acest dar fizic unic i-a permis lui Funès să joace într-o mulţime de filme fără valoare, ba chiar stupide. Dar el le salva cu comicul său facial permanent. Zilele trecute bucureştenii au revăzut la “Patria” “Jandarmul şi extratereştrii”, cu Funés. Un film de o inepţie perfectă. Dar observaţi reacţia publicului! Atent, ba chiar zgomotos, atent cu interjecţii înfundate, spectatorul urmărea mutra lui Funés. Şi avea dreptate, căci acel dar înnăscut devenea și mai interesant in contrast cu lipsa totală de interes a faptelor din film.
Să ne amintim însă un moment culminant în cariera acestui curios actor: rolul Harpagon din “Avarul” lui Moliére. De multă vreme criticii literari reproşau acestei piese monotonia, sărăcia de întâmplări. Alţi critici, din contră, lăudau originalitatea acestei poveşti unde, prin definiţie, nu se poate întâmpla nimic. Avariţia e o pasiune totală şi nimicitoare. Ea consistă din a-ţi fi frică mereu că ţi se ia ce ai. De aceea zgârcitul declară tot timpul şi tuturora că nu are nimic, iar ce are, îl ascunde aşa de bine încât nici chiar el să nu aibă acces la locul ascunzătorii.
Louis de Funés a acceptat acest rol şi l-a înţeles ca un lung recital, unde eroul spune la toată lumea: “N-am!” O singură propoziţie, cu, deci, o singură mimică: în acest rol, Funés nu mai apare ca un comic care se strâmbă. Ceva mai mult: aici Funés nu se mai strâmbă deloc, căci crisparea lui va fi necontenit aceeași. Numai trupul “se strâmbă”, se contorsionează, se convulsionează pentru a face o singură faptă: refuză. Refuză să “trateze” cu semenii săi. N-are ce să trateze cu ei! El nu posedă nimic…
Un film unic in felul său, unde monotonia te pasionează, iar faptul că Louis de Funès nu se strâmbă te uimeşte. A fost o mare performanţă, un fel de revanşă apărută către sfârşitul carierei, în decursul unei lungi meserii, el fusese aşa de des nedreptăţit şi neînţeles!
Cât despre filmul “Jandarmul şi extratereştrii”, este şi el foarte curios. E vorba, bineînţeles, de jandarmi, plus nişte extratereştri aterizaţi cu farfuriile lor zburătoare. Acest film este superior celor americane cu superoameni şi războaie intergalactice, pelicule care nu sunt destul de stupide! Se mărginesc să ne arate că extratereştrii zboară personal şi mai ales că asta nu prea îi ajută la nimic, în schimb, filmul francez “o face lată”. Jandarmul — interpretat de Louis de Funès — și echipa lui luptă să răpună pe noii veniţi. Treabă interesantă. Când jandarmii erau mai norocoşi în luptă, brusc descopereau că jandarmi din propria lor echipă erau toţi, absolut toţi, erau… extratereştri ! Dar jandarmul le va veni de hac. Nu cu jucărioare de “efecte speciale”, ci cu procedee serios ştiinţifice , se va descoperi că acei extratereştri sunt construiţi din metal. De aceea când primesc un pumn, sună a gol. Fiind făcuţi din fier şi alte metale, ei nu conţin apă. Ba chiar apa e pentru ei otravă. Căci apa are, între alte proprietăţi, aceea de a rugini fierul. Atunci, bravii jandarmi se vor aţine la pândă. Cum văd un extraterestru încep să-l stropească cu zeci de tuburi până ce rugineşte şi cade ţeapăn la pământ. O mult mai inteligentă şi mai fizico-chimica soluţie decât acelea din Războiul stelelor. Şi nostimă ideea că nişte modeşti pământeni, al căror corp este făcut din 70 la sută apă, distrug pe inamic stropindu-l cu furtunul. În sfârșit, simplitatea soluției, simplitatea poveștii, permite încă o dată actorului Louis de Funés să joace aproape dramatic…
În tot cazul, Louis de Funés a fost un moment original în istoria cinematografului. Un om original pe ecran ca şi în viaţă. Debutul lui la peste 40 de ani, perseverenţa lui în soluţia proprie, viaţa lui privată fără alte plăceri decât petrecerile în familie, în sfirşit uluitorul fapt că a refuzat să joace la Comedia Franceză, marele templu al artei dramatice franceze…
*** D. I. Suchianu, România literară, aprilie-iunie 1983
Louis de Funès a fost actorul cu o popularitate ieșită din comun. Dacă în cazul lui Georges Brassens, un alt monstru sacru dat lumii de oraşul de pe malurile Senei, adulat de iubitorii genului, nu puţini au fost cei care au auzit de el doar cu prilejul morţii, Louis de Funès era cunoscut de un deceniu şi jumătate pe toate meridianele. Ducându-se odată împreună cu mai mulţi cineaşti să filmeze în Sahara, nu mică le-a fost mirarea când, într-un cătun pierdut printre nisipuri, copii s-au luat după ei strigind: “Funès, Funès !”
Dar gloria a venit pentru el foarte târziu, la 54 de ani.
În anii de după război şi-a câştigat multă vreme existenţa ca pianist prin baruri. În 1953 a fost angajat de Robert Dhéry în celebra, pe atunci, trupă de revistă Branquignols, unde a obţinut mari succese, mai ales in “Frumoasele bacante”, în care a jucat de 888 ori. Paralel, în cinematografie, juca rol după rol, dar fără ca vreunul să-l scoată din anonimat. Avea la activul său mai bine de 60 de filme când, în sfârşit, după “Nevăzut, necunoscut” şi “Micul scăldător”, lumea s-a trezit deodată cu un mare actor, mulţi întrebându-se de unde a răsărit şi cu ce s-a ocupat până atunci.
