Maria Ventura s-a născut pe 13 iulie 1886 și a fost fiica actriței de origine evreiască Lea Fanchetta Vermont (Grünberg) și a scriitorului Grigore Ventura.
Crescută în lumea teatrului bucureștean, tânăra a plecat pentru studii la Conservatorul din Paris, luând lecții de la Eugène Silvain și Paul Mounet. Încă din studenție a jucat împreună cu Sarah Bernhardt și cu Eduard de Max, ambii având o mare influență asupra ei.
În epocă era bine-cunoscută relația actriței cu Eduard de Max, renumit actor francez de origine română care a fost considerat unul dintre cei mai importanţi tragedieni ai epocii sale. Eduard era fiul doctorului Emil Max, un cunoscut ginecolog ieșean și membru al mișcării Junimea a cărui mamă era rudă apropiată cu Elena Cuza.
Tânărul Eduard, după absolvirea Conservatorului, a debutat în rolul Poetului din “Noaptea de octombrie” de Alfred de Musset. Au urmat peste 300 de roluri pe marile scene ale lumii din Paris, Londra, Bruxelles, Roma, Atena, București, Cairo, Madrid, Buenos Aires, Rio de Janeiro, New York, Geneva.
Din 1890 a devenit un concurent serios, dar și un prieten credincios al celebrei actrițe Sarah Bernhardt, a fost distribuit în filmele companiei franceze “Film d’art”, a jucat în celebra ecranizare “Cei trei muschetari” din 1913 și a fost numit societar al Comediei Franceze alături de românii Elizabeth Nizan și Jean Yonnel. Tot Eduard de Max a fost cel care a intermediat apariția marelui actor Tony Bulandra pe scenele pariziene.
Maria Ventura l-a cunoscut pe de Max la Paris și au început o relație profesională și de dragoste care a propulsat-o pe scena Comediei Franceze. Actrița a interpretat rolurile eroinelor lui Racine, Molière, Cehov, Shaw, Pirandello, iar între 1929 și 1936 a dat anual spectacole la București cu trupa de teatru pe care o înființase. Unul dintre rolurile ei memorabile a fost cel al Fantinei din Mizerabilii, producția realizată în 1912 de regizorul Albert Capellani.
Maria Ventura a jucat, de asemenea, în primul film românesc de ficţiune, „Independenţa României”, în rolul reginei Elisabeta, alături de Constantin Nottara.
După încheierea relației cu Eduard de Max, Ventura a avut o legătură cu André Antoine, director de teatru și regizor de film, considerat astăzi părintele stilului modern de regie.
Actrița româncă a fost prima femeie care a pus în scenă o piesă la Comedia Franceză, „Ifigenia” de Racine, în 1938. Din cauza originii sale evreiești, era aproape de a fi exclusă din celebrul teatru în 1940 și, în cele din urmă în 1941, când presiunile s-au întețit, decis să părăsească scena și a devenit profesoară, întorcându-se în teatru de-abia în 1951.
Eduard de Max, marele ei prieten, murise în 1924, după ce în ultimii ani ai vieţii s-a luptat cu boala și făcuse mai multe vizite în Tunisia în căutarea unei clime mai blânde. Ultima lui apariție a fost în septembrie 1924, când a jucat, în ciuda sfaturilor medicilor, în filmul L’Ami Fritz al lui Erckmann-Chatrian.
Actorul a murit la apartamentul său din Rue de Caumartin pe 28 octombrie, la vârsta de 55 de ani, iar Le Figaro a publicat atunci un necrolog impresionant: “Avea o voce incomparabilă. Cunoașterea profundă a literaturii grecești și latine și a literaturii franceze, înțelegerea sa, diversitatea admirabilă a interpretării și puterea sa dramatică l-au plasat printre cei mai importanți artiști ai generației sale. Îi suntem datori lui de Max pentru amintiri de neuitat. Ca artist, s-a remarcat prin darurile sale minunate, cultura şi sensibilitatea sa. Locul său rămâne vacant şi nu ne vom consola că va fi umplut cândva”.
