Maria Tănase cea fără de egal

„Când Maria Tănase cântă, spunea Geo Bogza, dincolo de vocea ei, inteligența se simte în permanență trează. (…) Pusă să cânte la microfonul postului de radio sau pe plăci de patefon, nu s-a intimidat și nici nu a fost tentată de acte de parvenire vocală. Ea a cântat ca o femeie de la țară, ca o țărancă”.

Născută pe 25 septembrie 1913 pe ulița Livada cu duzi din mahalaua Cărămidari din București, Maria Tănase a fost al treilea copil al Anei Munteanu, originară din comuna Cârța, și al florarului Ion Coandă Tănase, care provenea din cătunul Mierea-Birnici din Gorj. La vârsta de patru ani, i-a uimit pe toți cei din jur când, aflându-se pe genunchii tatălui său, a fredonat cel dintâi cântec pe care îl învățase: «Lui, lui, lui, / nu e fata grecului, / e fata românului, / cu cercelul de mărgean, / cumpărat acum un an». A fost, de fapt, și primul cântec pe care l-a… cules. De obicei, tatăl ei îi cânta câte un cântec ca s-o adoarmă. Dar micuța Maria rămânea trează și îl ruga să-l mai cânte o dată, și încă o dată…

Viitoarea artistă a urmat timp de un semestru cursurile Liceului „Spiru Haret”, apoi pe cele ale Liceului de fete „Ion Heliade Rădulescu”. Când avea 15 ani, a participat la concursul Miss România, iar doi ani mai târziu a plecat de acasă și s-a angajat casieriță într-un birt, unde obișnuia să și cânte. Aici a fost descoperită de regizorul Sandu Eliad, care a sfătuit-o să urmeze o carieră artistică.

În mai 1934, s-a angajat la Teatrul „Cărăbuș”, iar pe 2 iunie a debutat în spectacolul Cărăbuș-Express sub pseudonimul Mary Atanasiu, pe care i l-a ales Constantin Tănase. În același an a imprimat „Mansarda”, romanța lui Nello Manzatti, la casa de discuri „Lifa Record”.

În vara anului 1937, a înregistrat primele piese la casa de discuri „Columbia”, sub supravegherea muzicologilor Constantin Brăiloiu și Harry Brauner, printre cele mai cunoscute fiind “Cine iubește și lasă” și “M-am jurat de mii de ori”, pe care le-a realizat cu acompaniamentul tarafului Costică Vraciu din Gorj.

Pe 20 februarie 1937, a debutat la radio, la „Ora satului”, cu un taraf de șase lăutari (violonistul Ion Matache, un cobzar, doi braciști, un contrabasist și un țambalist), iar prezența ei a fost o adevărată revelație. Chiar de la prima melodie pe care a interpretat-o („Cine iubește și lasă”) a captat atenția ascultătorilor, urmând în program alte trei cântece oltenești („M-am jurat de mii de ori”, „Șapte săptămâni din post”, „Ce-i mai dulce ca alvița”).

„Ne aflăm în fața unui fenomen!”, a subliniat atunci compozitorul Theodor Rogalski, adăugând: „N-am auzit niciun cântăreț izbutind să interpreteze cu asemenea talent și originalitate cântecul nostru popular, păstrând nealterată autenticitatea versului și a melodiei!”
Tot în 1937, după o altă emisiune la radio, Octavian Goga a spus despre tânăra artistă: „Cântecele acestei fetișcane cu timbru grav izvorăsc limpezimi din pământul românesc, trec prin sufletul nostru și urcă spre cer, ca și aripile făurite cu un sfert de veac în urmă de Aurel Vlaicu. Și el, ca și ea, au răsărit din stratul profund al poporului obidit, care-și înalță pe aripile cântecului sau ale gândului, făcut pasăre de oțel, vrerile lui către cerul dreptății și al izbăvirii de prea îndelungată suferință…”

Datorită succesului uluitor, Maria Tănase a continuat să fie programată aproape săptămânal la Radio România.

După ce a ascultat-o cântând la festivitatea de încheiere a cursurilor de vară ale Universității Populare din Vălenii de Munte, în anul 1938, istoricul Nicolae Iorga i-a spus: „Te felicit din inimă, domnișoară cântăreață! Ești o adevărată „pasăre măiastră”, care știe să „zică” cântecele noastre cum până la vârsta mea de aproape 70 de ani n-am auzit pe nimeni. Trebuie să biruiești, pentru că dumneata ai o mare și nobilă misiune de îndeplinit: să readuci cântecul românesc, cântecul poporului nostru, pe făgașul lui autentic, unde, îmi dau seama acum, după ce te-am auzit, că te poartă fără scrânteală pașii viguroși și sprinteni ai tinereții dumitale. Misiunea aceasta, pe care dumneata n-o știi încă în toate rosturile ei, dar o știm noi, trebuie să fie îndemnul cel mai puternic în osteneala dumitale.»”

