Maica Smara, dăscălița poporului

La împlinirea vârstei de 80 de ani, revista Realitatea ilustrată i-a făcut un scurt portret: “A cunoscut în copilăria ei pe Titu Maiorescu; a văzut în tinereţea ei pe Eminescu şi a stat în preajma lui Caragiale, Vlahuţă şi Coşbuc. A fost martoră a vieţii blândei Regine şi gingaşe poete Carmen Sylva, şi a suportat verva răutăcioasă a lui Ranetti ‘care-şi vindea Furnica numai pe seama batjocoririi mele’. A fost prietenă cu celebra Adelina Patti şi în 1900 a participat la primul congres internaţional pentru pace, invitată fiind de nepoata lui Victor Hugo.

Astăzi, stă retrasă într-un conac rămas pe o uliţă periferică a Capitalei şi sub cerul molcom al toamnei citeşte pe Baudelaire. Îşi aşteaptă veacul. Maica Smara, prima noastră feministă, a fost, în primele tinereţi, o pasionată cititoare a romanelor din „Bibliotheque Rose” în care eroinele, fetiţe ascultătoare, sunt înconjurate de dragostea părinţilor, iar cele neastâmpărate primesc răsplata după cum fi e şi fapta. În aceste romane în care soarele nu e niciodată prea dogoritor, iar vânturile nu sunt prea furtunoase, fetiţele au codiţe ordonate, iar părinţii şi profesoarele sunt nişte oameni fără cusur. Nu odată, maica Smara, înduioşată de sfârşitul idilic al romanului, şi-a făgăduit că va da ascultare celor mari şi nu va păcătui nici cu gândul. Şi ce păcat mai putea săvârşi o fetiţă din acel leat 1860 şi ceva care învăţa la „Şcoala Centrală” din Bucureşti… Totuşi, fetiţa a ajuns sufragetă, scriitoare fără astâmpăr, călătoare mânată de o nelinişte izvorâtă din permanenta căutare a desăvârşirii. Fetiţa romanelor din „Bibliotheque Rose” a încrucişat spada cu bărbaţii temuţi şi a înfruntat primejdii care trebuiau evitate, după cum povăţuiau acele romane cu cerul mereu senin. Maica Smara citeşte, astăzi, Fleurs du mal. E o încheiere la Bibliotheque Rose sau un comentariu la viaţa trăită mai târziu?”

Distinsa scriitoare a încetat din viață pe 26 ianuarie 1944 la București. Gazetele au consemnat:

“Miercuri a decedat, în vârstă de 87 ani, la locuinţa sa din strada Clucerului, Smaranda Gheorghiu, scriitoare, cunoscută sub numele de “Maica Smara”. Vestea, deşi oarecum aşteptată, fiindcă maica Smara era bolnavă de câtva timp, totuşi ne-a întristat. Cu prezenţa maichii Smara ne obişnuisem cu toţii. Veşnic tânără, cu aceeaşi sprinteneală în gesturi, cu acelaşi neastâmpăr viu în ochi, Maica Smara aducea, odată cu prospeţimea gândurilor sale generoase, şi atmosfera unor vremuri pe care noi cei de azi le visăm legănate în nostalgia celor care nu se mai întorc.

Maica Smara s-a născut în ziua de 5/18 Septembrie 1857 la Târgovişte, într-o familie de boieri de viţă, tatăl fiind din familia Andronescu, iar mama din familia Vlădescu. Era nepoata directă a marelui fabulist Grigore Alexandrescu.

Primele cunoştinţe de carte le ia de la popa Vasile, în tinda bisericii “Curtea Domnească” de lângă mormântul Domniţei Elena Matei Basarab.

După ce absolvă cursul primar, Smaranda trece la Bucureşti, unde urmează cursurile “Şcoalei Centrale de fete” care, după mărturiile sale, funcţiona lângă Turnul Colţei, în Palatul Filipescu. Aici absolvă doar 4 clase de liceu. Trebuie să notăm că atât în şcoala primară cât şi în cea secundară, maica Smara s-a distins în mod deosebit la învăţătură, fiind premiantă în toate clasele.

