Născută pe 15 aprilie 1840, Frosa Sarandy, elevă și parteneră a lui Matei Millo, a făcut parte din generaţia de artişti străluciţi care au înălţat scena teatrului românesc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Alături de pleiada marilor actori români – Mihail Pascaly, Dimitriade, Caragiale, Velescu, Frosa Popescu, – a interpretat cu un talent excepțional, timp de peste 25 de ani, o serie nesfârşită de roluri, având reprezentații care ar fi făcut onoare oricărei scene din Occident.
Poetul Mihai Eminescu scria despre ea într-o cronică publicată în 1876: “Această damă (Frosa Sarandy) nu a contractat nicio manieră rea de pronunţie de la teatrul din Bucureşti. Poate că, arareori, nu-i vorbă, culoarea ce o dă caracterelor e prea vie, prea bătătoare la ochi, prea copiată de pe natură. Şi aceasta este un defect, căci nu tot ce-i natural e şi frumos; dar în alăturare cu alţii, doamna Sarandy are nepreţuitul merit de a fi învăţat în şcoala adevărului, deşi poate a unui adevăr cam prea de-a dreptul… Interpretarea acestui tip de femeie de către doamna Sarandu a fost netăgăduit bună, deşi jocul domniei sale a fost câteodată prea accentuat.”
Scriitorul Victor Bilciurescu o descria astfel: “Avea un joc foarte simpatic si atrăgător mai ales în comedie, pentru care avea chemare deosebită și apariția ei în scenă totdeauna dispunea sala și anevoie se rețineau aplauzele. Asistența la premiera comediei “Une mission delicate”, rău tradusă în românește “O slujbă grea” ce făcuse serie la Paris, când Frosa Sarandy, care interpreta rolul principal, arhicomic al stăpânei care băgase groaza în ai casei cu mania ei în mânuirea spadei, pe care o făcea să lucească pentru orice fleac.
Frosa Sarandy, artista apreciată pe drept cuvânt în vremea aceea în teatrul nostru, a avut remarcabilul bun simt de a-si mărgini aspirațiile ei de ascendență la posibilitatile de ascensiune ce și le prevedea și le recunoștea cu un rar spirit de discernământ. Așa, de pildă, și-a înțeles din primul moment vocația pentru comedie și n-a primit în toată cariera ei o interpretare dramatică.”
Marea actriță, astăzi uitată, a părăsit scena Teatrului Național în mai 1897, primind o mica indemnizație datorită legii din 1894 pentru “punerea la pensie a artiştilor societari”.
La cinci ani de la retragere, Frosa Sarandy, ce fusese onorată în februarie 1891 cu medalia Bene Merenti oferită de Regele Carol I, actrița despre care se spunea că avusese în tinerețe o idilă cu regele Milan al Serbiei și care fusese foarte apropiată de Ion Luca Caragiale, pe când dramaturgul conducea Teatrul Național, își ducea zilele într-o mizerie cumplită, într-un cartier mărginaș, victimă a uitării și nerecunoștinței contemporanilor. A vizitat-o atunci gazetarul Emil D. Fagure și a încercat, publicând un articol emoționant, să o scape de femeia care o ținea aproape sechestrată:
“E poate una din cele mai consolatoare misiuni ale ziaristului modern aceea de a putea smulge din negura uitării câte o fiinţă care a însemnat odată ceva şi a face pe contemporan să se mai ocupe un moment de ea… Sunt mulţi uitaţi de aceştia, fiinţe care au murit pentru noi înainte de a fi dispărut cu trupul din lumea aceasta şi care, la umbra colţurilor retrase în care-şi sfârşesc o viaţă întârziată, vor fi exclamând nu o dată:
Decât o viaţă moartă, mai bine o moarte vie!
La o uitată de lume şi de Dumnezeu, la una din acele frunţi care odinioară făcea să alerge întreg Bucureştiul pentru a o vedea, şi azi zace părăsită până şi de camaradele de odinioară, m-am dus duminica trecută să fac o vizită. De mult îmi propusem să mă interesez de chipul cum îşi isprăveşte viaţa această glorie a primei noastre scene naţionale – incomparabila Frosa Sarandy, creatoarea atâtor roluri în “Coana Chiriţa”, “Moştenirea de la răposata”, “Un leu şi un zlot”, “Femeile noastre”, interpreta neîntrecută a rolului bătrânei Frochard din “Două orfane” și atâtea altele. Cu atât mai mult voiam s-o fac cu cât circulau din când în când tot soiul de zvonuri sinistre despre starea sănătății acestei pensionare a Teatrului Național.