Maria Tănase s-a angajat în acea perioadă la Teatrul „Alhambra” al lui Nicolae Vlădoianu și a lansat cântecele “Mi-am pus busuioc în păr” și “Habar n-ai tu”, pe care le-a imprimat apoi la casa de discuri Columbia. Un an mai târziu, artista a plecat la Expoziția Universală de la New York, unde a cântat împreună cu orchestra lui Grigoraș Dinicu și cu naistul Fănică Luca la Casa românească, unul din pavilioanele României, având ocazia să-i cunoască aici pe George Enescu și pe Constantin Brâncuși.

În acea perioadă a început o relație cu jurnalistul francez Maurice Negre. Bărbatul era fiul unui inginer feroviar, studiase la Nîmes, Valence și Moulins, apoi absolvise Dreptul la Universitatea din Paris. Maurice a lucrat ca redactor la ziarul La Dépêche Républicaine și a colaborat cu L’Éclair, Le Journal, Le Matin și L’Ami du peuple. După 1931 a fost trimis de Agenția Havas în Varșovia, ulterior la Budapesta, unde a lucrat între 1934 și 1938, apoi a ajuns la București, devenind șeful serviciului de informații al Ambasadei Franței în România.

Autoritățile din capitală l-au suspectat că este agent secret, astfel că Maurice a fost arestat sub acuzaţia de spionaj. Judecat și condamnat la muncă silnică pe viaţă, bărbatul a fost încarcerat la Aiud, dar ulterior pedeapsa i-a fost redusă la 10 ani de închisoare. Prin relațiile influente pe care le avea, Maria Tănase s-a zbătut pentru a-l elibera și chiar și-a vândut bijuteriile și blănurile pentru a-i mitui pe funcționarii care puteau influența decizia cu privire la jurnalistul francez. Maurice Negre a fost scos din pușcărie în 1941 și expulzat, moment în care relația cu Maria Tănase s-a încheiat definitiv.

Ajuns în Franța, a devenit înalt responsabil al Super-NAP, o organizație menită să se infiltreze în administrația publică superioară pentru a submina guvernul de la Vichy. În octombrie 1943, a fost arestat, fiind deportat în lagărul Buchenwald, de unde a fost eliberat după încheierea războiului.

Spre sfârșitul anului 1940, organizația Garda de Fier i-a interzis Mariei Tănase să mai apară în public și, din ordinul Ministerului Propagandei, i-au fost distruse toate discurile de patefon existente în arhiva Radiodifuziunii și matrițele acestora de la casa de discuri Columbia, sub pretextul că distorsionau folclorul autentic.

Motivul real era însă că în cercul ei de prieteni se aflau mai mulți intelectuali evrei precum Harry Brauner și jurnalistul Stephan Roll (Gheorghe Dinu). Ultimul concert al artistei dinainte de perioada de instituire a cenzurii a avut loc pe 20 octombrie 1940, la Teatrul Municipal Gheorghe Pastia din Focșani.

În martie 1941, Maria a făcut un turneu la Istanbul, cu prilejul inaugurării Teatrului de vară „Taxîm”, ocazie cu care a devenit cetățean de onoare, calitatea fiindu-i acordată chiar de İsmet İnönü, președintele Turciei. Revenită în țară, a început un turneu prin spitale, cântându-le soldaților răniți în război.

După instaurarea comunismului, artista a fost angajată ca profesoară la Școala medie de muzică nr. 1 din București. În acea perioadă a lansat cu mare succes piesele “Dragi mi-s cântecele mele” și “Aseară vântul bătea”, fiind vedeta Festivalului Mondial al Tineretului desfășurat în vara anului 1953 la București. Un an mai târziu, Departamentul Artelor din Ministerul Culturii a decorat-o cu Ordinul Muncii cls. a III-a, în anul 1955 a fost distinsă cu Premiul de Stat și în 1957, a primit cea mai înaltă distincție a statului român, Artist emerit.

Maria Tănase s-a căsătorit în decembrie 1950, la vârsta de 37 de ani, cu vechiul ei admirator, juristul Clery Sachelarie (Clearch Raul Victor Pappadopulo-Sachelarie).