După ce termină cele 4 clase liceale, se căsătoreşte cu profesorul G. Gârbea, cel care a înfiinţat gimnaziul din Târgovişte. În casa de curând întemeiată profesorul Gârbea aduce o vastă bibliotecă pe care maica Smara o citeşte, instruindu-se şi completându-şi cunoştinţele. Aşa se explică faptul că, mai târziu, prezentându-se la un examen pentru un post de institutoare, reuşeşte întâia dintre 300 de candidaţi. În urma acestei biruinţe este numită institutoare la Sinaia.

Se desparte însă de primul soţ şi se căsătoreşte din nou cu căpitanul de geniu P. Gheorghiu. Dar nenorocul o urmează de aproape şi, după un an de zile, al doilea soţ moare şi rămâne văduvă, împovărată cu două fetiţe.

Transferându-se în Ploieşti, înfiinţează aici, pe lângă activitatea de dăscăliţă, revista “Şcoala Română”. De aici trece apoi la Bucureşti, funcţionând ca institutoare la şcoalele “Petrache Poenaru”, “Silvestru”, “Ferdinand I”, “Genilie” şi “Polizu”, de unde a ieşit la pensie.

Activitatea şcolară a maichii Smara a fost unul din ţelurile mari ale vieţii sale. A iubit pe toţi copiii care s-au bucurat de luminile sufletului ei generos şi bun ca pe propriii săi copii. Pentru ei maica Smara a scris o sumedenie de cărţi cu poveşti, din care cităm: “A. B. C. ilustrat”, “Corbul cu pene de aur”, “Anicuţa”, “Mătuşica Diţia”, “Spade strămoşeşti”, etc.

Cu toate grijile familiare pe care le-a avut, totuşi ea n-a pregetat niciodată să-şi facă pe deplin datoria. Întotdeauna a fost întâia şi acolo unde era nevoie de iniţiativă, de suflet, de pasiune pentru fapta bine împlinită, ea era prezentă pe deasupra tuturor altor consideraţii lăturalnice, s-a risipit generos şi cu patimă în tot ceea ce a întreprins.

Activă ca membră în toate societăţile de cultură, a combătut cu scrisul şi cu verbul ei înflăcărat, convingător, oridecâte ori i se iveşte prilejul.

Din operele sale cităm: “Din pana suferinţei”, versuri; “Fata tatii”, “Băiatul mamii” şi “Domnul Bădină”, romane; “Mârza”, “La 24 Ianuarie”, “Ruth”, “Naşterea Domnului”, “Dorul de ţară” şi “Mironosiţa”, drame.

În 1883 face să apară revista “Altiţe şi bibiluri”, cu scopul de a cultiva şi a îndemna femeile românce către cusăturile şi ţesăturile naţionale. În timpul trecutului război, ea iniţiază pentru prima dată la noi şcoalele în aer liber, învăţând copiii din cartierele “Mihai Ghica”, “Elefterie”, “Chitila” şi “Herăstrău”.

Vorbind femeilor române, ţine prima conferinţă la Ateneul Român, pleacă peste hotare şi participă la congresele orientaliştilor (1889), al păcii universale (1900), latin (1902), al educaţiei familiale (1913), al învăţământului menajer (1913).

A activat şi pe calea scrisului cotidian, ziarul nostru numărând-o până în ultima vreme printre colaboratori.

Azi maica Smara nu mai este. O inimă mare şi un suflet generos s-au frânt”.

