Marta Rainer a condus trei spitale în timpul Primului Război Mondial

Marta Trancu-Rainer s-a născut pe 25 septembrie 1875 în Târgu Frumos, în familia negustorilor armeni Ana şi Lazăr Trancu. Fratele ei mai mare, Grigore Trancu-Iași, a devenit politician, profesor universitar și memorialist.

Orfană de tată la vârsta de 11 ani, Marta a studiat la pensionul Humpel din Iași, fiind bursieră externă. Pentru că își dorea să devină medic, s-a înscris la Facultatea de Medicină din Iași în 1893 şi la sfârșitul primului an de studii a devenit, datorită rezultatelor deosebite, bursieră a Fundației „Vasile Adamachi” a Academiei Române.

În 1899, a obținut titlul de doctor în medicină și chirurgie cu teza “Hematomul sub-peritoneo-pelvian” și a plecat la București pentru a se specializa în anatomie patologică cu Victor Babeș, însă, înainte de a ajunge la marele profesor, s-a prezentat la Clinica medicală de la Spitalul Colțea condusă de George Stoicescu, iar acesta i-a propus să rămână aici și să se specializeze în anatomie patologică alături de șeful de laborator de la Colţea, Francisc Iosif Rainer.

Marta a participat la examenul pentru postul de medic secundar în chirurgie şi a obținut competenţe în chirurgie și ginecologie, iar pe 7 februarie 1903 s-a căsătorit cu Francisc Rainer, care era deja un reputat anatomist și antropolog.

În timpul Primului Război Mondial, doctoriţa a fost mobilizată cu gradul de maior și a condus trei spitale militare – Colțea, spitalul de chirurgie instalat la Palatul Regal din Calea Victoriei la cererea directă a Reginei Maria și spitalul de la Școala de Poduri și Șosele, organizat de Societatea pentru Profilaxia Tuberculozei. În toate aceste instituții medicale doctorița s-a ocupat nu doar de conducerea administrativă, ci opera zi de zi soldații răniți cot la cot cu chirurgii bărbaţi. Avea să scrie în jurnal: “Am îngenuncheat şi am jurat că atâta timp cât va ţine războiul am să-mi pun toate puterile în slujba ţării şi în tot acest timp să nu am nici un folos material”.

În timpul refugiului guvernului și administrației la Iaşi, medicii Marta şi Francisc Rainer au rămas la Bucureşti, dar fetiţa lor de 10 ani, Sofia, a fost trimisă din oraş tocmai pentru ca ei să îşi poată dedica întreaga energie răniţilor de război care soseau în valuri de pe front, în timp ce spitalele se confruntau cu o criză acută de materiale sanitare.

Marta Rainer se agita în permanenţă pentru a face rost de alimente pentru cei internaţi, instrumentar şi materiale de primă necesitate pentru pansamente, dar continua să facă operaţii complicate. În acest timp, ocupaţia germană rechiziţiona toate bunurile, iar doctoriţa a notat în jurnal: “Nemţii ne cer în toate zilele icre negre pentru masa feldmareşalului Mackensen, sticle de whisky şi de şampanie. Pentru pâine se duce lumea noaptea la orele 1, carne nu se găseşte deloc“. Experiențele din această perioadă le-a publicat în volumul “Des operations de chirurgie de guerre”, iar memoriile sale, “File de jurnal” au apărut în 1982, la Editura Eminescu.

După război, și-a continuat cercetările alături de soțul ei, a fost aleasă în Academia de Medicină și a devenit membră de onoare al Societății de Biologie din București. Marta a fost desemnată apoi medic personal al reginei Maria şi al fiicelor acesteia, ocupându-se în mod special de principesele Mărioara și Ileana, fiind chemată deseori la Palatul Regal sau la Palatul Cotroceni, apoi a fost medicul reginei mamă Elena. Doctoriţa a depăşit cu greu perioada tulbure din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mai ales pentru că unica sa fiică, Sofia Rainer, care urmase liceul în România, a plecat la studii la Universitatea din Bristol, dar s-a înstrăinat de familie şi de ţară după ce s-a căsătorit cu Archibald Philip Laing Gordon.

În 1943, Francisc Rainer, şi el membru de onoare al Academiei Române, s-a autodiagnosticat cu cancer pulmonar, o afecțiune provocată probabil de expunerea îndelungată la vaporii de formol.