Sâmbăta trecută aflai adresa şi duminică la amiază descinsei la casa cu nr. 11 din stradela Ţepeş-Vodă, o arteră secundară a Căii Călăraşilor. Îngusta stradelă e populată de cârciumi, căsăpii, plăpumari şi sărăcime. Casa cu nr. 11 are două corpuri de clădire: în cea din faţă stă Frosa Sarandy. Intru pe o portiţă, bat la uşă, aştept până, în fine, apare un bătrân, apoi o femeie mai tânără, care mă scrutează și, în fine, apare și bătrâna Frosa Sarandy.
Vai, câtă schimbare! Ea, de asemenea, parcă ezită de a-mi deschide. O salut surâzând prin uşa cu geamuri și atunci se apropie și deschide. Am venit să văd pe Frosa Sarandy, pe aceea care a dat atâta strălucire Teatrului Naţional!
— Ei, cum te mai afli, cum te simţi? Faţa i se mai învioră, dar îmi răspunse:
— Rău, dragul meu, rău. Uite, mâna, piciorul, partea asta, şi-mi arătă că jumătatea stângă a corpului e amorţită.
Intrarăm în odaie. Aceasta e camera în care îşi petrece bătrâneţele o glorie a artei noastre dramatice?!… Vreo două scaune şi o masă veche, un mic bufet murdar şi aşternutul pe o canapea, care ține loc de pat! În perete, două tablouri, unul al răposatei mume a artistei şi altul al defunctului ei frate, colonelul Lapa. Lângă sobă, câteva despicături de lemn. Un bătrân, Pandele Lapa, rudă cu Frosa Sarandy, e cu noi în odaie.
Sarandyna îmi vorbeşte de suferinţele ei fizice, de membrele amorţite, de lipsa unor doctori şi deodată, surprins că-mi face un semn cu ochiul arătând spre bătrân, ca şi cum dânsul ar împiedica prin prezenţa sa oarecari destăinuiri, încep a-i adresa în franţuzeşte câteva întrebări. Ea îmi răspunde mai mult în monosilabe.
Bătrânul se ridică şi se retrage într-o odaie din fund. Nu închise bine uşa bătrânul şi Frosa Sarandy îmi apucă amândouă mâinile, se sprijini ca să se ridice tremurând din tot corpul și îmi strigă cu vocea în șoapte:
— Scăpați-mă, scăpați-mă!
Am înțeles că aci se ascund groaznice suferințe. Am provocat-o să-mi spună totul.
— Mă sfârșesc aici și nu mi-e c-o să mor, dar dacă aţi şti cât sufăr… Dumnezeu te-a trimis să mă scapi.
— Dar bine, ce-ţi lipseşte?
— Uite ce e. Bătrânul pe care l-ai văzut e văru-meu, căzut în copilărie. O femeie, una Lina, pe care ai văzut-o când ai intrat în casă, se ţine de el și chip că se îngrijeşte de casă… Ce să-ți spun? O mâncare ca lumea n-am. Mă rog şi eu de ea: «Lino dragă, fă-mi şi mie o mâncare mai caldă, mai bună». Aş! Îmi dă mâncare rece, de două zile, şi, dacă spun ceva, mă bate, îmi dă cu pumnii în cap şi în gură.
Lacrămile înnăbuşă glasul disperat al bătrânei care-mi vorbeşte încet ca să nu fie auzită din odaia vecină. E atâta disperare, atâta suferinţă în vocea asta sugrumată că ar mişca pietrele. Caut s-o consolez şi o provoc să-mi spună tot, ca să se ştie în ce stare se află şi să i se dea o mână de ajutor.