*** Universul – Provincie, ianuarie 1944

Foarte activă în mediul literar, scriitoarea nu ezita să-și critice contemporanii: “Trăim sub vremuri grele, spunea Maica Smara, referindu-se la afacerile timpului şi la necazurile oamenilor. Învăţătorii neamului şi-au făcut datoria ca şi ostaşii neamului, iar femeile au fost şi ele la datorie. Femeia româncă trebuie să meargă încă înainte pe calea datoriei împlinite, căci are în sarcina ei îngrijirea şi educaţia copilului. Dumnezeu mi-a dat minte şi suflet, daruri de care sunt mulţumită, căci m-au slujit în viaţa mea să fac tot ce am făcut până azi. Cu acest costum naţional cu care am colindat lumea am venit şi azi la sărbătorirea mea. Cu el am fost şi prin puşcăriile din ţară (fără să mă trimită nimeni), iar hoţii mi-au ascultat cuvântul şi mi-au sărutat costumul mulţumiţi de vorbele bune ce le-am adresat”.

La dispariția ei, academicianul Constantin Kirițescu scria în ziarul Universul: “Uneori celebritatea întrebuinţează drumuri întoarse. În loc să fie punctul terminal care se atinge prin ascensiuni normale, câştigarea unui galon meritat printr-o viaţă de muncă onestă şi fecundă într-un domeniu de folos obştesc, ea vine ca efect neaşteptat al unor campanii ce urmăresc un scop cu totul opus. Nedreptăţiri, bârfiri şi ironii, încercări de ridiculizare, pornite uneori din convingeri greşite, alteori pur şi simplu din spirit uşuratec fixează atenţia amuzată a publicului asupra unor personalităţi ce ajung a fi cunoscute în chip superficial şi greşit, în lumina veselă a acestei răutăcioase reclame.

Aşa s-a întâmplat cu vrednica femee care, în linişte, încărcată de ani, a părăsit o lungă viaţă de zbucium, de muncă, de pasiune, puse în slujba unor nobile idealuri. Împotriva ei s-a cheltuit multă vreme verva caricaturală a unor umorişti puţin scrupuloşi în alegerea victimelor lor. A fost, poate, o reacţiune izvorâtă din neobişnuinţă cu ideea că femeia poate să aibă preocupări serioase, să devină campioană a unor convingeri, luptătoare pentru anume idealuri. Această evadare din domeniul modelor, frivolităţilor sau, cel mult, al mondenităţilor filantropice spre a se avânta într-un domeniu considerat până atunci ca monopolul sexului tare a mirat întâi, apoi a provocat atitudini agresive împotriva celei dintâi femei intrate în arenă.

Smara a trecut senină şi zâmbitoare pe sub furcile caudine ale acestei publicităţi. Nu s-a intimidat, nu s-a descurajat şi a păşit înainte cu aceeaşi linişte şi a continuat cu aceeaşi convingere şi energie munca în slujba idealurilor sale.

I-a îngăduit Dumnezeu să atingă o vârstă patriarhală şi să ajungă la capătul vieţii înconjurată de aureola de veneraţie ce pe drept i se cuvine. „Maica Smara” a devenit o figură legendară, a impus respect şi simpatie, a radiat convingeri şi a realizat opere folositoare, începând cu educaţia copiilor cărora le-a fost dăscăliţă neobosită şi devotată. A luptat apoi pentru lumea feminină, căreia i-a fost îndrumătoare şi luptătoare; pentru religia frumosului, în altarul căruia a oficiat ca o aleasă preoteasă; pentru patria ei căreia i-a fost elocventă ambasadoare dincolo de hotare. Fire entuziastă şi dinamică în tot ce a atins: artistă, educatoare, propovăduitoare, admirabilă Româncă, Smara şi-a tras aceste preţioase însuşiri din ereditatea ei boierească, din copilăria trăită în vechea cetate de scaun a voivozilor munteni, din însoţirea ei cu un om de temeinică cultură. Institutoare, ea nu şi-a părăsit cariera modestă, nu i-a fost ruşine de ea, şi, oricât a ridicat-o pe un plan superior activitatea febrilă desfăşurată pe atâtea alte terenuri, a profesat dăscălia până ce a ajuns la marginea încrestată de lege. Cariera dăscălească, atât de ingrată şi subpreţuită, câştigă în nobleţe şi prestigiu prin ataşamentul devotat al sufletelor de elită.