Un timp, discretul medic a încercat să ascundă boala de soția și de prietenii săi, susținând că are o simplă pareză. Casa familiei Rainer a fost aproape distrusă la bombardamentele din aprilie 1944 și cei doi soţi au fost nevoiți să se mute temporar în casa unui fost asistent, Ion Țurai, apoi doctorul Rainer a fost internat pentru tratamente la Spitalul nr. 303, dar cancerul s-a complicat cu metastaze cerebrale.

În cele din urmă, Francisc Rainer a cerut să fie dus acasă, unde a murit în dimineața zilei de 5 august 1944. La terminarea războiului, Marta Rainer şi-a deschis un cabinet particular de ginecologie, dar după venirea comuniștilor la putere casa i-a fost confiscată, iar ea a fost nevoită să se mute în mansarda locuinței, în plină iarnă. Distinsa doctoriță a încetat din viață pe 9 ianuarie 1950, la vârsta de 75 de ani și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu, unde era înhumat și soțul ei.

Memorialistul Leon Kalustian, scriitor și gazetar de origine armeană, scria în 1983: “Am citit recent două cărţi, deopotrivă de tulburătoare, “Jurnale” de Francisc I. Rainer (1874—1914), reputatul nostru savant şi marele anatomist şi antropolog, şi “File de jurnal”, al Martei Trancu-Rainer (1875—1950), cea dintâi femeie chirurg din România, admirabil şi exemplar cuplu de viaţă — soţ şi soţie — care s-au dăruit cu o constantă şi inegalabilă pasiune ştiinţei şi binelui obştesc.

Cărţile — sper că s-a înţeles —, amândouă postume şi completându-se armonios una cu cealaltă, au apărut la vrednica Editură Eminescu, prima în 1979 — îngrijită în colaborare cu Gheorghe Brătescu şi Mihai Neagu Basarab — a doua în 1982 — alcătuită de Mihai Neagu Basarab singur.

I-am cunoscut bine şi cred că sunt ştiuţi şi de alţii îndeajuns ca să mai fie necesar să-i prezint; iar cei care ar voi să-i afle în întreaga lor mişcare sufletească şi mintală, în rodnica lor activitate profesională, în gingăşiile şi zămislirile lor pe toată întinderea existenţei, să-şi procure neîntârziat volumele menţionate şi curiozitatea le va fi cu îndestulare satisfăcută, se vor întâlni cert cu cea mai înaltă moralitate, cu cea mai elevată formă de omenie şi cu o nobleţe a simţămintelor în care — lângă muncă şi datorie, lângă modestie şi sfieli, lângă cinste, puritate şi adevăr — nu-şi puteau face nicicum culcuş linguşirea şi intriga, minciuna şi infatuarea, vanitatea şi impostura, invidia, ambiţiile şi egoismul.

Soţii Rainer, făuriţi parcă din aceeaşi plămadă, erau imuni la aceste uzuale practici de viaţă — aşa de frecvente mediocrităţii cu voluptăţi de parvenire — le repudiau organic şi, a te apropia de ei utilizându-le, erai sortit de la început eşecului şi, în genere, compătimirii. Şi erau atât de identic structuraţi, atât de asemănători în claviatura lor lăuntrică, în reacţii şi judecăţi, în gusturi şi în gesturi, în intuiţii şi în năzuinţe, de parcă acţiona o singură individualitate, — încât, iată că pornind să amintesc o circumstanţă privindu-l exclusiv pe profesorul Francisc I. Rainer, nici peniţa — pe care o simt că şi-a luat libertatea să mă comande şi să mă domine — nu-i disociază şi, plecând de la cele două cărţi ale lor, m-am trezit vorbind de amândoi, fără să-mi fi fost acesta scopul iniţial. Fiindcă tema propusă însă a evoluat astfel, să-mi fie permisă o mărturisire: am văzut în viaţă destule căsnicii unite, solidare, de reciprocă înţelegere şi de iubire; am văzut, din păcate, cu prisosinţă şi destule pur şi simplu dezastruoase. Dar asta a soţilor Rainer e unica pe care o păstrez în memorie ca idealitate, ireproşabilă ca potrivire şi pereche, şi am convingerea că, în mai mult de patru decenii cât au convieţuit, nici unul dintre ei niciodată nu şi-a dezamăgit partenerul, nici unul n-a fost pus în situaţia să înregistreze măcar umbrele unei cât de vagi contrarietăţi determinată de celălalt. Este, neîndoios, o performanţă!”