Ziarul Rampa scria în iulie 1925: “Acela care a fluturat flamura glorioasă a geniului românesc pe meleaguri străine, acela care cel dintâi a strălucit pe scena casei lui Moliere, acela care ca bun român a îmbrăţişat cu căldură pe toţi românii veniţi în Franţa şi le-a îndrumat de multe ori primii paşi, marele Eduard de Max e uitat!
Înainte de a muri, unii l-au împroşcat cu venin, un venin diluat și prostesc. Când a murit, coloanele gazetelor s-au umplut însă cu laude, cu amintiri, cu ditirambi, în care fiecare se lăuda cu „l-am văzut”, “l-am auzit” etc. Şi atât. Acesti plângăreţi improvizaţi după ce şi-au făcut datoria de bocitoare la căpătâiul unui mort ilustru şi-au strâns în geamantan rămăşiţele gălăgioase de la căpătâiul lui alb şi rece şi au pornit să-şi desfacă marfa în altă parte pe la alte ocazii.
Cenuşa lui Eduard de Mac a fost pusă în caseta cu No. 4227 la Columbarium din Paris. Când colegii francezi au voit să facă o colectă pentru a se construi un monument unde să poată fi depuse rămăşiţele fostului lor prieten, ministrul român al artelor cu un gest nobil a oprit acest lucru, sub motivul că el va îngriji de construirea monumentului De atunci a trecut timp şi cenuşa celui care a încântat o lume cu jocul său nu este încă înmormântată. Datoria pioasă faţă de ilustrul dispărut n-a săvârşit-o încă nimeni în numele Ministerului. De ce nu s-a lăsat atunci ca actorii Comediei Franceze să-i clădească un locaş micuţ şi modest aşa cum a trăit şi în viaţă, deşi ilustru?
Am voit oare să arătăm Parisului că Româna nu-şi respectă artiştii nici după moarte?
Și de ce toate astea? Dintr-o economiie a noastră rău înţeleasă. Or, monumentul nu costă decât 6000 franci şi pentru această sumă minimă, infima, cenușa lui de Max așteaptă să se odihnească”.
La opt ani de la dispariția actorului, Jean Yonnel, și el artist al Comediei Franceze, publica în “Le Jour” un articol omagial: “Nouă ani! Nouă ani s-au scurs de când într o după amiază de Octombrie marele și dragul meu prieten de Max a încetat de a trăi, de a risipi geniul său pe scenă și bunătatea, generozitatea lui tot atât de profundă ca în clipa când doctorul spuse: S-a sfârşit!
Nu-mi venea să cred. Pentru că mai întâi cu de Max am fost legat încă înainte de naşterea mea, dacă se poate spune. Tatăl meu, medic tânăr, abia eşti ca intern de la Paris, a fost călăuzit în primii lui paşi de tatăl lui de Max, care şi el era doctor. Tot astfel mai târziu Eduard de Max a supravegheat părinteşte debutul meu în teatru.
Când în primii ani al carierei mele, unii cu simpatie, alţii cu răutate, credeau că găsesc o asemănare între tânărul actor care eram şi marele actor de Max ajuns la culmea talentului, el îmi explica în chipul următor această asemănare nejustificată prin nici o legătură de rudenie:
De câte ori făceam o creaţie nouă, trimiteam tatălui meu articole de critică şi fotografii, acesta le arăta tatălui tău, care, abia căsătorit, le arăta soţiei sale. Pe când aştepta să nască era din ce în ce mai impresionată de aceste fotografii în care eram în costume mai mult sau mai puţin strălucite. Astfel ai ajuns să-mi semeni puţin, şi optsprezece ani mai târziu sa faci ce am făcut eu.
Şi astfel, după cum tatăl meu a închis ochii tatălui lui de Max, şi eu am îndeplinit cu atâţia ani mai târziu, acelaşi gest dureros la moartea marelui meu prieten”.
Societar al Comediei Franceze
Victor Eftimiu, care i-a fost prieten, a scris: “În vremea neutralităţii româneşti, am făcut împreună cu de Max un turneu de propagandă în mai multe oraşe din Vechiul Regat.