— Mi-au scos vorba că sunt nebună. Da. O spun prin vecini şi a început lumea să se ferească de mine. Uite, vecinul din curtea cealaltă lasă perdeaua ca să nu dea cu ochii de mine! Acum dumneata mă vezi: nebună sunt sau sunt o femeie bătrână de plâns? Spune şi dumneata!…
Am pensia mea de la teatru, o sută şi vreo nouăzeci de lei, mai am ceva la casa de economie. De ce să mă chinuiesc astfel? De ce să stau aci, la capătul lumii, între oameni care nu-mi sunt de-o seamă, unde nu văd pe nimeni, unde nu vine nimeni să mă vadă, nimeni, măiculiță? Stau aşa, părăsită, uitată… Mamă, mamă, unde eşti să mă vezi?
Și nefericita bătrână cu obrajii uzi de lacrimi ridică ochii spre portretul defunctei sale mame. Simt că i se zdrobeşte pieptul sub povara oftatului. De ani de zile nimeni, nimeni n-a venit s-o vadă, să-i vorbească, s-o întrebe cum şi în ce fel îşi duce existenţa.
– Priveşte…. Atât a mai rămas din toate bijuteriile mele. Inelul ăsta în care am încrustat ultimul dinte al bătrânei mele mame!
– Știi că te-am văzut ultima data la beneficiu, în La Frochard din “Două orfane”!… Ia spune, ai mai putea, ai mai voi să joci o dată, o singură dată, pe scenă?
Bătrâna strânge masa cu mâinile, se împurpurează la faţă şi cu dicţiunea ei tot clară, răspicată, îmi răspunde:
— Da! Da! “Orfelinele” le-aş mai putea juca! Doar o dantură mi-ar trebui. Dar le joc, le joc!
— Ţii minte rolul?
— Tot. Acu’ ţi-l joc! Hei! Cine a fost pe vremuri Sarandyna! Venea o lume să mă vadă… Când apăream în câte-un ofiţer, colo…
Și cu ochii animaţi de lumini vii, Frosa Sarandy reia postura de ofiţer cuceritor de inimi! Tot trecutul renăştea în ea!
— Am fost ceva pe vremea mea! Azi, uite! Îmi aduc aminte că pe când ziceam pe scenă în La Frochard din “Orfelinele”: “Faceţi-vă milă şi pomană”, acasă mă aşteaptau toate bunătăţile! Azi nici căldură în casă n-am, deunăzi, pe ger, îngheţam… M-au furat, m-au furat! N-am otravă, c-aş lua să scap de aşa bătrîneţe.
Prezentul revine iarăşi în ochii bătrânei şi-i scaldă în lacrimi.
— Priveşte-mă! Nici primeneli nu am!
Uşa se deschide, intră femeia Lina, se aşează pe un scaun şi mă priveşte cu o mare răutate. Apoi pe un ton de reproş începe:
— Desigur că dumneaei (arată spre Frosa Sarandy) iar spune că o ţinem rău, ne critică… Dv. aţi început a vorbi franţuzeşte şi d-aia bătrânul a şi plecat din odae, că dumnealui nu înţelege… Ce? Noi suntem de vină dacă dumneaei cade şi se loveşte la cap, la gură?!…
Totul e acru, nesincer, în spusele acestei femei care inspiră antipatie de la primele vorbe. Am înţeles că tot ce îmi spunea cu atâta disperare bătrâna Frosa Sarandy nu era decât sfântul adevăr. Nu se va găsi oare cineva care să scoată pe această glorie a Teatrului Naţional din vizuina din stradela Ţepeş Vodă, s-o pună în pensiune, cum mi se ruga dânsa, la vreo familie sau văduvă onestă şi bună, în centrul Capitalei, unde s-o poată vizita cine și-o mai aminti de ea şi o voi să-i consoleze puţin bătrâneţile? Eu cred că datoria de a face aceasta – şi de a o face de urgenţă – e a celor de la Teatrul Naţional şi în special a camaradelor Frosei Sarandy”.
*** Emil D. Fagure, Adevărul, 12 decembrie 1902
Datorită articolului publicat de ziarul Adevărul, Frosa Sarandy a fost scoasă de un binefăcător din casa Linei și a ajuns să locuiască într-o reședință modestă de pe Str. Sf. Ștefan nr. 13. Nefericita actriță a încetat din viață în iunie 1904, la vârsta de 64 de ani, și a fost înmormântată în cimitirul de lângă Mănăstirea Samurcășești din Ciorogârla.
