Cezar Bolliac i-a inspirat lui Eminescu versurile atât de cunoscute din „Epigonii“: „Bolliac cânta iobagul și-a lui lanțuri de aramă…”
Revoluționarul pașoptist mărturisea: „Sunt născut şi crescut în Bucureşti şi n-am părăsit Bucureştiul şi închisorile din Bucureşti decât 9 luni, când am fost internat la Poiana Mărului… şi 10 ani, când am fost exilat la căderea Revoluţiei din 1848“. Revista Familia adăuga acestei succinte biografii alte câteva date, scriind că a venit pe lume la „25 mărţişor, anul 1813“ și a fost fiul unui medic italian pe nume Anton Bogliaco, care a plecat în țara natală la scurt timp după nașterea copilului. Mama, Zinca Kalamagdortis, o grecoaică frumoasă, s-a recăsătorit cu stolnicul Petrache Peretz, un om cu vederi progresiste și cu preocupări literare, în casa căruia Bolliac și-a petrecut copilăria și întreaga tinerețe.
La vârsta de 17 ani, adică în 1830, a intrat în rândurile miliţiei naţionale, dar, ca şi Grigore Alexandrescu, nu s-a putut adapta vieţii cazone şi curând a părăsit uniforma militară, dedicându-se literaturii şi politicii.
Bolliac a făcut parte din Societatea Filarmonică, pe care o înfiinţaseră Ion Câmpineanu, Heliade Rădulescu şi Costache Aristia, iar în 1935 a publicat primul său volum numit „Meditaţii”, urmat de tragedia “Matilda”, care a fost pusă în scenă, dar s-a pierdut înainte de a fi tipărită.
Un an mai târziu, a scos revista „Curiosul“, despre care spunea că „împreună cu teatrul şi colecţia autorilor clasici (trebuie) să ne împingă mai repede la aceea ce desăvârşeşte şi fericeşte un norod – luminarea“. Datorită tonului revoluționar al articolelor, cenzura a suprimat publicația după patru numere. Tot în acea perioadă, pe lângă scrierile în proză, Bolliac a avut şi câteva încercări de versificaţie. Situația în care se găsea ţara în jurul anilor 1840 a descris-o într-un sonet, printre primele din literatura română, numit “Sonet la anul 1839”. În acea epocă, mulți tineri entuziaşti organizau, la adăpostul diferitelor „societăţi literare“, comploturi împotriva stăpânirii, a cărei temelie, după cum spunea Gr. Alexandrescu în poezia “Anul 1840”:
se mişcă, se clăteşte
Vechile-i instituţii se şterg, s-au ruginit.
Aşa a fost și complotul din 1840, cel care i-a adus poetului prima arestare: „Şapte luni fui la-nchisoare, cum alţii n-au mai cercat“.
Tânărul s-a căsătorit pe 24 noiembrie 1846 cu o anume Aristița Izvoranu, care avea să moară tânără; în timpul frământărilor sociale care au dus la izbucnirea Revoluţiei de la 1848, a intrat în asociaţia secretă Frăţia şi a legat o strânsă prietenie cu Nicolae Bălcescu, istoricul având o influenţă hotărâtoare asupra activităţii lui ulterioare. În 1843, a publicat un volum de versuri, căruia i-a urmat, patru ani mai târziu, o culegere numită “Poezii noi” și o serie de cronici teatrale și muzicale.
În timpul mișcării pașoptiste, Bolliac s-a aflat în primele rânduri: la 3/15 mai 1848, a luat parte la adunarea de pe Câmpia Libertăţii. Alături de Nicolae şi Alecu Golescu, C.A. Rosetti și Ion Ghica, trebuia „să ridice tabacii, mărginaşii şi tinerimea din Bucureşti, să meargă gloată la Palat să ceară lui Vodă Bibescu sancţionarea Constituţiunii“. Împreună cu Bălcescu și Ion Ghica, a făcut parte din comitetul revoluţionar, iar în iulie 1848, era membru al Comisiei pentru eliberarea ţiganilor. În acele zile revoluționare a scris poeziile “O ţigancă cu pruncul său la Statua Libertăţii în Bucureşti” și „Holera ciocoilor”. În paralel cu activitatea literară și politică, a fost prezent și în gazetărie, făcând parte din grupul de tineri care redactau ziarele din timpul revoluţiei, „Pruncul român“ şi „Poporul suveran”.
În toamna acelui an, printre cei arestaţi şi îmbarcaţi pe două corăbii pentru a lua calea exilului, alături de N. Bălcescu, D. Bolintineanu, N. Golescu şi ceilalţi pașoptiști, s-a aflat şi Cezar Bolliac, dar el a reușit să evadeze și s-a stabilit la Braşov, unde a scris, spre sfârşitul anului 1848, poezia “Ciocoii din revoluţie”.
Tot la Braşov, un an mai târziu, a scos ziarul „Espatriatul“, care milita pentru o luptă comună a românilor, alături de revoluționarii maghiari, împotriva habsburgilor. Ulterior Bolliac a plecat la Constantinopol, apoi şi-a continuat exilul la Paris, unde a editat gazeta „Republica Română“.
Revenit în țară în anul 1857, a colaborat la multe publicații ale epocii, scriind nenumărate articole despre problemele care frământau societatea și militând neobosit pentru împroprietărirea ţăranilor, pentru votul universal, libertatea presei și secularizarea averilor mănăstireşti.
În articolul “Ideile şi oamenii din 1848 şi ce-i astăzi la putere”, Bolliac a folosit sintagma „monstruoasa coaliţie“, atât de cunoscută astăzi, pentru a-și exprima împotrivirea față de suporterii ideii de a fi adus un prinţ străin la conducerea țării.
Gazetar plin de vervă, numismat și arheolog pasionat, poetul revoluționar a fost fondatorul ziarului „Buciumul”, urmat de “Trompeta Carpaților”, pe care le-a condus ca director până în 1877, publicații la care scriau în mod regulat Dimitrie Bolintineanu, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Alexandru Macedonski și C.D. Aricescu.
În ianuarie 1877, probabil din cauza suprasolicitării, a fost afectat de paralizie permanentă și a rămas imobilizat într-un fotoliu până la sfârșitul vieții. Adunarea Deputaților a votat atunci acordarea unei indemnizații de 400 de lei pe lună, apropiații săi ocupându-se să fie bine îngrijit.
Cezar Bolliac s-a stins din viaţă pe 25 februarie 1881 la București și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu, unde era înhumată și soția sa, care murise în 1860.
De altfel, revoluționarul fusese a doua personalitate a epocii care cumpărase loc de veci la Bellu, prima fiind C.A. Rosetti, care își îngropase aici o fiică, pe Elena. Pe piatra Aristiței, poetul dăduse indicații să se scrie: “Soțul ei ridică acest monument fidelei sale soții, reasemul său în exilul de 10 ani. Câți credeți în amorul conjugal, în pietate fără ipocrizie, în amor de patrie fără afecțiune, binecuvântați această ființă pură care a inspirat iubirea, stima și respectul în câți au cunoscut-o…”