De Max recita poeme războinice, eu vorbeam despre de Max. În unele localităţi, soţii Bulandra sau Agepsina Macry spuneau versuri, în altele trupa lui Mişu Fotino juca „Ariciul şi Sobolul“. De Max şi cu mine, însă, ne duceam peste tot.
lată-ne la Constanţa, în toiul sezonului. Oraşul, plin de vizitatori, armatori din Brăila, greci măslinii, armeni de culoarea tuciului şi turci din Constantinopol, foarte bogaţi, foarte înzorzonaţi.
Trebuia să înflăcărăm acest public in cazinoul cel nou, funebru ca un mausoleu. Atmosfera era înăbuşitoare. Sala indiferentă. Conferinţa mea nu făcu nici o impresie. Îmi amintiţi că-n unele oraşe card ne întâmpinau îndoielnic, spuneam o poezie „Tricolorul” care entusiasma. Am spus-o şi la Constanţa. Nimic. Nici o flacără patriotică nu-mi lumină auditoriul. Era cald, declamasem fără convingere şi publicul avea tot dreptul să fie nemulțumit.
— Lasă că ne scapă de Max! mă gândii. Şi de Max înaintă foarte emoţionat. Dar strofele sale eroice răsunară in zadar; nu se mişcă nimeni.
Atunci, îndârjit, încăpăţânat, cu disperare, el atacă „Minile”, bucata-i de rezistenţă.
Plânse, întâi, copiii şi moşnegii martirizaţi; apoi, cu părul sbârlit, răsturnându-şi capul, agitând braţele, tăie mâinile Kaiserului cu o frenezie nouă, sălbatică. Credeam că se vor nărui pereţii de aplauze. De Max se întrecuse. Dar n-a fost nimic în sală, armatorii din Brăila, grecii măslinii, cu nasul de plumb şi turcii obosiţi se priveau cu mirare de politeţă, ei bătură cu neglijenţă din palmelele grele, grase şi umede.
Jenaţi, decepţionaţi, părăsirăm scena şi fără să spunem nimic, ieşirăm pe terasă să ne răcorim. Atmosferă apăsătoare. Toate erau de plumb. Cerul apăsa marea. Marea, strivită, dobitocită, nu mai respira.
Ne aduseră îngheţată, îngheţata era călduţă. În sicriele de cositor ale linguriţelor, cadavrele smeurei se topeau jalnic. Cărăbuşii de plumb, beţi de căldură, ne cădeau în pahare.
În dosul geamurilor, în sala de joc, siluete de jucători treceau, aplecate, ca într-un panopticum.
Tăceam cu toţii… Aerul era irespirabil. Înăbuşeam… A fost o noapte de plumb, pe care nu odată, câţiva ani în urmă, am evocat-o cu de Max, scuturând din umeri, într-un fior de neplăcută suvenire.
*
Dar de Max mai avea atâtea şi atâtea amintiri, mult mai înălţătoare… O carte întreagă… Nu ştia nimeni să povestească aşa, să evoce o reprezentaţie a lui Hamlet pe zidurile vechiului castel din Carcasona, un Prometeu în amurg, la arenele din Beziers, o viziune însorită a Algerului cu trandafiri mulţi, cu cer albastru, sub care e atâta calm că nu se desprinde o petală de roză, fără să n-o vezi… N-am cunoscut un mai mare poet al vieţii ca de Max. Sunt o mie şi una de poveşti. Am să le scriu odată…
La Paris e obiceiul ca lucrările de teatru ale autorilor să fie iscălite de un francez: Hamlet care se joacă la Comedie, nu e de Shakespeare, e de Alexandru Dumas şi Paul Maurice. Othello e de Jean Aicard. Shylock de Edmond Haracourt.
În prefaţa „Cadavrului viu” de Tolstoi, traducătorul spune că s-a dus din director în director şi toţi l-au întrebat:
— Cine e autorul?
— Tolstoi.
— N-are importanţă pentru noi. Cine e dramaturgul francez care o iscăleşte?
Şi fiindcă traducătorul n-a admis un aranjator parizian, „Cadavrul viu” nu s-a jucat nici până azi.
Repetam pe „Tiresias” din Oedip Rege, la Comedia Franceză, îmi povestea, într-o zi, de Max.
