HomeEroii României moderneEroi uitațiMatei Millo, lecții pentru generațiile viitoare de actori

Matei Millo, lecții pentru generațiile viitoare de actori

Matei Millo s-a născut în noaptea de 24 spre 25 noiembrie 1814 la Stolniceni-Prăjescu, în regiunea Iaşi, fiind fiul Zamfirei şi al spătarului Vasile Millo şi nepotul poetului și vel-stolnicului Matei Millo. Familia sa era cunoscută în Moldova încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea, părinții erau înstăriți, iar Matei și cei doi frați ai săi, Alexandru și Eugeniu, au primit o educație foarte bună, au învăţat limbile greacă, franceză şi germană, mai întâi acasă, apoi la Iaşi, la pensionul lui Victor Cuenim. Matei Millo a fost înscris apoi la Academia Mihăileană, unde era profesor Gheorghe Asachi.

În această perioadă a început să joace în vodeviluri şi scenete comice în versuri, iar pe 10 aprilie 1834 a debutat pe scena Teatrului Franţuzesc, la un eveniment organizat în onoarea generalului Kiseleff, care urma să părasească Ţările Române.

În 1840, părinții l-au trimis pe tânăr la Paris pentru a face studii de economie politică şi inginerie, dar el, în paralel, a jucat în roluri episodice la Teatrul Bobino și a luat lecţii particulare de actorie de la actorii Frédérick Lemaitre și Hugues Bouffe.

Matei Millo a revenit în ţară în anul 1845, fără să fi obținut însă diploma de inginer, iar familia sa a fost dezamăgită, mai ales când tânărul și-a anunță ferm părinții că renunță la orice carieră pentru a se dedica actoriei.

În aprilie 1846 Millo a fost numit la conducerea teatrului din Iaşi, unde a înfiinţat o “Şcoală declamatorie” pentru instruirea tinerilor actori, iar un an mai târziu, pe 1 martie 1847, a debutat ca actor profesionist la Teatrul de la Copou, unde a jucat, în limba franceză, comedia “Cei ce se aseamănă se adună”.

Pe 19 octombrie 1847, familia sa a pus la cale o mascaradă pentru a-l determina să renunţe la “patima jocului pe scenă”. Părinții au trimis un grup de servitori la teatru, la reprezentaţia piesei “Mulatrul” de Saint Pierre, iar când Millo a apărut pe scenă, acești spectatori improvizați au făcut un scandal teribil, l-au huiduit bătând din picioare, iar organizatorii au decis să suspende spectacolul.

În acel moment, artistul a devenit și mai hotărât să-și urmeze visul, acesta fiind momentul când a rostit cuvintele devenite celebre: “Cinul boieresc (poziția socială) nu-mi face nici rece, nici cald, şi, de mă ţin de sfatul rudelor, am să rămân boierul Millo, om comun ca toţi ceilalţi Milleşti. Ca artist însă e altă vorbă, mă vor batjocori ai mei, dar cred că am să mor un cineva”.

În mai 1851 tânărul a participat la primul său turneu, jucând la Bucureşti în propria piesă, “Baba Hârca”, devenind primul actor român care a jucat travestit în această primă operetă românească.

În 1855 a fost numit directorul Teatrului cel Mare din București şi profesor la Catedra de mimică şi declamaţie a Conservatorului, perioadă din care s-au păstrat câteva dintre instrucțiunile sale adresate viitorilor actori

“Studiile noastre vor începe totdeauna cu o expunere teoretică şi se vor încheia cu o exerciţiune practică, adică acum deodată cu lecturi în versuri şi în proză, care vor trebui neapărat să fie întrerupte de observări teoretice, de explicări amănunţite, fără de care n-am şti niciodată de ce declamaţia noastră este bună sau rea, de ce exprimarea unui simţămînt este naturală sau falsă.

Ar trebui, domnii mei, să vă arăt câmpul ce credem că străbatem, metodul cum aveam să-l găsim pas cu pas şi să vă dau o idee exactă de natura şi de mijloacele studiilor noastre.

Cele dintâi calităţi fundamentale pentru a fi chemat de a deveni un artist dramatic sunt:

  1. Vocaţiunea sau amorul şi pasiunea neînvinsă ce simte un om pentru cutare sau cutare artă.
  2. Organul sau instrumentul indispensabil de care suntem dotaţi de muma noastră comună, natura, cu care ne servim ca să exprimăm, noi, oamenii, diferitele simţăciuni ce străbat sufletul şi inima noastră, şi al 3-lea, fizicul, adică mijloaoele exterioare ale corpului, care ne ajută ca să reprezentăm cutare sau cutare personagiu, cutare sau cutare caracteriu.

Dar de le-am poseda câte trele aceste condiţiuni, în cea mai deplină perfecție, tot nu am avea nimică dacă talentul nu ar veni să le dea suflet şi viaţă… De aici puteţi înţelege, domnilor, toată greutatea care întâmpină cei mai competenti apreţuitori şi toată răspunderea ce apasă conştiința lor când e vorba de a se pronunţa între mai multi elevi ce se prezintă, aceasta este vocaţia artei dramatice sau ce va avea mai târziu. Acesta nu-i simptom de a deveni un artist dramatic de talent, dar acesta va fi un talent dramatic.

Matei Millo în rolul lui Barbu Lăutarul (foto: Carol Pop de Szathmari)

Cine poate cunoaşte sau ghici aceasta, numai Dumnezeu şi noi cu timpul, după ce probele ne vor convinge. Tot ce putem prețui într-un chip relativ, tot ce putem constata într-un ceas, este fizicul şi organul. Aceste calități suntem datori deocamdată a le căuta, a le cere imperios. Ele sunt indispensabile pentru împlinirea misiunii unui artist dramatic, sunt pentru arta dramatică ce este vocea pentru cântec. Am zice că talentul, că geniul, de multe ori au probat că le pasă puţin de lipsa lor. Dar aceasta nu o poate declara cu un chip absolut nici să o hotărască prin axiomă. Că talentul şi geniul nu au trebuinţă de un bun organ, nici de un fizic plăcut, aceasta ar fi o eroare de neiertat. Am zis şi zic însă că istoria artei dramatice ne arată că talentul, că geniul prin forma şi farmecul său adeseori, au făcut pe public să ierte sau să uite la unii din marii artişti care i-au încântat, defectele lor de organ sau de fizic.

Dar câte din aceste sublime excepţii dramatice posedă un secol? Câte din aceste mari talente şi genii putem spera în secolul nostru? De aceea, domnii mei, exceptia nefăcând niciodată regula, ci, din contra, oonfirmând-o, stăruim a crede cu cele mai mari şi cele mai încercate autorități dramatice, că fizicul si organul sunt calitățile cele mai indispensabile pentru arta dramatică…

Fără aceste două mari calităţi, e cu neputintă de a deveni un artist dramatic în adevăratul înţeles al acestui cuvînt, un artist care să poată dobândi simpatia şi admirarea publicului său, care să-l mişte, să-l răpească, să-l domine”. (Matei Millo, Din notele primelor lecţii de artă dramatică ţinute la Conservator)

În anul 1871, după ce conducerea Teatrului Național a fost preluată de Mihail Pascaly, Matei Millo a înființat Trupa artiştilor asociaţi. În ultimii ani de viaţă, slăbit şi bolnav, a făcut scurte călătorii în străinătate, la Napoli, în 1891 şi la Nisa, în 1895 şi 1896. Marele actor a murit la București pe 9 septembrie 1896, la vârsta de 83 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.

 

Sursa:

Matei Millo, Din notele primelor lecţii de artă dramatică ţinute la Conservator

leave a comment