Când, pe urmă, au fost revăzute apariţii de-ale lui mai vechi, spectatorii şi-au dat seama că totuşi actorul de înaltă clasă era prezent: antreprenorul de pompe funebre din “Oaia cu cinci picioare” şi, mai ales, Calomel, “specialistul în mutări” din “Mama, tata, bona şi eu” prevesteau, fără îndoială, explozia de mai târziu.
Louis de Funès a jucat în 140 de filme, multe din ele bucurându-se pretutindeni de un imens succes: “Marea hoinăreală”, “Imbecilul”, “Mania grandorii”, “Aventurile lui Rabbi Jacob”, seria “Jandarmilor din Saint Tropez”, seria “Fantomas”, “Oscar”, “Hibernatus”, “Omul-orchestră” şi multe altele. De unde provenea uriaşa sa priză la public? Oricât s-a afirmat, de către unii, că era “un jandarm al râsului”, care, adică, îţi ordona, te constrângea să râzi, oricât s-a spus, apropo de grimasele sale, că actorul nu făcea decât “sa se strâmbe”, este limpede că popularitatea lui Louis de Funès venea din marele său talent. Şi cu toate că şi-a recunoscut ca înaintaşi pe Keaton, Langdon, Chaplin şi pe… Donald răţoiul, eroul lui Walt Disney, personajul creat de Louis de Funès era de fapt al său, unic, inimitabil, inconfundabil.
Între calităţile lui ca om de teatru şi film, un loc de frunte îl ocupă conştiinciozitatea profesională, care ajunsese de domeniul proverbului. Dacă o replică nu-i plăcea, o repeta de zeci de ori, lucra fără osteneală asupra ei, până când, în sfârşit, era mulţumit. Atunci, alungându-şi oboseala, spunea zâmbind: “Merge, putem filma”. Pe scenă sau pe platoul de filmare, după ce se pronunţa cuvântul magic “Motor!”, nu admitea nici o notă falsă, nici o secundă de relaxare, de neseriozitate, până la punctul în care tuturor le era teamă să nu greşească, precum elevilor în faţa profesorului.
“Le insuflu o asemenea teamă, spunea el, încât toţi joacă de-adevăratelea, fără să se amuze. Într-o bucată comică, publicul trebuie să râda, nu noi! Cum mie însumi îmi place şi-mi vine să râd, singurul truc pe care l-am găsit este să institui teroarea, pentru ca toată lumea să fie serioasă”. La turnarea ultimului său film, în care juca după ce avusese un infarct şi toţi cei din jur voiau să-l menajeze, era o scenă în care pe ecran trebuia să apară doar mâna lui de Funès, ţinând un pahar de vin. Amabil, regizorul i-a propus să se odihnească în timp ce un figurant urma să ţină paharul în locul lui. Marele comic a refuzat însă cu vehemenţă:
“Vreau ca propria mea mână să joace. Nu doresc ca spectatorii să poată crede că am fie o labă păroasă de urangutan, fie degete de schelet. Chiar dacă ar fi vorba de un singur deget de la picior, n-aş accepta să fiu înlocuit!”
Cum era Louis de Funès în viaţa de toate zilele? S-a spus, într-o vreme, că ar fi fost ursuz, nesociabil, mizantrop. Mărturiile celor care l-au cunoscut îndeaproape contrazic însă o astfel de imagine. Cu colegii de teatru şi film, în antracte sau între două filmări, era foarte comunicativ, vesel, glumeţ. Cu toate că, după cum am arătat, era de o rigoare profesională extraordinară, nu înceta să fie glumeţ, să povestească anecdote, să dea veritabile spectacole de mim, care întârziau adesea începerea filmărilor. Mima scene din viaţa cotidiană, imitând oameni şi animale, cu deosebire propria-i pisică. De tot hazul este şi povestea lăsării lui de fumat, în vremea când lucra la revistă. La fiecare 15 zile deschidea o fereastră care dădea spre un mic acoperiş, arunca ţigările şi bricheta şi spunea: “Gata, de azi încolo nu mai fumez!”. Într-o zi, a cerut portăresei să facă puţină curăţenie pe acoperişul unde poposeau obiectele pe care le arunca el. Portăreasa a adunat peste 50 de brichete…
Sensul profund al comicului lui de Funès a făcut să se vorbească de confluenţa cu tragicul, de tragedianul care ar fi putut deveni. Regizorul Maurice Béjart spunea că i-ar fi încredințat fără să ezite rolul titular din “Regele Lear”. Dar dacă pe scenă sau pe ecran n-a apucat să interpreteze un rol tragic, poate fi considerat aşa rolul propriei vieţi, încheiate prematur (avea doar 68 de ani), în urma unei crize cardiace. Şi cu toate că îşi exprimase dorinţa să nu fie văzut de nimeni, în afară de familie, pe patul de moarte, cineva l-a văzut, după ce trecuse în cele veşnice, şi l-a descris astfel: “în linţoliul lui alb, cu faţa trasă, palidă, dar în sfârşit destinsă, în repaus, el era foarte frumos, şi aşa de simplu, de natural, încât aveai impresia că o să deschidă brusc ochii şi o să ne facă o farsă, una din grimasele sale familiare”.
Cel ce-a fost timp de aproape două decenii, în pofida tuturor furtunilor și mareelor, a modelului și snobismului, a crizei și inflației pe plan mondial, cel mai strălucit comic francez, cu o popularitate imensă în lume, cel despre care se îngrijesc de specialități. prestigiu n-au ezitat să afirme că avea geniu, lasă în urma sa creații care vor intra, fără îndoială, în fondul de aur al cinematografiei.
*** Ion D. Goia, Flacăra, ianuarie-martie 1983
