Louise Augusta Wilhelmina Amelia s-a născut pe 10 martie 1776 la Hanovra, unde tatăl ei, Carol de Mecklenburg-Strelitz, era mareșal de brigadă și a devenit mai târziu guvernator-general.
Mama copilei era prințesa Friederika de Hesse-Darmstadt, iar Louise a fost a patra fiică și al șaselea copil al cuplului, toți frații fiind crescuți și educați de guvernanta von Wolzogen.
Când Louise avea șase ani, a rămas orfană de mamă și ulterior familia s-a mutat la Herrenhausen, numit “Versailles în miniatură”. Tatăl, ducele Charles, s-a recăsătorit cu Charlotte, sora mai mică a soției decedate, împreună cu care a avut un fiu, Charles, dar după un an și mama vitregă a murit. La scurt timp, Louise și frații ei au fost trimiși la bunica maternă, la Darmstadt, care i-a crescut pe cei mici punând accent pe educație și pe caritate.
Guvernanta copiilor a fost Madame Gelieux din Elveția, care le-a dat lecții de franceză, iar Louise și-a petrecut mult timp în anturajul bunicii, o femeie educată și rafinată, care a orientat-o spre studiul istoriei și al literaturii.
La vârsta de 17 ani, l-a întâlnit pe fiul regelui, Frederic Wilhelm, care avea 23 de ani și era un tânăr serios și foarte credincios. Impresionat de frumusețea ei, acesta a cerut-o de soție. Fratele mai mic al prințului s-a îndrăgostit de sora mai mică a Louisei, Frederica, astfel că, pe 24 aprilie 1793, la Darmstadt s-au celebrat două logodne.
Căsătoria Louisei cu Frederic Wilhelm a avut loc în ziua de 24 decembrie, la Palatul Regal din Berlin, și două zile mai târziu s-a oficiat și mariajul Fredericăi cu prințul Ludwig Karl.
Când Louisa a sosit la Berlin, evenimentul a fost salutat cu mare bucurie de toți cetățenii orașului, care au organizat sărbători populare de mare amploare. Socrul tinerei, regele Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei, a dăruit cuplului Palatul Charlottenburg, însă prințul moștenitor a preferat să locuiască mai mult la Palatul Paretz, aflat în afara orașului Potsdam. Căsnicia a fost una fericită, Louise fiind numită de soțul ei “prințesa prințeselor”.
Curând tânăra a rămas însărcinată, însă primul născut a murit pe 1 octombrie 1794. Au urmat nouă copii sănătoși într-o succesiune rapidă, dar doi dintre ei au murit la vârste mici. Prințul moștenitor Frederic Wilhelm, Wilhelm, Charlotte, Frederica, Carol, Alexandrine, Ferdinand, Louise și Albert au fost născuți la un an sau doi distanță unul față de celălalt.
Pe 16 noiembrie 1797, după decesul tatălui său, prințul a preluat tronul ca regele Frederic Wilhelm al III-lea, iar cuplul a fost nevoit să abandoneze Palatul Paletz și să locuiască la curtea regală.
Tinerii au început un tur al provinciilor din estul țării, pentru că regele a vrut să se familiarizeze cu problemele oamenilor, iar Louise a fost primită peste tot cu festivități impresionante și, pentru prima dată în istoria Prusiei, regina a devenit o personalitate publică și a ocupat un rol mult mai proeminent decât predecesoarele ei.
Louise a fost o sfătuitoare de nădejde a soțului și, fiind o adeptă a păcii, l-a influențat să aleagă neutralitatea în primii ani de conflict cu Prima Republică Franceză. În cele din urmă, regele a consultat mai multe opinii diferite de cele ale reginei și a intrat în 1805 într-o alianță cu Napoleon, imediat ce acesta a câștigat Bătălia de la Austerlitz.
În acel moment, atitudinea Prusiei și a Louisei s-a schimbat. Liderii militari erau convinși că ar putea câștiga împotriva trupelor lui Napoleon, astfel că regele Frederic Wilhelm a fost în cele din urmă presat de soție și de familie să rupă alianța și să intre în război împotriva împăratului francez. În octombrie 1806, Bătălia de la Jena-Auerstedt a fost însă un dezastru pentru Prusia. Regele și regina și-au însoțit trupele în confruntarea militară, Louise a apărut îmbrăcată “ca o amazoană”, dar cuplul regal a fost, în cele din urmă, nevoit să fugă din calea francezilor.
Napoleon a ocupat Berlinul și a cerut imperios familiei regale să plece în toiul iernii la Königsberg, în partea de est a regatului, în ciuda faptului că Louise era bolnavă în acel moment. După acest episod, Bonaparte a fost dispus să ofere condiții de pace, dar Frederic Wilhelm și-a ignorat consilierii și a decis să continue războiul. După Bătălia de la Friedland, Franța a cerut negocieri separate cu Rusia și Prusia și, aflat într-o poziție de superioritate, Napoleon a deschis, în 1807, lucrările Păcii de la Tilsit.
În mijlocul acestor negocieri, împăratul Frederic Wilhelm a trimis-o pe soția sa, care era însărcinată cu penultimul lor copil, să ceară o soluție mai bună pentru Prusia. Regele a crezut că prezența ei l-ar putea face pe Napoleon să intre într-o “stare mai relaxată”, iar suverana a fost de acord să-l întâlnească pe împărat la Tilsit, dar numai pentru a salva “Prusia ei”, după cum a declarat, pentru că, de fapt, îl considera pe Napoleon un monstru.
Regina a făcut o cerere pentru o întrevedere privată cu împăratul și se spune că s-a aruncat, la propriu, la picioarele lui. Deși Bonaparte a fost impresionat de frumusețea și determinarea ei, a refuzat să facă vreo concesie, scriindu-i soției lui, împărăteasa Joséphine, că o admiră pe Louise, dar că nu a cedat deloc în fața ei. Eforturile reginei de a-și proteja țara de agresiunea franceză aveau să fie însă admirate de întreaga societate.
Pentru Prusia au urmat restricții dure, țara avea de plătit o indemnizație de mai multe milioane de franci pe an, iar ocupația franceză a avut un efect devastator asupra Louisei. În anii care au urmat, regina a sprijinit eforturile de reformare ale guvernului și de reorganizare a armatei.
În 1808, și-a petrecut vara în apropiere de Königsberg, iar în iarna următoare țarul Alexandru I a invitat cuplul regal la Sankt Petersburg, dar Louise a fost bolnavă în cea mai mare parte timp.
A revenit cu regele la Berlin după o absență de trei ani, fiind însoțită de două dintre fiicele sale, Charlotte și Alexandrine, și de fiul cel mic, Charles, și a constatat furioasă că reședința sa fusese jefuită de Napoleon și de comandanții francezi, care confiscaseră multe tablouri, statui, manuscrise și diverse antichități.
Pe 19 iulie 1810, în timp ce își vizita tatăl la Strelitz, regina a murit în brațele soțului ei de o boală neidentificată până astăzi și a fost înmormântată în grădina Palatului Charlottenburg.
Regina avea doar 34 de ani și mulți au considerat că supărarea pricinuită de ocupația franceză a fost cauza morții ei premature. „Sfânta noastră este în ceruri”, a exclamat generalul prusac Gebhard Leberecht von Blücher.
Regina Louise a fost considerată „sufletul virtuții naționale”, iar unii istorici au scris că era întruchiparea „naționalismului prusac”, având toate atributele feminine ideale: frumusețe, delicatețe, bunătate maternă, virtute și înțelepciune.
