HomeVizionariiValeria Seciu (2 august 1939 – 6 septembrie 2022)

Valeria Seciu (2 august 1939 – 6 septembrie 2022)

Valeria Seciu
DS TW

„Una e să înţelegi ce se întâmplă şi alta e să te laşi strivit. Dacă izbuteşti să cuprinzi evenimentele dintr-un punct mai înalt, asta te scuteşte să te simţi frustrat, umilit, victimizat. La urma urmei, ce faci, ca simplu om, dacă eşti luat de puhoaie? Te ridici deasupra apei cât de sus eşti în stare, ca să vezi ce-i în jurul tău, şi începi să dai din mâini cât poţi de tare. Ca individ, trebuie să te zbaţi ca să trăieşti.

– Dar ca artist?

– Mai ales ca artist. Fiindcă în artă totul se hotărăşte iarăşi şi iarăşi, în fiecare clipă. Selecţia va fi mai abruptă, poate mai tăioasă, dar mai adevărată, nimeni nu va mai încremeni într-o schemă de la absolvire până la pensie. Într-un cuvânt, viaţă. Asta mă fascinează şi îmi dă, în mod surprinzător poate, un soi de linişte. În nesiguranta asta generală, eu mă simt în siguranţă. Cred că asta ţine de resursele fiecăruia”.

Despre spectacolul „Arta iubirii” Valeria Seciu a mărturisit: “Aveam senzatia că am început să uzez de nişte mijloace de care eram prea sigură și care mă țineau prizonieră… „un fel de a privi”, „un fel de a vorbi”…, “feluri”. Era şi comod și extrem de periculos. În meseria asta poţi fi azi în plină lumină și mâine, gata, nu mai eşti, nu mai rimezi nici cu tine însăţi, nici cu ceea ce e în jur. Aveam nevoie de un act ca de un geam pe care-I spargi, ca să te expui și să te eliberezi. Mi-am dorit un spectacol liber în care să-mi pot ierta până și greşelile. Dar el trebuia să aibă tensiune. Variabilă, de la seară la seară. Cu “căderi”, ca în reteaua electrică. Se întâmplă uneori și trec peste un vers, îl simt, nu ştiu de ce, inutil, sau să mă uimesc iar și iar înlăuntrul unui poem ştiut și răsştiut. A fost o experiență dură, cu prilejul căreia i-am trecut și proba cea mai grea pentru o actriță – aceea de a-mi asuma vârsta. Cea biologică, cea mentală, cea artistică. Mă simt mai puternică. Relația mea cu publicul s-a schimbat din nou și asta mă învață să cred că sunt în mers. (…)

watchshop.ro

Am încercat să intru la Istorie, m-am pregătit, refuzându-mi ‘răsfăţul’ care mă îndemna spre teatru. N-am reuşit. Aşa o fi fost scris. Pe urmă toate s-au înlănţuit într-un anume fel, dar nu m-am gândit niciodată la mine în aceşti termeni… În vârf? Ce ştiam eu când am intrat la Institut? Unde şi cum se ajunge “în vârf”?

fashiondays.ro

Probabil că dacă aş fi fost pe deplin conştientă de asta n-aş fi fost în stare să îndur anii care au urmat. Treisprezece! La Teatrul Naţional. Începusem să mă confund cu pereţii cenuşii. Nu zic că n-am căpătat şi roluri … dar simţeam că mă duc la fund, într-o apă moartă. Foarte mulţi tineri s-au ofilit acolo, în acea masă amorfă care îngloba totul, de la ilustra umbră a Agathei Bârsescu la ultima figurantă. Un loc de unde orice începător care voia să se salveze trebuia

să plece… numai cei care au venit gata formaţi, Ovidiu Iuliu Moldovan, Florina Cercel şi alţi câţiva au putut să existe şi până la urmă să învingă. Eram profund nefericită, simţeam că nu exprim nimic… Starea de nefericire poate termina un actor. Dacă n-ai convingerea că nu se poate fără tine, nu te deschizi. Eram ca făcută din bucăţi: Într-un fel le apăream în teatru – cineva modest, „sensibil”, „delicat”, altfel eram de fapt – încrâncenată, pretenţioasă… jinduiam. Octav (soțul actriței, Octavian Cotescu) m-a susţinut atunci; el credea în mine, ştia cum sunt. Lasă, îmi spunea, ai să vezi…

bijuteriidinargint.ro

Venirea la Teatrul Mic a fost tocmai ce aşteptam, ce căutam. Când eşti înconjurat de oameni care „bat sus”, trebuie să exişti şi tu acolo. Nu poţi ocoli competiţia. Te pui în joc, te regenerezi. De aici îţi vin puterea şi speranţa. Bineînţeles, se întâmplă şi să te dai de-a dura”.

Valeria Seciu

*** Extras dintr-un interviu realizat de Ileana Popovici în ianuarie 1990, Revista Teatrul Azi

DS TW
No comments

leave a comment