Obositoarea meserie a dăscăliei nu i-a stânjenit avântul spre poezie şi n-a împiedecat-o de a-şi câştiga un loc de cinste în republica literelor. Este interesant de ştiut că pseudonimul Smara, pe care l-a transformat în renume, i l-a sugerat Eminescu, după apariţia primului ei volum de versuri, “Din pana suferinţei”. Aceeaşi ambianţă i-a inspirat conferinţa despre Veronica Micle, la moartea muzei nefericitului poet: pentru întâia oară o femeie urca la tribuna Ateneului ca să vorbească publicului.

De la aceste începuturi, ce drum agitat, ce bogată carieră de publicistă, conferenţiară, propagandistă în ţară şi în străinătate, pusă în serviciul patriei! Câte cauze mai mari sau mai mărunte au găsit într-însa pe calda, elocvenţa şi convingătoarea protagonistă! Copiii orfani, ridicarea femeii prin cultură ca să fie vrednică pentru drepturile cetăţeneşti, educaţia tineretului, combaterea rănilor noastre sociale, crearea de societăţi culturale, adunarea de fonduri pentru ridicarea de lăcaşuri de credinţă, de şcoli, monumente de piatră ori troiţe de lemn — prinosuri ale veneraţiei pentru eroi şi pentru mucenici — au găsit în vocea ei vibrantă, în darul ei de iniţiativă şi de perseverenţă, în spiritul ei de organizare, o forţă pasionată şi neobosită. Călătoare iscoditoare, a străbătut în lung şi în larg Europa, luând parte la congrese, conferinţe, festivităţi, expoziţii, pledând peste tot cauza patriei sale cu o arzătoare convingere, ascultată pretutindeni la început cu deferenţa simpatică cuvenită femeii şi poetei, apoi cu interesul cucerit de comunicativa căldură a verbului ei aripat. În special în Italia, în pământul latinității, a aruncat mai din belşug sămânţa celor mai calde sentimente care trebuiau să rodească în prietenii sincere şi efective. Acolo a răsădit şi o vrednică mlădiţă, simbol al înfrăţirii a două neamuri ieşite din aceeaşi tulpină.

Într-o sală din palatul Ateneului Român, un mare panou decorativ al pictorului Grimani a fixat pentru posteritate o scenă impresionantă din acţiunea de apropiere prin cultură dintre Roma şi fiica depărtată, aşezată de Traian prin colinele şi văile Carpaţilor. La picioarele Columnei, care înregistrează actul de naştere al poporului român, fruntaşii culturii româneşti: Tocilescu, Duiliu Zamfirescu, V. A. Urechia — acesta rostind o cuvântare care, după expresia figurii şi gesturi, este înflăcărată. Alături de ei, reprezentanţi iluştri ai latinităţii italiene: Angelo de Gubernatis, prinţul Colonna, ş. a. Ocupând centrul tabloului, o femeie: Smara.

Pe treapta de jos a Columnei, pitoresc în vestmântul său de cioban ardelean, legendarul propagandist călător Cârţan. Două nume pe care glumele şi ironiile unei generaţii de sceptici, ironici şi negativi, le-au asociat pentru amuzamentul ieftin al publicului: Maria Smara şi Badea Cârţan. Două nume care au răzbătut biruitor peste decenii şi astăzi apar, în cumplitele vremuri când neamul românesc îşi croieşte soarta în zăngănit de arme şi în jertfe eroice, ca simboluri ale acelor convingeri fanatice în drepturile neamului, care sunt îndreptăţiri ale războiului şi chezăşii ale victoriei.

Osemintele iluminatului cioban al Carpaţilor odihnesc de mult în cimitirul din Sinaia. Astăzi, când Smara părăseşte la rândul ei viaţa pământească, cuvine-se o smerită închinare ridiculizaţilor de altădată apostoli ai Românismului.

*** Universul – Provincie, ianuarie 1944