„După ce mi-am isprăvit tirada, m-am dezbrăcat şi m-am dus în sală.
Lângă mine era un domn bătrân care urmărea cu mare atenţie repetiţia, cam nervos.
— Cine a jucat pe Tiresias? mă întrebă el.
— E tare prost! Înţepat, l-am întrebat:
— Pardon, monsier, din partea cui, dumneata?
— Din partea familiei autorului!
— Familia Sofocle? m-am răstit eu.
— Nu, Meurice! Meurice! insistă el.
…Era un fel de nepot al traducătorului profund convins că e din familia autorului…
*
Se îmbolnăvise un biet figurant bătrân și de Max, inimă bună, căruia-i veneau repede lacrimile în ochi și mâna la buzunar, scoase cinci franci, îi puse în pălărie și începu să facă chetă printre camarazii săi societari, printre pensionarii teatrului.
Pălăria trecu din mână. Când i-o aduseră înapoi lui de Max, peste cei cinci franci ai săi se mai adunaseră vreo șaptezeci și cinci de bani, în monede de aramă, de câte cinci parale.
De Max se duse la un colț al foyerului, îngenunche și-și ridică ochii și mâinile în rugăciune.
— Ce faci acolo de Max? îl întrebă Silvain.
— Mulțumesc lui Dumnezeu că după aşa chetă mi-au dat pălăria înapoi!…
*
Pentru Mounet-Sully avea o admirație care mergea până la adorație.
— Câtă vreme va trăi amintirea lui Mounet-Sully în „Oedip“, n-am să mă ating de rolul ăsta în care moșneagul era copleşitor!
Mounet-Sully aprecia și el pe compatriotul nostru ale cărui debuturi le salutase cu bunăvoință.
Faptul însă că de Max fusese chemat la Comedie oarecum ca să-l înlocuiască nu putea fi pe placul venerabilului decan, actor de geniu, dar om ca toți oamenii şi actor ca toți actorii.
— N-am auzit nimic! îi spuse el lui de Max, după primul spectacol al acestuia la Teatru Francez.
— Mounet-Sully mi-a servit asta ca o răutate, îmi povesti de Max… De fapt, însă, bătrânul nu auzise într-adevăr nimic; asurzise.
*
Trebuia să-l vedeţi pe de Max imiând pe Mounet-Sully, ţuguind buzele, uitându-se cruciş şi vorbind ca el, ca să-i puteţi savura anecdotele.
— Odată, veneam cu Mounet- Sully de la Bois-de-Boulogne. Birjarul nostru se luă la ceartă cu altul care-i trânti o înjurătură stranie.
— Curieux! exclamă Mounet-Sully. Și tot drumul nu mai spuse nimic. După trei sferturi de ceas, ajunserăm la Comedie.
Mounet se dete jos din trăsură, îmi întinse mâna și-mi zise încă impresionat:
— Trés curieux! Apoi se depărtă cu majestate, drapându-se regal în pelerină…
*
— Bietul Paul Mounet!… A stat aproape patruzeci de ani în slujba Comediei Franceze, a economisit, s-a privat. Când s-a retras a pus în sfârşit mâna pe economiile care sunt idealul oricărui francez, posibilitatea de a trăi restul vieţii fără griji: 400.000 franci. Ba 430 000, dar cei 80.000 nu i-a mărturisit. A rugat administraţia să-i dea pe alt cec ca să nu afle nevasta. Şi-a luat banii, i-a adus acasă, s-a culcat și nu s-a mai sculat, a murit peste trei zile…
Și de Max, povestindu-mi asta, încheie:
— Cu mine n-are să se întâmple așa fiindcă eu n-am economisit nimic!
Mă întreb dacă a fost mai fericit el, care a murit sărac, dar a trăit risipind, gustând viața din plin, decât scumpul său Paul Monnet, care a răbdat patruzeci de ani ca să moară pe o jumătate de milion de franci!… Două temperamente, două țări.
Toată România. Toată Franţa”.
*** Victor Eftimiu, „Ultimul tragedian… Amintiri despre de Max”, Dimineața, 1934