În primăvara anului 1963, pe când se afla într-un turneu la Hunedoara cu Taraful Gorjului, a aflat că este bolnavă de cancer la plămâni, și-a întrerupt reprezentațiile, iar pe 2 mai a ajuns la București, fiind internată de urgență. Marea artistă s-a stins pe 22 iunie 1963, la ora 14.10, la doar 50 de ani, la Spitalul Fundeni. Vestea morții ei a fost un șoc pentru întreaga opinie publică românească. Maria Tănase a fost înmormântată pe 25 iunie, decretată zi de doliu național, la Cimitirul Bellu din București, fiind condusă pe ultimul drum, după estimările participanților la trista ceremonie, de aproape un million de oameni.

În testamentul tulburător întocmit pe patul de spital, Maria Tănase scria:

„Las toată averea mea mobilă, ce se va găsi în patrimoniu la data decesului meu, surorii mele Aurica Tănase și soțului meu, Clerah Sachelarie, cu același domiciliu ca al subsemnatei, pe care-i rog să ia hotărâri numai împreună privind averea rămasă. Dacă fratelui meu, Francois Ștefan Tănase, îi va face plăcere vreun obiect, indiferent de valoarea lui, rog pe sora mea și soțul meu să i-l dăruiască spre caldă și duioasă amintire.

Nepoților mei, celor trei copii ai fratelui meu și celor trei copii ai surorii mele, le las toată dragostea mea de mamă și îi rog să iubească pe Minodora ca pe sora lor și să nu se supere dacă îi rog s-o ocrotească de va avea nevoie.

Pe băieții fratelui meu și sorei mele, precum și pe soțul Ștefaniei, îi implor cu cuvânt de moarte să nu fumeze de aci încolo și să-l iubească pe nenea Clery cum m-au iubit pe mine și cum eu i-am iubit pe ei.

Las cu cea mai aprigă dorință a mea ca ritualul înmormântării mele să nu formeze obiectul vreunei vulgare acțiuni, ci să fie sobru. După moarte, corpul nescăldat, numai șters cu alcool, să fie la dispoziția medicilor dacă vor considera că este cazul să se folosească de el la autopsie. Una din cele două cămăși albe de mătase pe care le am în dulap să fie puse pe sub rochia de pichet albă ce se găsește la spital și care se butonează în spate. Pe cap să-mi pună pichetul de colțar alb, iar în picioare ciorapi albi scurți.

Cu limbă de moarte îi rog să nu aducă nimănui la cunoștință despre moartea mea cu excepția oficialităților și în orice caz înmormântarea să fie anunțată cu o zi mai târziu chiar celor ce m-au cunoscut. Nu vreau mascaradă și panoramă. Să nu mi se facă parastas decât la șase săptămâni. Să-mi care apa cu cofa și să se închine cineva la cimitir în fiecare zi timp de șase săptămâni.

Să nu vina la slujbă mea religioasă niciun popă afară de preotul și părintele Bejenaru Vasile din suburbia Cărămidarii de Jos, raion Niculae Bălcescu, căruia îi sărut mâinile ultima dată, deoarece atunci când mamei și tatălui meu le era greu, s-a oferit să-mi fie tata și mamă. Îi mulțumesc în veci pentru ținuta lui curată și pentru omenia de care a dat dovadă cum se cuvenea tot timpul vieții sale. Se va găsi cineva să-i răspundă la ritualul slujbei.

Aș vrea din străfund ca mama să nu afle de moartea mea, să i se spună că sunt plecată undeva în străinătate pentru tratament și din când în când să i se citească o așa zisă carte poștală de la mine. Nu va fi greu, că ea nu vede.

Tot ce am, hârtii, scrisori, culegeri, absolut tot, precum și scrisorile ce sunt în sacul de pânză albă, să-mi fie puse în sicriu – așa aș vrea dacă s-ar putea și nu jignesc pe nimeni din familie sau din conducerea țării căreia îi port recunoștință pentru blânda comportare față de mine.

Dacă se va putea și nu va fi greu aș vrea ca pe un drum secetos și dornic de apă să se facă o fântână și în loc de acele parastase, pe care le interzic, din când în când să fie ajutat câte un student și o studentă cu plata cantinei sau a posibilităților de masă și să nu fie nimeni trist.
Le doresc viață lungă și sănătate tuturor acelora pe care i-am cunoscut, chiar dacă unora le-am stat greu în drum și au considerat să mă cunoască după placul lor și nu după caracterul și firea mea. Îmbrățișez pe toți și doresc să le fie viață îmbelșugată, liniștită, sănătoasă și în voie bună!”

Documentul a fost autentificat pe 3 iunie 1963 de notarul Moldovanu Dumitru și face parte din Colecția Maria Tănase de la Muzeul Olteniei din Craiova.