Pe 4 aprilie 1814, în prezența unor generali și oameni de stat fideli, printre care mareșalii Michel Ney, Louis Alexandre Berthier, Bon Adrien Jeannot de Moncey, François Joseph Lefebvre și foștii miniștri de externe Hugues-Bernard Maret și Armand Augustin Louis de Caulaincourt, Napoleon Bonaparte a scris și a semnat prima versiune a textului abdicării sale, prin care îl desemna ca succesor la tron pe fiul său minor, Napoléon François Joseph Charles Bonaparte, sub regența împărătesei Marie Louise, cea de-a doua sa soție. Evenimentul avea loc ca urmare a capitulării Franței în urma Războiului celei de-a Șasea Coaliții, desfășurat între 1813 – 1814, când Imperiul Austriac, Regatul Prusiei, Imperiul Rus, Suedia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei și câteva state germane au învins Primul Imperiu Francez.
Poziția sa s-a schimbat însă radical pe 5 aprilie, la scurt timp după ce Parisul a căzut ca urmare a trădării generalului August de Marmont, astfel că lui Bonaparte nu i-a mai rămas decât soluția de a abdica necondiționat. Marmont, al cărui nume apare alături de alte trei persoane pe “lista trădătorilor care au dus la înfrângerea Franței” în testamentul lui Napoleon, încheiase o convenție secretă cu adversarii Franței, angajându-se să își mute trupele într-o poziție în care puteau fi ușor încercuite, iar acțiunea sa a lăsat practic capitala Franței fără apărare.
În aceste condiții, pe 6 aprilie Bonaparte a fost nevoit să accepte un nou act de abdicare, de această data necondiționată de preluarea tronului de către fiul său, iar cinci zile mai târziu, după nenumărate tratative, a fost semnat Tratatul de la Fontainebleau, document ce stabilea ca insula Elba din Marea Mediterană să fie locul exilului suveranului învins. În plus, Napoleon primea dreptul de a fi însoțit de 1.000 de oameni, iar Franța urma să îi plătească o indemnizație anuală.
Umilit, împăratul Franței a încercat să se sinucidă pe 12 aprilie cu o pilulă cu otravă pe care o purtase tot timpul asupra sa după retragerea umilitoare de la Moscova din 1812, dar a renunțat la ideea de a-și lua viața, iar opt zile mai târziu a participat la o ceremonie oficială de adio în curtea castelului de la Fontainebleau, eveniment care va rămâne în istorie ca „Les adieux de Fontainebleau”. Cuvintele transmise de Napoleon Bonaparte oamenilor săi au fost consemnate de baronul Agathon Jean François Fain:
“Soldați din vechea mea gardă, vă spun adio. Douăzeci de ani v-am condus în mod constant pe drumul onoarei și al victoriei (…). Cu oameni ca voi, cauza noastră nu a fost pierdută. Dar războiul era fără sfârșit, ar fi izbucnit și un război civil, și Franța ar fi fost și mai nefericită. Am sacrificat toate interesele mele în fața celor ale patriei. Plec. Voi, prietenii mei, continuați să serviți Franța (…). Am ales să supraviețuiesc pentru a servi în continuare pentru gloria noastră. Vreau să scriu despre marile lucruri pe care le-am făcut împreună. La revedere, copiii mei! Aș vrea să vă strâng pe toți la piept”.
Fostul împărat al Franței a fost dus pe Elba cu vasul HMS Undeunted comandat de căpitanul Thomas Ussher și a ajuns la Portoferraio (orașul-port al insulei) pe 30 mai 1814. În primele luni ale exilului, perioadă în care, conform Tratatului de la Fontainebleu, Bonaparte avea statut de suveran al insulei, și-a creat o mică armată, a dezvoltat minele de fier, a supravegheat construirea de noi drumuri, a emis câteva decrete privind reforme economice majore și a implementat unele tehnici agricole eficiente, a revizuit sistemul educațional, iar rolul său este considerat și astăzi unul de modernizare și emancipare pentru întreaga regiune.
După câteva luni, Napoleon a aflat că fosta sa soție, Josephine, a murit și a fost atât de devastat de veste, încât s-a încuiat în dormitorul său și a refuzat să mănânce timp de două zile.
Despărțit de soția și fiul său, care plecaseră în Austria, rămas la un moment dat fără alocația garantată prin Tratatul de la Fontainebleau și, conștient că urma probabil să fie alungat pe o insulă îndepărtată din Oceanul Atlantic, posibil pe Insulele Azore sau pe Sfânta Elena (unde a ajuns în timpul celui de-al doilea său exil), Napoleon a plecat pe 26 februarie 1815 de pe Elba, după o perioadă de 9 luni și 21 de zile, cu nava Inconstant, însoțit de 700 de oameni.
Două zile mai târziu a acostat la Golfe-Juan și apoi s-a îndreptat spre nord, dar Ludovic al XVIII-lea, regele Franței, a trimis un regiment din armata regală pentru a-l captura. Evenimentul a avut loc lângă Grenoble pe 7 martie 1815, iar mărturiile spun că Napoleon s-a apropiat singur de soldați, a descălecat de pe cal și, când a ajuns în bătaia puștilor celor din prima linie, le-a strigat: „Iată-mă! Împușcați-vă împăratul, dacă vreți!”
Militarii i-au răspuns în cor: „Vive L’Empereur!”, iar comandantul regimentului, mareșalul Michel Ney, fostul său colaborator, care se lăudase în fața regelui Ludovic al XVIII-lea că îl va aduce la Paris într-o cușcă de fier, l-a sărutat cu afecțiune și și-a uitat rapid jurământul de credință față de monarhul în funcție. Bonaparte și mareșalul Ney au mărșăluit apoi împreună spre Paris în fruntea unei armate care creștea pe măsură ce se apropiau de capitală. Ludovic al XVIII-lea, care nu era deloc popular în Franța, a fugit în Belgia când a realizat că nu mai are sprijin militar și politic, iar Napoleon a intrat în Paris pe 20 martie 1815, fiind primit cu ovații și onoruri, și a guvernat până pe 22 iunie, perioadă care va fi numită „Cele o sută de zile”.
Surse:
Alan Schom, Napoleon Bonaparte, 1997
Paul Johnson, Napoleon: A life, 2002
David A. Bell, Napoleon: A Concise Biography, 2015
