Mănăstirea Văcărești, distrusă de buldozerele ceaușiste

Când a ajuns pe tronul Țării Românești, Nicolae Mavrocordat, fiul marelui dragoman Alexandru Mavrocordat Exaporitul și al Sultanei Hrisoscoleu, și-a propus ridicarea unui lăcaș de rugăciune care să fie reședință domnească și să devină simbolul domniei sale, o clădire cu elemente arhitectonice brâncovenești, Mănăstirea Văcărești.

Locul ales a fost coama “dealului Văcărești” și construcția a început în 1716, dar a fost abandonată temporar din cauza răpirii domnitorului de către un detașament austriac, lucrările fiind reluate după eliberarea din detenția executată la Sibiu și ungerea sa ca domn a doua oară.

Edificiul a fost terminat în 1722, iar pe 13 septembrie 1724 a fost sfințită biserica mănăstirii cu hramul “Sfânta Troiță”. Nicolae Mavrocordat a murit în timpul epidemiei de ciumă din 1730 și a fost înmormântat chiar în incinta bisericii. Domnul înființase aici și o școală în limba greacă, o tiparniță și o bibliotecă ce era cunoscută ca una dintre cele mai mari și mai complete din Europa acelei epoci, dar cărțile s-au împrăștiat după moartea domnului.

În 1736, Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae și succesor al său la tronul Țării Românești, a adus completări ansamblului, ridicând un paraclis pe latura de răsărit și alte câteva clădiri care au format o altă incintă, mai mică.

În 1848, armata rusă a decis să-i aducă la Văcărești pe deținuții care participaseră la Revoluția pașoptistă, iar în 1864 guvernul conservator i-a încarcerat aici pe țăranii arestați în timpul represaliilor, în acest an întregul ansamblu fiind transformat în penitenciar, iar această nouă utilitate a alterat arhitectura originală a clădirilor mănăstirii.

La Văcărești aveau să fie închise multe personalități ale vieții culturale și politice românești printre care scriitorii Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, Mircea Damian și episcopul greco-catolic Vasile Aftenie.

Înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Dem I. Dobrescu, fost primar al Bucureștiului în perioada februarie 1929 – ianuarie 1934, spunea că mănăstirea ar putea fi transformată în reședință a Patriarhiei, dar ideea sa nu a fost pusă în practică.

În 1973, când șahul Iranului, Mohammad Reza Pahlavi, a vizitat România, i-a sugerat lui Nicolae Ceaușescu să înființeze un muzeu de artă religioasă și chiar s-au început lucrări de restaurare pentru această destinație, mai ales pentru că între timp deținuții fuseseră mutați în închisoarea nou-construită pe Calea Rahovei, însă după cutremurul din 1977 Comisia Monumentelor Istorice care se ocupa de proiect a fost desființată, iar șantierul de restaurare de la Văcărești a fost oprit.

Pe 2 decembrie 1984, șantierul conservat a fost vizitat de Nicolae și Elena Ceaușescu, care erau însoțiți de Patriarhul Iustin Moisescu. Ceaușescu i-ar fi propus patriarhului să facă în Mănăstirea Văcărești sediul Institutului Teologic, dar acesta a refuzat să ia localul în primire până când nu e complet renovat, pentru că se temea ca Ceaușescu să nu impună mutarea întregii instituții la Văcărești.

Supărat din cauza refuzului, Ceaușescu a dispus demolarea mănăstirii. Constantin Noica, Geo Bogza, Mihail Șora, Dan Nasta, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Răzvan Theodorescu, Dinu C. Giurescu, Grigore Ionescu și Peter Derer au semnat atunci un memoriu pentru salvarea mănăstirii, dar demersul lor a dost inutil. Demolarea complexului Văcărești a început în toamna anului 1985.

Între 11-15 decembrie 1986 a fost dărâmată biserica ce fusese sfințită pe 13 septembrie 1724, iar în ianuarie 1987 întreaga mănăstire a fost rasă de pe fața pământului pentru a elibera terenul în vederea construirii unui complex de clădiri pentru justiție, în care trebuiau să se instaleze Ministerul Justiției, Procuratura Generală și Tribunalul Suprem, dar proiectul a fost abandonat imediat după decembrie 1989.