Camil Petrescu despre Panait Istrati

“Destinul unui mare scriitor e o taină permanentă și căile pe care el le realizează sunt dintre cele mai opuse orientării istorice… Lumea construiește în prelungirea direcțiilor precedente și s’ar fi părut oricui ciudat să se afirme în 1923 că scriitorul român de reputație mondială nu avea să fie un scriitor român crescut pe îndelete în datina scrisului sfătos, cărturar cât e de trebuință și înaintat în ierarhia literelor ca un funcționar administrativ asigurat prin statut…

Această monodirectivitate psihologică e de altfel universală ca eficacitate și în toate sectoarele manifestărilor intelectuale. Se crede azi pretutindeni de pildă că viitorul mare poet al omenirii va fi un fel de Mallarme cu tehnică rebusiană, așa cum marele romancier trebuia să fie un nou Maupassant, nu de pildă Marcel Proust. Deci scriitorul care a îmbogățit colecția de vedenii a literaturii universale cu peisajul românesc a fost o târzie haimana, un autodidact, un afară din lege, în afară de orice legături cu scriitorii români și cu scrisul românesc… Un om care a învățat limba franceză cu dicționarul și fără gramatică.

Astăzi literatura ordonată trebue să-și modifice economia interioară și să integreze pe poetul căruia nu i se potrivea niciuna dintre formele standard…

Panait Istrati a îmbogățit peisajul universal integrându-i Brăila și Bărăganul, dar a îmbogățit în același timp și structura conceptului scriitoricesc român, silindu-ne să-l anexăm așa cum a fost, ca un teritoriu cu individualitatea lui. S’a spus că opera lui a cunoscut succesul știut fiindcă a prezentat farmecul noutății exotice (singurul) nimerind un subiect facil: haiducii.

În realitate, Panait Istrati a împlinit cu o sevă și cu o plasticitate homerică schemele uscate și vulgare cunoscute sub numele de haiduci… Odată cu asta a fixat un peisaj de o măreție picturală impresionantă: Brăila și Dunărea cu bălțile ei. Panait Istrati mai are un merit, care singur e semnificativ pentru organicitatea acestui geniu. E cel dintâi scriitor român care a avut instinctul limbii românești în așa măsură încât i-a răspândit în largul lumii întorsăturile specifice; ceea ce constituie, intraductibil, construcțiile ei idiomatice.

Ca și când și-ar fi dat seama că asemenea ziceri, moștenite milenar, înseamnă geniul rasei și că nu se pot reda. El a scris deci “Frere de croix” pentru ”frate de cruce”, “Il fuyait en mangeant la terre”, expresii care imitatorilor frantuziți li se par exemple de comicărie, și a făcut asta cu o îndrăzneală care venea din orgoliul sângelui mamei lui, a pretins ca așa să rămâie ele în textul franțuzesc…

A refuzat să traducă cuvintele specific: cârciumăriță, floricică, cioban. El a iubit atât de mult această limbă românească, încât a refuzat s’o trădeze în esența ei, el cel dintâi în istoria scrisului moldo-valah. Când un scriitor străin i-a obiectat că un cuvânt românesc nu va fi înțeles, se raportează că Panait Istrati i-ar fi răspuns că nu are decât – toată lumea – să se trudească și să învețe românește.

Panait Istrati nu a integrat literaturii universale numai un peisaj de sub cer, ci, de asta se pare ca încă nimeni nu și-a dat seama, nici aci, nici în străinătate, a integrat acestei literaturi și o parte din experiența milenară a simțirii românești în structura expresiilor ei idiomatice. Împotriva răzmerițelor și argumentelor lui, împotriva împrejurării că a trăit mai mult în străinătate, și mai ales împotriva faptului că a scris într’o limbă străină, Panait Istrati e într’o nebănuită măsură un scriitor al specificului românesc, fiindcă de altfel orice scriitor mare, fiind, trebuie să fie national”.

sursa:

Camil Petrescu despre Panait Istrati, Revista Fundaţiilor Regale, 1 iunie 1935

Foto: Prietenii lui Panait Istrati, https://istrati.tiit.ro